8,377 matches
-
marionetă legată de mâini și de picioare, dar o marionetă cu o uriașă resursă de energie pe nume disidență, ceea ce vrea să spună că el își creează lumea lui alta decât cea oficială, general acceptată pe măsură ce inventează fiecare gest cu aparență umană. Iată deci că epoca Desperado are două laturi politice, la dreapta și la stânga cortinei de fier, dar rezultatul literar este în ambele același în final. Vestul ascunde ambiguitatea după sloganul accesibilității; literatura luptă să-și recâștige publicul și reușește
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
James (la cumpăna dintre secolul XIX și XX) și Joyce, Woolf, Eliot cu vârful de lance în 1922, când au apărut simultan Ulysses și The Waste Land, au fost o epocă a refuzului. Scriitorii se revoltau împotriva convențiilor știute, sub aparența falsă că s-ar revolta împotriva literaturii, pentru a o înlocui cu viața însăși. Nu era vorba de înlocuirea imaginarului cu realul, ci de schimbarea la față a literaturii, care de nouăsprezece veacuri și mai bine făcea în fond același
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e imperios necesar: da, da, chiar așa. E totuși o nuanță de cruzime, cruzime ascuțită, ca și cum creația ar distruge... (p. 130) E o mare realizare că autorul e atât de consecvent defamiliarizant, distopic până-n pânzele albe, și toate acestea sub aparența unui umor binevoitor. Efectul e cu atât mai distrugător ironic cu cât vine direct din înțelegerea independentă a lectorului. Nu ni se spune ce poveste urmărim ori ce atitudine ar trebui să adoptăm. Decidem singuri aceste lucruri. Nararea trebuie să
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
variantei lui Huxley pentru hibridul care a devenit romanul Desperado. 2.8. Kazuo Ishiguro: Viitorul ca vină Născut în 1954 la Nagasaki, Kazuo Ishiguro a venit în Anglia cu familia la vârsta de cinci ani. Romane lui sunt britanice în aparență, dar profund japoneze în esență. Înainte de toate, Ishiguro este un spirit ironic, ceea ce îl face foarte britanic. Felul în care, însă, ia peste picior insula de adopțiune este cel mai adesea greu perceptibil. Tentaculele culturii japoneze în care s-a
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
un perete lateral al cutiei, iar observarea se făcea printr-un tub prevăzut cu lentilă convergentă fixat în peretele opus al cutiei. Cu acest aparat cei doi au observat deosebirea între flăcările diferitelor substanțe. Unele dintre ele, deși identice în aparență, au spectre diferite: litiul o singură linie roșie și una portocalie, iar stronțiul - o linie albastră, una galbenă, una portocalie și două roșii. Deci fiecare substanță are propria ei simfonie de culori, spectrul fiecărei substanțe fiind un indiciu sigur în
Începuturi... by Mihaela Bulai () [Corola-publishinghouse/Science/1204_a_2050]
-
personale și ale descendenților. Din "obiecte de admirație și adorație", unele curtezane au devenit imprevizibile, aventuriere, s-au folosit cu viclenie de intrigi pentru a-și atinge scopurile, asumându-și riscurile de a învinge ori de a fi învinse. În aparență doar au fost libere și libertine, în realitate au fost dependente de cei care le ofereau favoruri, ceea ce explică faptul că traseul ascensiunii lor nu a fost lin, ci sinuos, că au deținut și statute de amante, concubine, soții ori
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
se întoarcă la realitatea umană a partenerilor ei care o răneau mereu. Cu cât îl iubea mai mult, cu atât îl detesta pe Charles, soțul ei. Bucuria i-a fost umbrită de reținerile lui Rodolphe care se străduia să salveze aparențele sociale și să-și apere reputația. În plus, începuse să se cam plictisească de excesele ei sentimentale. Din nou dezamăgită, Emma s-a reorientat spre soțul ei, crezând puternic în celebritatea lui de care voia să fie mândră și să
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
civice și geopolitice, se regăsesc, îmbinate complex, în Hotel Europa, carte distinsă cu un premiu UNESCO, considerată de critică drept primul roman important care se referă la realități de după 1989 (acțiunea e databilă: 21 decembrie 1989 - toamna lui 1991). Sub aparențe de roman picaresc (în parte parodic, polițist sau de aventuri), de cronică, în maniera carnavalescului tragic, a exodului spre Vest al unor tineri dezamăgiți de viața postcomunistă, Hotel Europa e o meditație profundă și gravă, în cheie postmodernă, asupra rostului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
în scenă ficțiunea ca și cum ar fi realitate. Jean-Pierre Vernant și Pierre Vidal-Naquet arată că datorită unui asemenea tratament al ficțiunii, această artă nu se putea naște decât "în cadrul cultului lui Dionysos, zeul iluziilor, confuziei și bruiajului neîncetat între realitate și aparențe, adevăr și ficțiune" (Mythe et tragédie, deux, La Découverte, 1995, col. Textes à l'appui). Platon, în Cartea III a Republicii, distinge trei genuri literare, povestirea pură, drama și forma mixtă, în funcție de modul lor de enunțare, după felul în care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pictura nu scapă de suspiciunea lui. Iată cum își chestionează Socrate interlocutorul cu privire la acesr lucru: "Fii atent aici. Ce scop își propune pictura relativ la fiecare obiect? Să reprezinte ceea ce este așa cum este, sau ceea ce pare așa cum pare; este ea imitarea aparenței sau a realității? A aparenței, zise el. Arta de a imita este deci foarte îndepărtată de ceea ce este adevărat, și, dacă poate să execute totul, asta înseamnă, se pare, că nu atinge decât o mică parte din ceva, și această
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui. Iată cum își chestionează Socrate interlocutorul cu privire la acesr lucru: "Fii atent aici. Ce scop își propune pictura relativ la fiecare obiect? Să reprezinte ceea ce este așa cum este, sau ceea ce pare așa cum pare; este ea imitarea aparenței sau a realității? A aparenței, zise el. Arta de a imita este deci foarte îndepărtată de ceea ce este adevărat, și, dacă poate să execute totul, asta înseamnă, se pare, că nu atinge decât o mică parte din ceva, și această parte nu este decât o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să cunoască meseria niciunuia dintre ei; nu-i va face mai puțin să creadă că este adevărat, dacă este un pictor bun, pe copii și pe neștiutori, pictând un dulgher și arătându-l de la distanță, pentru că îi va fi dat aparența unui dulgher veritabil." (Cartea X, 598, b-c) Numai muzica, mai puțin direct imitativă, este acceptată de Platon. De aceea ea se înscrie, excluzând toate celelalte arte, în vastul program educativ pe care îl elaborează pentru gardienii Republicii ideale. Literatura, la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pentru a-l introduce în universul transcendenței, literatura este o artă a imitației. Ea nu face decât să-l mențină pe om în greșeli grosolane. "Creatorul de fantome, imitatorul, zicem noi, nu înțelege nimic din realitate, nu-i cunoaște decât aparența, nu-i așa?" (601c) Platon consideră teatrul un fenomen cu atât mai periculos, cu cât posedă o forță de iluzionare aproape hipnotică, mult superioară celei a celorlalte arte. Spectatorul este într-o situație analogă cu aceea a unui prizonier, înlănțuit
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cât și de verosimilul extraordinar, teoreticienii francezi din epoca clasică tind să excludă verosimilul extraordinar. La Mesnardière, care dă preferință "verosimilului ordinar" căci el este "în mod manifest posibil", consideră că "verosimilul rar", adică "ceea ce se întâmplă puțin și contrar aparențelor", trebuie înlăturat din scenă. Autorul dramatic trebuie să îndepărteze "posibilul", dacă este puțin credibil, căci atunci când probabilitatea unei acțiuni se învecinează cu zero, ea nu va putea atrage adeziunea spectatorului. Chapelain, în Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidul, este formal
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și patetice, trebuie avută multă atenție în ce ape se scaldă sufletul celui care vorbește și al celui care ascultă și să ne lipsim de acest ornament care nu merge deloc cu o etalare ambițioasă, dacă există cea mai mică aparență că unul din cei doi este fie prea în pericol, fie într-o patimă prea violentă ca să aibă întreaga răbdare necesară pentru povestirea care i se propune." Povestirea nu poate fi lungă decât dacă cel care o pronunță și cel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că trebuie să fie, sau că poate fi, și pe această presupunere aprobăm toate acțiunile și cuvintele care ar putea fi făcute și spuse de cei care acțonează și care vorbesc; și toate evenimentele care ar putea urma acestor prime aparențe: pentru că în cazul acesta credem că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat astfel, sau cel puțin că s-ar fi putut sau ar fi trebuit să fie astfel. Și dimpotrivă, condamnăm tot ceea ce nu trebuie făcut și spus, după
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat astfel, sau cel puțin că s-ar fi putut sau ar fi trebuit să fie astfel. Și dimpotrivă, condamnăm tot ceea ce nu trebuie făcut și spus, după promisiuni, Locuri, Timp și primele aparențe ale Poemului; pentru că nu credem că acest lucru s-a întâmplat în acest fel. Atât de mult este adevărat că Tragedia se consideră în mod deosebit în sine, ca o acțiune veritabilă." (Cartea I, cap. 6, "Despre spectatori și cum
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ceea ce mă privește, eu le port Anticilor acest respect, de a nu mă îndepărta niciodată nici de părerea, nici de obiceiurile lor, dacă nu sunt obligat să o fac dintr-un motiv clar și pertinent. Este de crezut după toate aparențele, că ei au stabilit această regulă în favoarea imaginației auditoriului, care gustă incomparabil mai multă plăcere (și experiența ne-o arată) la reprezentarea unui subiect dispus astfel, decât la a altuia care nu este la fel; cu atât mai mult cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
serioasă. Aceea se oprește asupra unei acțiuni de rând și cu haz, aceasta cere pericole mari pentru eroii săi; aceea se mulțumește cu neliniștea și neplăcerile celor cărora le este acordat locul de prim rang printre actorii ei." Numai în aparență totuși el adoptă distincția tradițională dintre cele două genuri, moștenită de la Aristotel. Ea nu mai poate, după părerea lui, să opereze pertinent în secolul al XVII-lea prin rangul personajelor, cum se întâmpla în Antichitate. Numai acțiunea, și nu condiția
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este un om umil care, neieșind niciodată în față, rămâne tăcut. Un autor dramatic nu poate deci, după părerea lui, să reprezinte un sfânt altfel decât în starea păcatului mândriei. "Totuși luând în considerare Comediile celor care au demonstrat această aparență de cinste, vom observa că ei nu au omis să reprezinte niște obiecte cu totul necinstite, decât pentru a zugrăvi altele la fel de vinovate, și care nu sunt deloc mai puțin molipsitoare. Toate piesele lor nu sunt decât vii reprezentări ale
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
va acționa la rândul lui asupra corpului și va produce în el acele schimbări care nu depind numai de voința noastră; figura sa se va înroși, ochii îi vor scânteia, mușchii i se vor umfla; într-un cuvânt, va avea aparența unui om cu adevărat cuprins de furie, fără să fie, fără să înțeleagă absolut de loc pentru ce anume trebuie să fie." (întâia Seară) Lessing insistă asupra grijii pe care actorul trebuie să o acorde executării pasajelor îmbogățite cu reflecții
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se preocupe mai mult de celelalte. Când dimpotrivă situația este violentă, trebuie ca sufletul, prin intermediul moralităților (și prin asta înțeleg orice considerație generală) să se întoarcă, ca să spunem așa, înapoi; trebuie ca el să pară că vrea să dea pasiunilor aparența rațiunii, unor ieșiri violente aspectul hotărârilor cu judecată. În cel dintâi caz, tonul trebuie să fie ridicat, inspirat; în cel de-al doilea, el trebuie să fie moderat și solemn. Căci, pe de o parte, rațiunea se inflamează și devine
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
într-un spațiu de trei dimensiuni, dispune de toate resursele volumului. Punerea sa în scenă este cvasi coregrafică, fiindcă deplasările sale, calculate, scandate de muzică, subliniate de lumină, capătă o înaltă semnificație simbolică. "Regizorii noștri au sacrificat, de mult timp, aparența corporală și vie a actorului ficțiunilor moarte ale picturii. Sub o asemenea tiranie, este evident că trupul uman nu și-a putut dezvolta normal mijloacele de expresie."10 Appia stabilește o ierarhie între cele trei materiale de care dispun decoratorii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unde totul este artificial, și imaginile interioare pe care le suscită muzica. El scrie, în La Revue wagnérienne din 8 aprilie 1886: "Astăzi avem de ales între: * sau un teatru, decoruri, actori, un fel de decoruri în trompe-l'oeil, aparența unei păduri și scândurile, nici convenție pură, nici reprezentare artistică completă a naturii; iar actorii, niște oameni în mod obligatoriu diformi, incapabili să te facă să admiți că ei îi reprezintă pe zeii pe care îi maimuțăresc (...); cu decorurile operei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
matematice sau chiar a dialecticii. În același timp, alogica va servi pentru a arăta miile de sclipiri ale unui creier uman care gândește un lucru și spune altul și care sare de la o idee la alta fără cea mai mică aparență de legătură logică." Yvan Goll revendică, ca și Apollinaire, această "dramaturgie alogică" din cerința de adevăr, din grija de a da socoteală referitor la inima omenească profund divizată. Atenți la propriile lor vise, Suprarealiștii consideră visul, această "altă scenă" de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]