9,583 matches
-
să vadă cum se-nchide toată lumea din jur. De data asta, definitiv. Toată povestea nu durează mai mult de-un minut. Se cheamă uitare.“ L-am privit cu milă, cum trăgea să iasă din sac, ca un pește în făină. Tremura tot, obosit după discurs. Ne amenința, milogindu-se. M-am hotărât să-i tai și ultimele speranțe. Mihnea zâmbea și el, rezemat de tocul ușii. Știam amândoi ce urmează. „Apropo de uitare. Ai uitat și tu un lucru, tovarășe ESCU
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în nici un act.“ A urmat un moment de tăcere. Merita toți bani, toată viața, orice. Se-auzeau respirațiile, bătăile inimii, până și picăturile de sudoare alunecând sub sac. „Nu se poate...“, a bâiguit scriitorul. Vocea a început iar să-i tremure. „E-o confuzie...“ „Deloc.“, l-am asigurat. „Cel mai mare scriitor român în viață nu există.“ „Imposibil!“ „Nu există, nu știe nimeni nimic, nici măcar dacă e real. În librării nu-l găsești. La noi la catedră n-a fost niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
a nu se lăți barbaria în locurile pe unde pătrundea el. De când turcii Osmani au înfipt picior statornic la Răsăritul Europii și au îngrozit toată partea aceasta de lume, națiile creștine, pe care poziția geografică sau politică le făcu să tremure de puterea lor, n-au avut afară de Ioan Corvinu, alt erou [p. 317] mai mare, nici creștinătatea apărător mai fierbinte. Cu adevărul în inimă și în brațe, cu crucea într-o mână și cu sabia într-altă mână, a răzbătut
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
insomnie, ploaia susura,/ inima mea veghează și asculta/ cum se îndepărtează timpurile trecute,/ cum se apropie timpul care vine.// O, inima, nu e bine să asculți;/ fii eternă, inima, și plină!/ În tine dor multe plângeri,/ și multe intrebari îți tremura dinainte.] Acest poem, ca și Selige Sehnsucht al lui Goethe, menționat mai înainte, se citează aici după secțiunea antologica din cartea lui Johannes Pfeiffer, La poesía. 222 "Un objeto que hasta entonces había vacilado, cual fantasma informe, ante nuestra mirada
Immanuel Kant: poezie și cunoaștere by VASILICA COTOFLEAC [Corola-publishinghouse/Science/1106_a_2614]
-
prilejul să le cunosc. De altminteri, multe alte lucruri am avut ocazia să aflu. — Pe Nastasia Filippovna? Zici că ea și Lihaciov... spuse Rogojin privindu-l cu atâta ură, încât până și buzele i se albiră și începură să-i tremure. N-nimic! N-nimic! Chiar că nimic n-a avut! se grăbi să zică funcționarul, dându-și seama că-l luase gura pe dinainte. Adică, cu n-nici un fel de bani Lihaciov n-a izbutit! Nu, ea nu-i ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
astă-seară, la ea acasă, își va spune ultimul cuvânt: a fi sau a nu fi! Așa că e bine să știi. Ganea se tulbură brusc, încât chiar păli puțin la față. — A spus ea asta? întrebă el și vocea parcă îi tremura. Acum trei zile și-a dat cuvântul. Am bătut-o amândoi la cap până n-a mai avut încotro și a promis. Ne-a rugat numai să păstrăm secretul față de tine. Generalul îl privea cu atenție pe Ganea; se vedea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
clipe și nici eu nu voiam să fim văzuți. De îndată ce apăream, Marie tresărea, deschidea ochii și se repezea să-mi sărute mâinile. Nu mi le mai retrăgeam, pentru că asta pentru ea era o bucurie; tot timpul cât stăteam lângă ea, tremura și plângea; ce-i drept, de câteva ori a început să vorbească repede, dar era greu s-o înțelegi. Părea cumva smintită, într-o grozavă tulburare și încântare. Uneori copiii veneau cu mine. În asemenea cazuri, se opreau de regulă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
unul pe altul? Am încărcat pistoalele, am întins batista, ne-am pus unul altuia pistolul în dreptul inimii și ne-am privit drept în ochi. Deodată, ne-au țâșnit la amândoi șiroaie de lacrimi din ochi, mâinile au început să ne tremure. La amândoi, la amândoi deodată. Apoi, firește, au urmat îmbrățișările și lupta reciprocă a mărinimiilor. Prințul striga: A ta să fie! Eu strig: A ta! Într-un cuvânt... într-un cuvânt... ați venit la noi... în gazdă? — Da, pentru câtva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ducea spre camera lui. Trecând pe lângă ușa de la intrare, care dădea pe casa scării, auzi și văzu că, din partea cealaltă a ușii, cineva se străduiește din răsputeri să tragă clopoțelul și să sune; dar, cu siguranță, clopoțelul era defect: doar tremura puțin, fără să scoată nici un sunet. Prințul trase zăvorul, deschise ușa și se dădu câțiva pași înapoi, chiar se cutremură din tot trupul: în fața lui stătea Nastasia Filippovna. O recunoscu imediat, după portret. Când îl văzu, ochii ei fulgerară într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
o lungea cu bună intenție. Nina Alexandrovna și Vera se ridicaseră și ele de pe locurile lor și, speriate, tăcute, așteptau să vadă până unde se va ajunge; ochii Variei scânteiau, dar asupra Ninei Alexandrovna toate acestea aveau un efect dureros: tremura și părea că va leșina imediat. Dacă-i așa, atunci o sută! Chiar astăzi aduc o sută de mii! Ptițân, ajută-mă, o să te procopsești și tu cu ceva! — Ai înnebunit! șopti deodată Ptițân, apropiindu-se repede și apucându-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Hai cu mine, moșule, te îmbăt dacă vii! — Asta-i de-acum mârșăvie! strigă Kolea, plângând de rușine și de ciudă. — Chiar nu se află printre voi nici un bărbat în stare s-o dea afară pe nerușinata asta? strigă Varia, tremurând toată de furie. — Mie mi se zice nerușinată! pară Nastasia Filippovna cu veselie disprețuitoare. Iar eu, ca o proastă, am venit să-i invit seara asta la mine! Uite cum mă desconsideră surioara dumitale, Gavrila Ardalionovici! Câtva timp Ganea rămase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
s-o lovească pe soră-sa. Negreșit, ar fi lovit-o peste față. Însă, brusc, o altă mână o opri din zbor pe a lui Ganea. Între acesta și sora lui apăruse prințul. — Gata, ajungă-vă! spuse el apăsat, dar tremurând din tot trupul din pricina emoției prea mari. — Mult o să-mi mai tot stai în cale? urlă Ganea, aruncând cât colo mâna Variei și, cu mâna rămasă liberă, în ultimul hal de turbare fiind, îi trase prințului o palmă cât putu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
cât putu de tare. — Ah! gemu Kolea, plesnind din mâini. Ah, Dumnezeule! Se auziră exclamații din toate părțile. Prințul se albi la față. Cu o privire ciudată și plină de reproș, se uită drept în ochii lui Ganea; buzele îi tremurau și se străduiau să spună ceva; un zâmbet ciudat și cu desăvârșire nepotrivit le schimonosea. — Da, pe mine mă puteți lovi... dar pe ea... oricum n-o să vă las!... spuse el încet, în cele din urmă; însă nu mai rezistă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
mi ești! M-ai prădat, m-ai supt de tot și tot nu ești mulțumit! Cât o să te mai rabd, om fără rușine și cinste! — Marfa Borisovna, Marfa Borisovna! Dumnealui e... prințul Mâșkin. Generalul Ivolghin și prințul Mâșkin, îngăimă generalul, tremurând și pierzându-se cu firea. — Nu știu dacă mă credeți, i se adresă deodată căpităneasa prințului, nu știu dacă mă credeți că acest om fără rușine nu i-a cruțat pe copiii mei orfani! A prădat, a cărat, a vândut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
corect în toate privințele. Intervenea și o problemă nerezolvată, într-atât de capitală, încât prințul chiar se temea să se gândească la ea, nici măcar nu putea și nu îndrăznea să-i admită existența, nu știa cum s-o formuleze și tremura numai gândindu-se la ea. În cele din urmă, însă, în pofida acestor ezitări și îndoieli, sfârși prin a intra și a întreba de Nastasia Filippovna. Nastasia Filippovna ocupa un apartament nu foarte mare, dar într-adevăr excelent mobilat. În decursul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
minte să-și pună grumazul sub sabia turcului. Afanasi Ivanovici tăcu cu aceeași gravă demnitate cu care își începuse povestirea. Cei prezenți remarcară că, atunci când Afanasi Ivanovici încheiase, ochii Nastasiei Filippovna începură să ardă cumva ciudat și chiar buzele îi tremurau. Toți îi priveau curioși pe amândoi. — Încă unul l-a trișat pe Ferdâșcenko! Ah, cum l-a trișat! Da, chiar l-a trișat! strigă Ferdâșcenko cu voce plângăreață, înțelegând că poate și trebuie să strecoare o vorbă. Pe dumneata cine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
nu-și putea veni în fire, însă și el simțea, vag, dar impetuos, nevoia arzătoare de a rămâne până la capăt țintuit la stâlpul infamiei; bătrânul învățător, care înțelegea prea puțin despre ce-i vorba, mai că nu plângea și literalmente tremura de spaimă, remarcând o îngrijorare neobișnuită în jur și la însăși Nastasia Filippovna, pe care o diviniza ca pe propria lui nepoată; însă el ar fi preferat să moară, decât s-o părăsească în aceste clipe. În ce-l privește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
șopti generalul lui Ptițân. Sau să trimitem după... E clar că și-a ieșit din minți, nu-i așa? Și-a ieșit? — N-nu, poate că nu-i tocmai nebunie, răspunse Ptițân, care era alb la față ca varul și tremura, nefiind în stare să-și ia ochii de la pachetul care începuse să ardă. — Nu-i nebună? Nu-i așa că-i nebună? se repezi generalul la Toțki. — V-am spus doar că e o femeie pitorească, bâigui Afanasi Ivanovici, care pălise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
prețuiască pe Lebedev? Fiecare se dă mare față de el și mai că nu-l îmbrâncește afară. Însă aici, în această tâlcuială, sunt pe picior de egalitate cu orice mare dregător. Căci e vorba de minte! Și un mare dregător ar tremura în fața mea... în fotoliul lui, bâjbâind cu mintea. Excelența Sa, Nil Alexeevici, acum trei ani, înaintea duminicii Paștelui, a auzit de asta - pe atunci mai lucram la departamentul lui - și m-a chemat special din sala de serviciu, l-a trimis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
zic, și i-am expus și i-am prezentat și groaza n-am înmuiat-o, ba încă încet, dezvoltând o curbă alegorică, am amplificat-o, am exemplificat și cu cifre. Dumnealui râdea, dar la cifre și asemănări a început să tremure și m-a rugat să închid cartea și să plec și mi-a alocat o gratificație de Paști, iar în Duminica Tomei și-a dat duhul. — Ce spui, Lebedev? — Chiar așa-i. A căzut din cărucior după ce-a mâncat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
rugăciunea... Nu, frate prinț, asta nu poate fi o scorneală! Ha-ha-ha! Nu, asta-i cea mai grozavă chestie! — A doua zi am ieșit de cu dimineață să mă plimb, continuă prințul de îndată ce Rogojin se opri, deși râsul încă îi mai tremura pe buze spasmodic. Văd că pe trotuarul de lemn se împleticește un soldat beat, cu hainele zdrențuite pe el. Se-apropie de mine: „Cumpără, boierule, o cruciuliță de argint, o dau numai pe două grivne; e de argint!“ Văd în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
îmbrățișeze. — Cred și eu! Deși ți-am luat crucea, n-o să te înjunghii pentru ceasornic! îngăimă el ininteligibil și deodată râse cumva ciudat. Însă subit, toată fața lui își schimbă expresia: se făcu grozav de palid, buzele începură să-i tremure, ochii i se aprinseră. Își ridică mâinile, îl îmbrățișă cu putere pe prinț și, sufocându-se, spuse: Atunci ia-o tu, dacă așa-i soarta! E a ta! Ți-o cedez!... Să-l ții minte pe Rogojin. Și, părăsindu-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
spre hotelul lui. Dar nu mai ieși cu înfățișarea pe care o avea când sunase la ușa Filisovei. Se petrecuse cu el, și parcă într-o singură clipă, o schimbare neobișnuită: pășea din nou palid, slab, suferind, tulburat; genunchii îi tremurau și un zâmbet confuz, pierdut rătăcea pe buzele lui învinețite: „ideea subită“ i se confirmase și se adeverea deodată - și el îi dădea iarăși crezare demonului său! Dar oare s-a confirmat? Dar oare s-a adeverit? De ce l-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
dumneavoastră. Dar și eu țin mult să-i văd pe acești tineri, îi răspunse prințul Ș. — De-alde ăștia sunt nihiliștii, nu-i așa? — Nu, nu prea-s nihiliști, zise Lebedev, făcând un pas înainte. Și el mai că nu tremura de emoție. Sunt altfel, deosebiți, nepotul meu mi-a spus că au mers mai departe decât nihiliștii. Degeaba v-ați gândit că o să-i faceți să se jeneze prin prezența dumneavoastră, Excelență; n-or să se jeneze. Totuși, nihiliștii sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
că scornesc una dintre acele anecdote care uluiesc publicul și fac de rușine timpul nostru, care, și fără asta, e destul de blamabil. Odrasla noastră, acum vreo jumătate de an, încălțat cu pantofi din cei care se poartă prin străinătate și tremurând într-o măntăluță necăptușită cu nimic, s-a întors în Rusia din Elveția, unde s-a tratat de idiotism (sic!). Trebuie să recunoaștem că a avut noroc, întrucât, ca să nu mai vorbim de interesanta lui maladie, de care s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]