8,656 matches
-
cu biserica, a consolidat puterea monarhiei și se spune că a format orașul Bergen în 1070. Olaf a fost fiul regelui Harald al III-lea al Norvegiei și a soției sale, Tora Torbergsdatter. Olaf s-a alăturat tatălui său în timpul invaziei din Anglia în 1066. Cu toate acestea, el a avut doar 16 ani în timpul Bătăliei de la Stamford în cursul lunii septembrie 1066, însă a stat pe navă fără să participe la luptă. După înfrângerea norvegienilor, a navigat înapoi în Orkney
Olaf al III-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331150_a_332479]
-
a navigat în Țara Galilor mai târziu, câștigând controlul de la Anglesey după respingerea forțelor invadatoare normande de pe insulă. După întoarcerea sa în Norvegia, Magnus a condus campanii în Dalsland și Västergötland în Suedia, pretinzând o frontieră veche cu țara. După două invazii eșuate și o serie de ciocniri cu regele danez Eric Evergood, au început negocierile de pace între cei trei monarhi scandinavi, temându-se că acest conflict va degenera. Magnus a încheiat pacea cu suedezii în 1101, fiind de acord să
Dinastia Hardrada () [Corola-website/Science/331160_a_332489]
-
avut cel mai mare sprijin. Acolo, el a fost învins în bătălia de la Minne de către forțele regelui Inge I, apoi a fugit la Götalands și, ulterior, în Danemarca, unde a încercat să obțină sprijin pentru cauza lui. O tentativă de invazie a Norvegiei de către regele Erik Emune de Danemarca a eșuat lamentabil. În 1166, Sigurd Agnhatt și fiul său adoptiv, Olav Ugjæva ridicat o forță în Oppland și l-a proclamat rege pe Olav, în timp ce contele Erling se afla în Danemarca
Dinastia Hardrada () [Corola-website/Science/331160_a_332489]
-
său, Guttorm, au murit după doi ani. Birkebeinerii rămăseseră fără succesori direcți din partea lui Sverre (Existența unui alt nepot al lui Sverre, Haakon Haakonsson, era încă necunoscută). Advarsarii vechi ai lui Sverre, bagler, exploatau situația pentru a lansa o nouă invazie în Viken pentru regele lor, Erling Steinvegg. După moartea regelui copil Guttorm în august 1204, birkebeiner aveau nevoie de un lider puternic pentru a se opune amenințărilor. Liderii birkebeiner îl doreau pe Contele Haakon cel Nebun, care fusese numit pentru
Inge al II-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331171_a_332500]
-
obiectiv o debarcare în Anglia nu trebuie să fie actul inițial al războiului, ci cel care ar urma să pună capăt unui război victorios. Răspunsul "Kriegsmarine" a fost și mai concis, subliniind toate dificultățile care trebuiau depășite în cazul unei invazii în Anglia. Ceva mai târziu, în primăvara anului 1940, "Kriegsmarine" a devenit și mai rezervată în privința invadării Regatului Unit datorită „victoriei” din timul campaniei din Norvegia (Weserübung). După "Weserübung", "Kriegsmarine" mai avea doar un crucișător greu, două crucișătoare ușoare și
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
nici un semn că ar fi dispusă să accepte negocieri de pace. Obiectivul operațiunii, așa cum îl vedea Hitler, era eliminarea bazelor atacurilor împotriva Germaniei, lupta putând continua până la ocuparea completă a Angliei. Directiva lui Hitler a stabilit patru condiții pentru declanșarea invaziei: Această ultimă prevedere plasa responsabilitatea succesului operațiunii în principal pe umerii lui Raeder și Göring. Niciunul dintre ei nu erau susținățorii debarcării, mai mult chiar, nu își manifestau aproape fățiș dezaprobarea pentru acesta. Directiva 16 nu asigura înființarea unui cartier
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
aliați, care au creat Cartierul General Suprem al Forței Expediționare Aliate (SHAEF) pentru debarcarea din Normandia). Atunci când a aflat de intențiile lui Hitler prin intermediul ministrului său de externe, Galeazzo Ciano, dictatorul italian Benito Mussolini s-a oferit să participe la invazie cu zece divizii de infanterie și treizeci de escadrile de aviație. Hitler a refuzat la început oferta, dar a acceptat în cele din urmă participarea unui mic contingent de avioane de vânătoare și bombardament "Corpo Aereo Italiano", care să participe
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
ar fi devenit foarte mari, RAF și-ar fi retras pur și simplu aparatele de zbor spre nord și și-ar fi regrupat aparatele de zbor. După aceasta, și-ar fi redesfășurat forțele spre sud, de îndată ce germanii ar fi lansat invazia. Există și părerea că „Leul de Mare” ar fi eșuat oricum, datorită slăbiciunii marinei germane. Opinia conform căreia „Leul de Mare” ar fi fost un eșec indiferent de o posibilă victorie germană în bătălia aeriană era împărtășită de un număr
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
controlul asupra spațiului aerian, nici al mărilor și nici nu aveau vreo șansă să le cucerească. Erich Raeder, comandantul "Kriegsmarine" în 1940 aprecia că britanicii nu și-au mobilizat în luptă niciodată întreaga flotă. În continuare el considera că o invazie germană în Anglia ar reprezenta o chestiune de viață sau moarte pentru britanici, care nu ar ezita să angajeze întreaga forță navala până la ultimul vas și ultimul om în lupta pentru supraviețuire. Amiralul a remarcat că Luftwaffe era capabilă să
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
a considerat că forțele aeriene germane nu erau capabile să suplinească nici pe termen scurt inferioritatea "Kriegsmarine"}}. Când Franz Halder, șeful marelui stat major al forțelor terestre, a aflat care este starea "Kriegsmarine" și care sunt opiniile față de planul de invazie, el a notat în jurnalul său pe 28 iulie 1940 că, dacă tot ce se aude despre planul marinei este adevărat, se poate renunța fără probleme la întregul pland de invazie. Alfred Jodl, șeful de operațiuni al OKW ("Oberkommando der
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
starea "Kriegsmarine" și care sunt opiniile față de planul de invazie, el a notat în jurnalul său pe 28 iulie 1940 că, dacă tot ce se aude despre planul marinei este adevărat, se poate renunța fără probleme la întregul pland de invazie. Alfred Jodl, șeful de operațiuni al OKW ("Oberkommando der Wehrmacht"), a remarcat după ce Raeder a admis că "Kriegsmarine" nu poate îndeplini cerințele operaționale ale forțelor terestre că o debarcare în Anglia trebuia privită doar ca un act disperat. Rezultatele Luftwaffe
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
navelor comerciale au fost de asemenea modeste. Aviația germană a scufundat aproximativ 1% dintre vasele care au navigat în 1940 în apele britanice. Cele mai multe vase comerciale britanice s-au scufundat după ce s-au ciocnit de mine marine. Pentru cazul unei invazii, germanii echipaseră avioanele Me 110 ale Erprobungsgruppe 210 cu așa-numitele „Seilbomben”. Acestea din urmă erau arme secrete care ar fi trebuit să fie utilizate pentru producerea unei întreruperi de curent în tot sud-estul Angliei. Echipamentul pentru lansarea firelor care
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
de înaltă tensiune erau montate pe avioanele Me 110. În principal, era vorba de lansarea unor sârme peste liniile de înaltă tensiune, o operațiune periculoasă pentru echipaje și avioane. Cea mai mare problemă a germanilor în ceea ce privește protejarea unei flote de invazie era dimensiunile reduse ale marinei militare. "Kriegsmarine", care era oricum inferioară din punct de vedere numeric Royal Navy, pierduse deja câteva dintre vasele moderne de suprafață în aprilie 1940 în timpul invaziei din Norvegia. Pierderea a două crucișătoare ușoare și a
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
mare problemă a germanilor în ceea ce privește protejarea unei flote de invazie era dimensiunile reduse ale marinei militare. "Kriegsmarine", care era oricum inferioară din punct de vedere numeric Royal Navy, pierduse deja câteva dintre vasele moderne de suprafață în aprilie 1940 în timpul invaziei din Norvegia. Pierderea a două crucișătoare ușoare și a zece distrugătoare era în mod particular cea mai importantă, astfel de nave fiind cele mai potrivite pentru luptele din Canalul Mânecii, unde ar fi trebuit să aibă loc invazia. Submarinele (U-boat), cea
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
aprilie 1940 în timpul invaziei din Norvegia. Pierderea a două crucișătoare ușoare și a zece distrugătoare era în mod particular cea mai importantă, astfel de nave fiind cele mai potrivite pentru luptele din Canalul Mânecii, unde ar fi trebuit să aibă loc invazia. Submarinele (U-boat), cea mai puternică armă a "Kriegsmarine", erau destinate distrugerii vaselor inamice, nu sprijinirii invaziei. Deși Royal Navy nu își putea folosi toate navele disponibile în Canalul Mânecii, o bună parte a flotei fiind angajată în luptele din Oceanul Atlantic și
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
în mod particular cea mai importantă, astfel de nave fiind cele mai potrivite pentru luptele din Canalul Mânecii, unde ar fi trebuit să aibă loc invazia. Submarinele (U-boat), cea mai puternică armă a "Kriegsmarine", erau destinate distrugerii vaselor inamice, nu sprijinirii invaziei. Deși Royal Navy nu își putea folosi toate navele disponibile în Canalul Mânecii, o bună parte a flotei fiind angajată în luptele din Oceanul Atlantic și Marea Mediterană, Home Fleet dispunea totuș de un mare avantaj numeric în fața germanilor. Este discutabil dacă vasele
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
atât de vulnerabile la atacurile aeriene pe cât sperau germanii. În timpul evacuării de la Dunkerque, un relativ puține vase britanice au fost scufundate, în ciuda faptului că erau ținte staționare. Diferențele toatale dintre flotele de suprafață ale celor două forțe făcea ca o invazie amfibie să fie foarte riscantă, indiferent de rezultatele atacurilor aeriene. În plus, "Kriegsmarine" își folosea restul vaselor mari de suprafață în cadrul unor operațiuni de diversiune în Marea Nordului. Flota fraceză, una dintre cele mai puternice și moderne din lume la acea
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
înclina balanța în defavoarea britanicilor, dacă ar fi fost capturată de germani. Atacul preventiv al britanicilor de la Mers-el-Kébir și sabordarea flotei franceze la Toulon a împiedicat creșterea puterii navale germane. Chiar și dacă Royal Navy ar fi fost neutralizată, șanzele unei invazii amfibii încununate de succes ar fi fost reduse. Germanii nu aveau vase specializate de debarcare și ar fi trebuit să folosească în princpal barjele fluviale pentru transportarea trupelor și materialelor. Barjele ar fi limitat volumul pieselor de artilerie și numărul
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
fie folosite pe mare și, chiar și în condiții meteorologice perfecte s-ar fi deplasat încet, fiind vulnerabile la toate tipurile de atac. În plus, nu exista nici măcar un număr suficient de mare de barje pentru trasportul primului val de invazie, cu atât mai puțin pentru transportul valurilor următoare și a echipamentelor acestora. Germanii aveau nevoie să cucerească imediat un port, un lucru puțin probabil dată fiind capacitatea defensivă ridicată a apărării de coastă britanice din zona de sud-est. Britanicii se
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
cucerească imediat un port, un lucru puțin probabil dată fiind capacitatea defensivă ridicată a apărării de coastă britanice din zona de sud-est. Britanicii se pregătiseră la rândul lor, punând la punct o serie de planuri de apărare în caz de invazie, printre măsurile care urmau să fie luate existând și măsuri precum folosirea gazelor de luptă. În 1940, marina germană era slab pregătită pentru organizarea unui atac amfibiu de amploarea Operațiunii Leul de Mare. Marinei îi lipseau atât vasele special construite
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
de mare capacitate nu au fost însă gata pentru Operațiunea Leul de Mare din 1940, primele fiind lansate la apă abia în aprilie 1941. Dat fiind faptul că a avut la dispoziție doar două luni pentru organizarea unei flote de invazie, "Kriegsmarine" a ales să convertească barje fluviale în vase de debarcare. Au fost rechizițonate 2.400 de barje din întreaga Europă, (860 din Germania, 1.200 din Olanda și Belgia și 350 din Franța). Dintre acestea, doar 800 erau autopropulsate
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
mai mari de atât erau de „tipul A2”. Asigurarea de sprijin primelor valuri de debarcare de către blindate era o problemă critică pentru planificatorii operațiunii. Aceștia au depus eforturi importante pentru găsirea unor soluții parctice pentru debarcarea tacurilor pe plajele de invazie. Deși barjele de tip A puteau să debarce tancuri de dimensiuni medii pe plajele deschise, acest lucru putea fi făcut doar în timpul refluxului, când vasele de transport erau pe pământ ferm. Timpul necesar ansamblării rampelor externe presupunea că atât blindatele
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
42 Panzer IV și 52 Panzer II în tancuri amfibii. Astfel, cel puțin pe hârtie, germanii dispuneau de 254 de blindate, aproximativ o divizie de blindate. Tancurile erau împărțite în patru batalioane boteazate "Panzer-Abteilung" A, B, C și D. În timpul invaziei, urmau să fie alimente cu suficient carburant și cu muniția aferentă pentru o rază de acțiune de 200 km. În urma unui concurs lansat de marina militară, au fost proiectate „poduri grele de debarcare”, niște docuri prefabricate, în mare parte asemănătoarea
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
direct pe platforma „drumului”, sau în camioanele parcate în dreptul lor. "Seeschlange" a fost testat cu succes de o unitate specială a forțelor terestre la Le Havre în toamna anului 1941. Aceste docuri au fost alese pentru "Operațiunea Herkules", planul unei invazii germano-italiene a Maltei.. Germanii au proiectat un vehicul specializat pentru debarcare în Anglia - "Landwasserschlepper" - un tractor amfibiu neînarmat, la care se lucra încă din 1935. Proiectul original fusese gândit ca vehicul de sprijin pentru trupele de pontonieri. Trei astfel de
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
Anglia - "Landwasserschlepper" - un tractor amfibiu neînarmat, la care se lucra încă din 1935. Proiectul original fusese gândit ca vehicul de sprijin pentru trupele de pontonieri. Trei astfel de tractoare au fost alocate detașamentului 100 blindate ca parte a forțelor de invazie. Tractoarele urmau să tragă pe plajă barjele fără sistem propriu de propulsie și să remorcheze vehiculele prin nisipul plajelor. De asemenea, tractoarele urmau să transporte provizii în perioada celor șase ore de reflux, când barjele nu mai pluteau. Transportul trebuia
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]