8,714 matches
-
ajuns / Toate stelele s-au ascuns."77 sau "Și noi încă ne-am luat / Și am plecat / Pe crângul pământului / Pe stelele ceriului, / Pe lumina soarelui. Nu mult după ce-am plecat / O stea ni s-a arătat, / O stea mândră, luminoasă, / Ce lucea spre această casă."78 Cosmicul devine cadrul nupțial atunci când "unirea" este interzisă de anumiți factori sociali: "Constantine, Balucele! Leagă calul de zăbrele / Și-i dă fân cu floricele / Și-l adapă-n covățele, / Și ia-n mână
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
sfinte soare, / Ține, ține, ziua mare, / Că mândra mi-i călătoare / Peste munți și curți, / La părinți necunoscuți / Și la frați neîntrebați"81 sau "Codrule cu frunza ta / Primește-mă cu mândra! / Bucuros că te-aș lua, / Dar ți-e mândra tinerea / Și-i face păcat cu ea! Codrule, Măria ta / Tu-mi știi mie viața / Și eu ție cărarea; / Tu-mi știi mie zilele, / Eu ție izvoarele!"82 Spațiu al confesiunilor, cosmicul tăinuiește povestea vieții: "Pădure, dragă pădure, / Cum te-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și imperativul transformând spațiul poetic în rugă către sensurile primordiale ale existenței: "Sfinte Soare, / Sfinte domn mare, / Sfântă lună și Sfinte stele, / Dați-mi bucuriile mele; Să fiu cuminte; Pământule bun, / Învață-mă să cânt; / Apă blândă, / Fă-mă fată mândră; / Sfinte soare, / Sfinte domn mare, / Dă-mi razele tale, / Într-o zi bună, / Să-mi fac cunună."114 Zbuciumul interior este figurat de tonul imprecației directe, realizat prin îmbinarea dintre repetiție ("busuioace, busuioace"), aliterație ("busuioace, / nu te-ai coace") și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
antonomaza ("măria-ta") din adresarea directă inițială este înlocuită de perechea de epitete descriptive ("uscat / gol") care prezintă refuzul găzduirii: "Teiule, măria-ta, / Lasă-mă la umbra ta, / Lasă-mă la a ta umbră, / Pe mine și pe-a mea mândră; / Lasă-mă la umbra ta, / Că nimic nu ți-oi strica, / Numai-o creangă ț-oi pleca, / Să m-acopăr cu mândra. / T-oi pleca ramul frumos / Cât oi sta cu mândra jos. / Eu, băiete, te-aș lăsa, / Da ți
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
-mă la umbra ta, / Că nimic nu ți-oi strica, / Numai-o creangă ț-oi pleca, / Să m-acopăr cu mândra. / T-oi pleca ramul frumos / Cât oi sta cu mândra jos. / Eu, băiete, te-aș lăsa, / Da ți-i mândra tinerea / Ș-ai să faci păcat cu ea; Pentru un băiat ș-o fată / Rămâne frunza uscată, / Pentr-o fată ș-un fecior / Îmi rămâne ramul gol."120 Paralelismul negativ simbolizează înstrăinarea, uneori declarată, a omului de lumea cosmică, anadiploza
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
pus numele Adam."137 Omul Cosmos reprezintă liantul mitic dintre lumile originare, lumea cerească și lumea pământească: "Dumnezeu că s-a gândit / Cerul și pământul o zidit (...) / Iar după-aceea-a făcut / Din jos despre răsărit, / Deasupra pe pământ, / Un rai mititel, / Mândru, frumușel, / Pe patru stâlpi de argint. / Și apoi l-a-mpodobit / Cu lumini de cununie, / Ca să ne fie / Nouă de veselie / Și de bucurie. / Și i-a pus proptele, / Mulțime de stele / Și sfeșnici / Luceferi vecinici. / Dar Dumnezeu a văzut, / Că șede
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
devenirii umanului. Astfel, "pețirea" presupune un ritual al "căutării" în care umanul suferă o transfigurare a identității proprii: Noi suntem trimiși domnești, / Sfetnici mari, împărătești. Tânărul nostru-mpărat / Pe aici c-a mai umblat, / Și primblându-se-n primblare / A văzut o mândră floare / În aceste curți mărețe. / O floare mândră de rai, / Care-a-nflori-nflorea / Și din zi în zi ce mergea / Tot mai mândră se făcea, / Dar de rodit nu rodea. / Și s-a hotărât s-o ia, / S-o ducă, cum va
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
căutării" în care umanul suferă o transfigurare a identității proprii: Noi suntem trimiși domnești, / Sfetnici mari, împărătești. Tânărul nostru-mpărat / Pe aici c-a mai umblat, / Și primblându-se-n primblare / A văzut o mândră floare / În aceste curți mărețe. / O floare mândră de rai, / Care-a-nflori-nflorea / Și din zi în zi ce mergea / Tot mai mândră se făcea, / Dar de rodit nu rodea. / Și s-a hotărât s-o ia, / S-o ducă, cum va putea, / Peste văi și peste munți / Pân-la ale
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
domnești, / Sfetnici mari, împărătești. Tânărul nostru-mpărat / Pe aici c-a mai umblat, / Și primblându-se-n primblare / A văzut o mândră floare / În aceste curți mărețe. / O floare mândră de rai, / Care-a-nflori-nflorea / Și din zi în zi ce mergea / Tot mai mândră se făcea, / Dar de rodit nu rodea. / Și s-a hotărât s-o ia, / S-o ducă, cum va putea, / Peste văi și peste munți / Pân-la ale sale curți; Pân-la curtea-mpărătească, / Acolo să răsădească, / Ca mai mândru să-nflorească / Și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mergea / Tot mai mândră se făcea, / Dar de rodit nu rodea. / Și s-a hotărât s-o ia, / S-o ducă, cum va putea, / Peste văi și peste munți / Pân-la ale sale curți; Pân-la curtea-mpărătească, / Acolo să răsădească, / Ca mai mândru să-nflorească / Și de rodit să rodească."140 sau " Și ne-a zis: / Pe cai să-ncălecăm, / Floricica s-o căutăm, / Pe dată să i-o aducem.../ Noi, pe cai ne-am suit, / Am pornit / Și încoace am venit: / Pe
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Nici soarele nu mi-a arde-o, / Da nici vântul nu mi-a bate-o. / Nici n-a călca pe picioare, / Num-a ședea la răcoare. / Dragul nostru trupușor, / Cum s-a face lutișor. / Dragii noștri ochișori / Cum s-or face mândre flori. / Oi! Săraca față albă / Cum te-i face țărnă neagră. / Din sprâncene, / Sânziene, / Din mânuțe, / Flori albuțe. / Din guriță, / Tămâiță."143 Omul, la rândul său, se îndepărtează de elementele naturii, trăind durerea însingurării: "Draga mamii, față albă, / Cum s-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
cântate, refrenul constituie pactul imaginar cu lumea naturală cognoscibilă: "Floricică galbenă / Dorul tău mă leagănă / Și mă leagănă frumos, / Să nu pic din brațe jos, / Floricică busuioc / Dorul tău mi-i cu noroc, / Că-i curat ca zorile / Și-i mândru ca florile."160; Foaie verde foi de fag / De dor și de mult drag; / Ieși, mândruță, până-n prag: / Că eu la tine mă gândesc, / Cu tine vreau să vorbesc, / Dorul să mi-l potolesc; / De drag și de mult dor
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Lângă sticlă păhărele, / Să cinstim și noi cu ele."164 Soarta omului este " norocită" numai atunci când se înfățișează ca destin cosmic, umanul este împlinit dacă este transfigurat după chipul și asemănarea naturii: "Cum a dat vremea-n acel an / Holde mândre lui Traian, / Astfel să dea și la voi, / Ca s-avem parte și noi, / Să vă fie casa casă, / Să vă fie masa masă, / Tot cu mesele întinse / Și cu fețele aprinse, / Tot cu casele-ngrijite, / Cu buni oaspeți locuite
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
sara la sân; / Miresuica o zmeurică / Ca s-o porți la cheutorică."167 Incantația profetică redefinește umanul din perspectivă cosmică, ambele tipuri existențiale renăscându-se sub povara sentimentului: "Cine-a făcut dragostea / Aibă trupul ca floarea / Gura ca alămâia, / Tocmai, mândră, ca a ta. / Cui nu-i place dragostea / Dumnezeu să nu i-o dea, / Să mi-o deie numai mie / Ca s-o port la pălărie, / C-o știu din copilărie."168; " Ia-i bradului cetina / Și omului dragostea, / Și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
drag și dor, / Cununa-i de sânziene / Cu Ilene-Cosânzene, / Cununița grâului / Bucuria omului!"183 Metafora "omul-cosmos" este ilustrată cu ajutorul dialogului construit pe baza paralelismului analogic, anticipat de îmbinarea structurii narative cu elemente descriptive: " Acolo-n vale-n poieniță, / Doarme-o mândră copiliță, / Trece un voinic în grabă, / Mi-o sărută și-o întreabă: Ești fată sau măritată / Sau zână din cer picată, / Da sunt floarea-florilor, măi! Dragostea feciorilor, măi! Tu, voinice, cine ești, măi? Nu-s fecior, nici însurat, măi! Nici
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Ei de mână s-au luat, / S-au dus și s-au înecat / Părinții cum au aflat, / S-au dus de i-au îngropat: / Pe fecior chiar lângă drum, / Iar pe fată peste drum. / Din fecior a răsărit / Un brad mândru aurit, / Iar din fată-a răsărit / Poamă verde aurită. / Poama tot în sus creștea, / Pe brăduț îl cuprindea. Cine pe-acolo trecea / Poamă vie tot mânca, / Iar din gură blestema: Ardă-i focul de părinți / C-au despărțit doi iubiți
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
C-am zis: Mamă, mă mărit! / Și m-am dus din sat departe, / Să vin cu desagii-n spate, / Cu desagi-mbăierați / Și cu ochii-nlăcrămați."208 Opozițiile adversative nuanțează resemnarea în fața "datului" sorții, destinul individual supunându-se destinului cosmic: Nu știu, mândră, aici ți-e locul, / Ori așa ți-o fost norocul, / Cât e lumea și pământul, / Nu te ia cine ți-e gândul, / Ci te ia cine ți-e partea / Și-ți mănâncă sănătatea."209 Pătrunderea într-un alt spațiu social
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ca întrupare a naturii, conturează spațiul antinomic al metamorfozelor sortirii. Prezentarea gradată a "făuririi" destinului, de la cadrul descriptiv, portretistic, la tonul invectivei care evocă norocul personificat, întruchipează stările existențiale,universale, ipostaziate, ipostaziate de alternanțele semantice afirmativ / negativ: "Frunzuliță ca bobul, / Mândră floare-i norocul, / Dar nu crește-n tot locul, / Nici nu-l are tot omul. / El crește cam lângă vale, / Nu iese la nime-n cale, / Că și eu mi-am răsădit / Ș-a mea parte-o veștejit; / Mândru mi
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
bobul, / Mândră floare-i norocul, / Dar nu crește-n tot locul, / Nici nu-l are tot omul. / El crește cam lângă vale, / Nu iese la nime-n cale, / Că și eu mi-am răsădit / Ș-a mea parte-o veștejit; / Mândru mi l-am semănat / Și-a mea parte s-o uscat. / Norocule, de te-aș prinde, / Ți-aș da foc și te-aș aprinde: / Pe trei părți cu lemne verzi / Și pe-o parte cu uscate, / Că de tine nu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
s-o venit, / De asta-am îmbătrânit."227 O altă modalitate de potențare a tonalității meditative este reprezentată de utilizarea întrebărilor retorice, conclusive, care reiau întreaga încărcătură semantică, sugerată de metafora inițială care cumulează semnificațiile textuale: "Frunză verde ca bobu, / Mândră floare-i norocu, / Da nu crește-n tot locu: / El nu crește lângă drum, / Să-l ieie omul cel bun, / El se face lângă tău / Și-l are omul cel rău. / C-am trecut pe-un pod de piatră / Ș-
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
datul sorții. Fracționarea versurilor din cadrul liniei melodice simbolizează tocmai acest du-te-vino ființial al propriei meniri, dialogul recitativ având rolul de primum movens care consacră ritualic destinul: Hai bădiță, hai de mână, / Să-nvârtim hora română, / Hora dragă, bat-o vina, / Mândru joc din Bucovina! Hora și cu cântecu / Îi tot una cu omu! / Cine cântă și horește, / Viața și-o înveselește, / Cine joacă horile / Aibă ochi ca florile! / Horile, horile-s bune / Și-aduc bucurie-n lume; / Horile, horile-mi plac
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mă crede, / Că nu se merge la fete; / Luni seara să nu m-aștepte, / Marți seara nu mă duc eu, / Că mă bate Dumnezeu; / Miercuri seara mă bat sfinții; Joi mă judecă părinții; / Vineri mă duc la Sibiu, / Nu pot, mândră, ca să viu; / Sâmbătă mă duc la plug, / Obosit seara mă culc; Duminică-i liturghie, / Nu-mi trebuie, mândră, mie, / După masă merg la joc, / Vezi, mândră, că n-am noroc!"64 Alteori, discrepanța dintre esența semnificațiilor și explicațiile aparente reprezintă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
duc eu, / Că mă bate Dumnezeu; / Miercuri seara mă bat sfinții; Joi mă judecă părinții; / Vineri mă duc la Sibiu, / Nu pot, mândră, ca să viu; / Sâmbătă mă duc la plug, / Obosit seara mă culc; Duminică-i liturghie, / Nu-mi trebuie, mândră, mie, / După masă merg la joc, / Vezi, mândră, că n-am noroc!"64 Alteori, discrepanța dintre esența semnificațiilor și explicațiile aparente reprezintă pretextul disimulării defectelor omenești, ilustrate, de altfel, în poezia populară, prin antifrază: "Am o mândră ca o floare
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mă bat sfinții; Joi mă judecă părinții; / Vineri mă duc la Sibiu, / Nu pot, mândră, ca să viu; / Sâmbătă mă duc la plug, / Obosit seara mă culc; Duminică-i liturghie, / Nu-mi trebuie, mândră, mie, / După masă merg la joc, / Vezi, mândră, că n-am noroc!"64 Alteori, discrepanța dintre esența semnificațiilor și explicațiile aparente reprezintă pretextul disimulării defectelor omenești, ilustrate, de altfel, în poezia populară, prin antifrază: "Am o mândră ca o floare, / Doarme până-n prânzul mare, / Când îi pomenesc de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
recapătă libertatea răsăriturilor și apusurilor: Dar un joc cine mi-l joacă? / Soarele cu razele; / Dar un joc cine mi-l joacă? / Dară luna cu lumina; Dar un joc cine mi-l joacă? / Dară (Ion) bun voinic / C-un cal mândru podobit..."133 Riturile de inițiere în cunoașterea universală au loc atât pentru făptura divină, cât și pentru omul care tinde la în-dumnezeire. Pentru a cunoaște binele și răul are loc înfruptarea dintr-un măr, mărul simbolizând veșnica reînnoire a pământescului
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]