9,583 matches
-
o spună la fel de bine ca teancurile parfumate cu plumb, după care umblam și-acum, la 38 de ani: încăpățânat, irațional și ridicol. Lumea îmbătrânea, prietenii plecau unul după altul, învinși sau poate doar obosiți, ochii se întunecau, degetele începeau să tremure, pielea cădea moale ca varul de pe case. Nimeni n-avea să-și mai aducă aminte de nimic: nici izmenele peticite ale lui Țurel, nici trandafirii cărnoși din strada Vitejescu, nici gustul de țuică în ploaie, sub vârful Moldoveanu, nici îmbrățișările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
restabiliseră liniile, îl auzeam pe Mihnea cu o claritate nefirească. „Robane, ești bine? Te-a zgâlțâit?“ Am început și eu să vorbesc, cu ochii încă pe monitor. „Lejer, ca la bombardament. Încă puțin și săream cu balconul. Mari și-acum tremură. Tu?“ „Nimic deosebit, m-am trezit doar cu motanul în cap. A fugit când a simțit că-ncepe să pice tencuiala. Veniți încoace?“ Era o întrebare nepotrivită, îți trecea prin minte, dar parcă nu-ți venea s-o pui. Mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ar fi descris mai bine. Am traversat bulevardul, printre mașini și gură-cască. Le zăreai răsuflările umede, aburi portocalii în lumina stâlpilor. Maria mă ținea de braț, o trăgeam după mine grăbit, cum face toată lumea după cutremur: parcă ne urmăreau hoții. Tremuram amândoi în izoterme, și nu doar de frig. M-am gândit încă o dată la Mihnea. Locuia-n spatele spitalului „Grigore Alexandrescu“: o stradă îngustă, pietruită, iertată de Ceaușescu. Întotdeauna mă întrebasem ce deștept botezase spitalul cu numele ăsta, ce legătură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
țopăit de bucurie pe bicicleta lui, pe-o singură roată; Paul, nu - s-ar fi prăbușit într-o depresie lucidă, cum doar el putea s-o joace: devastat, uluit, calm. M-am ridicat de pe scaun, căutând cu disperare geamul. Bucureștiul tremura acolo, nemișcat, dar viu. Aerul rece distorsiona imaginea, clădirile păreau bombate și umede, de parcă întregul oraș ar fi stat pe-o pupilă. L-am privit fix, timp de vreo treizeci de secunde, până au început să mă doară ochii. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
naibii o pedală, arunci șandramaua la gunoi. Adevărul doare și te irită când ți-l pune altcineva sub ochi. Adevărul nostru este că ’89 ne prinsese complet descoperiți, handicapați, nepregătiți să facem față altei vieți. O generație de Petrișori, nesigură, tremurând, balansându-se dintr-o parte într-alta, prinsă între două lumi, ca fetița lui Dostoievski cu degetul în ușă. Eram neputincioși, incapabili să avem grijă de-altcineva decât de noi. Crescusem cu izmenele de „Șoimi ai Patriei“ și-n uniforma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
călătorie, își bătea joc de ele. Și-n plus, n-auzise nimeni de el, așa că n-avea rost nici măcar să-l citesc. Am ajuns în Constanța pe la unsprezece și jumătate. De sus, de lângă vaporul eșuat la intrarea în oraș, Dobrogea tremura toată în retrovizor: cafenie, prăfuită, monotonă. Culorile lipseau; sau poate doar ochiul meu nu era obișnuit cu ele. Nici soarele nu mai lumina cum trebuie, împrăștia de sub nori un galben pătat cu spirt, de aplicație virtuală. Am mângâiat-o pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
slabă cum nu-ți poți imagina. Putea fi din orice, mai puțin din ce scria pe etichetă: din câte știu eu, încă n-a auzit nimeni să crească prune pe la Constanța. „Am uitat să-ți spun ceva.“, a început Maria. Tremura cu fesul pe cap, înfofolită în jacheta ei albă, strânsă cu un cordon la brâu. „Legat de?“ „Legat de întâlnirea de diseară. Mă rog, mai degrabă prin ricoșeu. E vorba de tabloul lui Luchian.“ „Ce-i cu el? Are vreo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
se prelingeau fără jenă, genunchii îmi dădeau cu tifla (o porțiune a corpului pe nedrept neglijată de romancieri), ciorapul negru și transparent se lipea de pulpe și sticlea cu mii de focuri de mătase, gambele se jucau cu nervii mei, tremurând sub ciorap. Totul se termina demn și categoric, cu-o pereche de botine negre, cu toc subțire și înalt. Demonstrația se încheiase, spectacolul lua sfârșit brusc și delicios: tot ce îmi era accesibil se-oprea aici, la doi pași de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un drapel național bătut de vânturi. Scria pe el: „CONFERINȚĂ EXTRAORDINARĂ. CEL MAI MARE SCRIITOR ROMÂN“, după care nu se mai vedea nimic, vântul răsucea banner-ul și numele aluneca sub rotocoale, literele se scufundau în burțile pânzei. Toată imaginea tremura, umflată de vânt și apă. Am verificat ușile mașinii. Maria rămăsese în spate, lipită de banchetă. „Ești bine?“, am întrebat-o. „Aproape.“, a recunoscut ea, încruntându-se. „Ceva-n neregulă?“ „Exceptând faptul că am dormit singură azi-noapte, că ne pregătim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
imediat în colțurile lui ascuțite, dar nu spusesem nimănui. Iubeam să simt în palme răceala metalului, parcă țineam un pistol în mână. Mai vroiam să fiu doctor, din motive oarecum diferite de cele pe care ni le explica tovarășa dirigintă. Tremuram de nerăbdare științifică, de fiecare dată când venea vorba de colegele de clasă. De fapt, trei sferturi dintre băieți s-ar fi făcut bucuroși doctori. Cine își mai amintea câte consultații dădusem cu trusa de plastic din librărie? Câte colege
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un premiu), brățara de picior, subțire, din aur (purtată diabolic ziua, sub dresurile negre de mătase), părul vopsit în două culori (se chemau „gheruțe“ și-ți venea să le simți înfipte-n abdomen) - toate, dar absolut toate, mă făceau să tremur de satisfacție. N-aveam nevoie de ceva concret, nu se punea problema să ating, să strâng, să comprim. Posesia vizuală însemna totul, absolut nimic nu se compara cu ea. Achiziția inconsistentă, volatilă, imposibil de surprins sau taxat: o marfă eternă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Orașul era împins din loc, anulat, șters de pe harta Europei. Intram cu el lipit de Ploiești și de Giurgiu, de nu mai știai unde ai ajuns. Vedeai doar excavatoarele și panourile cu „ZONA METROPOLITANA“, spălate de lumina neoanelor. Vara, cimentul tremura în aerul rarefiat, transparent ca aburii de benzină. Operațiunile se desfășurau metodic, duse la capăt de-o armată de funcționari, în frunte cu primarul: omul părea blând, bine intenționat, cultivase pe vremuri roșii la Videle. Trebuia să fii isteric ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
zgomot de frișcă și lingurițe; le însoțeau paharele înalte și groase, umplute cu lichide roz sau verzui acidulate. Și, oricum, apăruseră cafenelele și ciocolateriile. Galantarele nu te ispiteau, deși păreau să colcăie de viață. În vitrina lor rece și alburie, tremurau niște creaturi ciudate: „negrese“ la pachet (cum or fi încăput înăuntru?); „Diplomat“ (o ruladă grețoasă, mustind de sirop); „cremșnit“ (numele îmi inspira o insectă monstruoasă); „cartofi“ (nu lua nimeni, toți copiii știau că sunt făcuți cu resturile de la alte prăjituri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-l de jeg și rușine. Locuitorii lui erau vicleni și resemnați, cetățeni ascultători, veșnic căzuți în dizgrație, revoltați doar în vise, la cârciumă sau pe-o pânză de tablou grabnic acoperită c-un cearșaf. Clădirile arătau la fel ca oamenii. Tremurau în somn, suportând fără să crâcnească biciul tătăresc și iataganele otomane, sărutau cu abnegație pintenii habsburgici și tureacii rusești, fără ca buzele să dea vreun semn că ar obosi de-a lungul veacurilor. Fațadele purtau cearcăne, ferestrele se închideau cu obloane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și poate și-un incendiu. Nu l-au mai găsit niciodată. Din după-amiaza aia vișinie de mai, bunicu’ Vitalian n-a mai fost zărit în Moroieni. Sigur, trei sferturi din sat nici n-ar fi avut cum s-o facă, tremurând sub pânzele alcoolului. Oamenii i-au scotocit casa (unii, mai curajoși, s-au oprit în pivniță să cerceteze damigenele și probabil mai sunt și astăzi acolo, căutându-l pe infractor), apoi s-au întors la cârciumă. Înăuntru găseai celălalt sfert
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am dat peste ramele altei uși, în spatele celei capitonate. Ramele nu erau prinse perfect de perete, zidul se deplasase puțin, ca după cutremur, lăsând o fantă liberă, cât un băț de chibrit. M-am chinuit să privesc înăuntru. Prin fantă tremura o fâșie de lumină, parcă și-un clopot și niște cabluri. Cine știe ce comandant dădea ordine înăuntru, în așteptarea operațiunii secrete. M-am apăsat cu ochiul de perete, până am început să simt usturimi de la tencuială. Nu era chiar beznă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
unei femei care m-a părăsit, urăsc tristețea și înjurăturile, refuz realitatea și-o-nchid sub obloanele bucuriei, dar nimic nu durează, nici mingea împinsă în poartă, nici palma lipită de stâncile Moldoveanului, nici îmbrățișarea nebună în care viețile noastre tremurau în spirtul felinarelor. Ascult Radiohead. Dar cine va mai ști de ei nu peste un secol, ci peste douăzeci de ani? Atunci eu voi fi soțul devotat al unei Adine cu fire de păr pe-obraz și glezne umflate, posesorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mișcai o dată din picior la stânga, o dată la dreapta, și gata dansul. Nu se mai arunca cu confetti, nu mai țâșneau nori de-azot lichid de sub scenă, ca la „Multi-Stereo“, „Disco-Stop“ sau Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa“. Acum puștimea tremura din tot corpul, scuturată de undele de zgomot. Boxele scuipau miliarde de wați din woofere. Nici o porțiune nu scăpa neatinsă, carnea era electrocutată. Parcă mulțimea primise un shot de heroină. Tocmai când băgam din nou nasul în sticla cu bere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
suport de aer, pixeli și neon. Era ca și cum ai fi scris o poezie din care cuvintele dispăreau, transformate în imagini palpabile, curate și demente. Atâta doar că mie nu-mi plăcuse niciodată poezia. Dintr-unul din calculatoare, primul din față, tremura biblioteca Facultății de Litere, prelungită în arhitectura orașului. Fațadele blocurilor fuseseră tencuite cu printuri și pagini tipografice, coșurile caselor se ridicau din cotoare cărnoase, capsate în piele sau pânză de tifon. Între clădiri și etajere se arcuiau construcții ușoare, acoperite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pixul sau o bucățică de biscuit comprimată în Jurnalul de Jocuri, fosilică, păstrată din 1965. Ce biscuiți erau? Cine îi mâncase? Ce se întâmplase cu viața lui sau a ei? Oamenii ăștia crescuseră legănați de-aceleași speranțe cu ale mele, tremuraseră pentru aceiași eroi, puseseră degetul pe aceeași căsuță cu vikingul Ragnar sau cow-boy-ul Teddy Ted. Amprentele lor se mai zăreau în cerneala sepia sau color, tăiate de restul articulațiilor. Acum erau pierduți, secretizați, viețile lor crescuseră și se expandaseră ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
unul lângă altul, ca la teatru. În mijloc, tot pe-un scaun, dar legat fedeleș și cu fața acoperită, stătea un bărbat de-o vârstă cu mine. Purta cămașă, un pulover în V și pantaloni de blugi. În picioare îi tremura o pereche de ghetuțe de fetru: se sprijinea neîndemânatic cu ele de parchet, apăsând când pe-un vârf, când pe altul. „Ia te uită, ia te uită!“, s-a bucurat Mihnea, „Cel mai mare scriitor român în viață, cu-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
puțin de bănuit. Cine l-ar fi suspectat pe blândul și surescitatul Bidileanu că, la două zile, introduce în poeziile lui rapoarte cifrate despre obiectivul «Sanda»? Un artist nocturn, devotat cauzei cetățenești. Plantasem o bătrână chiar și la Pitar Moș. Tremura toată și te punea s-o duci până-n capul trotuarului; după ce-o lăsai, se ruga de-altcineva s-o întoarcă de unde plecase. Când termina programul, venea la noi, să ne povestească. Nici nu-ți imaginezi câtă informație am adunat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și de pe Calea Victoriei, că doar n-au intrat în pământ de rușine? Toți sunt angajați globalmind. Suntem în capitalism, ce Dumnezeu! Trebuie să facă și ei ceva pentru o pâine. Și, la o adică, pot fi chiar utili: lumea încă mai tremură când te plimbi în haină de piele prin fața blocului. Avem oameni și mai sus, în aparatul polițienesc. Pe unul din ei ni l-ați aranjat, l-ați proiectat în decor.“ „Rapotan...“, am zis. „Exact. I-am trimis pe frații «Brothers
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lasă-l.“, l-am potolit. „Să-și termine întâi criza.“ „Păi tocmai de-aia!“, a insistat Mihnea, rotind sacoșa. M-am pus între el și prizonier. „Povestea!“, a spumegat scriitorul, dintr-odată agitat. În câteva secunde, îi pierise tot entuziasmul. Tremura cu tot cu scaun. „Dați-mi drumul!“ „Nu înainte de-a ne spune cum se termină.“, l-am mințit. „Kaputt! Și tu, și Mihnea!“ De nervi, începuse să ne tutuiască. L-am lăsat în pace, deși merita să-l pocnim. „Degeaba l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
începuse să ne tutuiască. L-am lăsat în pace, deși merita să-l pocnim. „Degeaba l-ați eliminat pe Lupu. Ștergerea nu mai poate fi oprită! Dați-mi drumul!“, a încercat scriitorul să se mai calmeze. Nu reușea. Închieturile îi tremurau în continuare, parcă montase cineva curent electric în scaun. „Un textualist în izmene...“, am zâmbit, „Ce interesant!“. După care l-am asigurat: „Nu cred că ești în măsură să ne-ameninți. Uită-te mai bine la tine.“ „M-am uitat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]