KorAP: Find »[drukola/base=apus & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...337 338 339 ...367 >

9,168 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

oferea serviciile-el se va boteza la Constantinopol, de unde primea daruri și titlul de patriciu. Ducele Kubrat s-a sfârșit între 660-668 și a lăsat în urmă cinci fii. Asparuh, unul din fiii lui se va îndrepta în fruntea bulgarilor spre apus, trecea Niprul și Nistrul și se stabilea, în urma unei înțelegeri cu bizantinii, în regiunea numită "Onglu", la nord de Dunăre, în zona lacurilor sărate între Dunărea de Jos, Prut și Siret-în Bugeac, sudul Basarabiei. Instalați aici, ei s-au revoltat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o bună parte a lor s-au închegat într-un conglomerat, numit "Bulgaria Mare", aflată pe Volga (ruinele reședinței lor se mai văd și azi), iar o altă parte mai mică a bulgarilor s-a îndreptat din stepele nord-pontice spre apus, sub presiunea chazarilor. Dar, în a doua jumătate a secolului al VII-lea, pe la 670, Asparuch (Isperich), căpetenia bulgarilor apuseni sau a "cutrigurilor", după ce trece Niprul și Nistrul, se instalează cu oștenii, carele și familiile lor în regiunea cu bălți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al VII-lea-Dobrogea nu era locuită atât de slavi (păgâni) cât de creștini, latini și greci, urmașii coloniștilor din Pont. După respingerea oștilor bizantine, Asparuch și-a extins stăpânirea, în est, până la Varna (bizantină), în sud, până la Munții Haemus și, în apus, până la râul Ogost. Cele șapte triburi slave, învinse de bulgari, se supun acestora, după cum notează un scriitor bisericesc: "Prin această năvălire, poporul cel vechi s-a risipit, locuitorii de la munte au fost mutați la câmpie și cei de la câmpie la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unde după distrugerea ultimelor rămășițe ale avarilor, în 803, și-a întins stăpânirea până la Dunărea mijlocie, la hotarele francilor. Dar întărirea bulgarilor provoca neliniște la Bizanț deoarece ei stăpâneau acum o parte din vechea cale comercială de uscat, care lega apusul de răsăritul Europei, prin Belgrad, Niș, Sofia, Constantinopol. Astfel, în 807, împăratul Nicephor a organizat o expediție împotriva statului bulgar și, în 809, armata lui Krum a asediat și dărâmat Serdica (Sofia), care apoi va fi ocupată definitiv de bulgari

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sârbii. Dar încă sub domnia lui Petru, fiul și urmașul lui Simeon, a început decăderea statului bulgar, care în cele din urmă avea să fie ocupat și apoi desființat de către bizantini, mai întâi partea de est (971), apoi cea de apus (1018). Statul bulgar va renaște abia la sfârșitul secolului al XII-lea, în 1185-1186, ca țarat vlaho-bulgar. Însă trebuie să precizăm că prăbușirea statului se datorește și situației interne. Relațiile feudale au influențat împărțirea societății bulgare în două categorii opuse

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ungaria (izvoarele bizantine o numeau "Turcia"). Ca și alte popoare asiatice, ungurii erau un neam de păstori nomazi, crescători de vite în turme, foarte războinici. Ungurii, ca popor fino-ugric, erau originari din Asia centrală, din ținuturile care se întindeau la apus de Munții Altai, în apropiere de nordul Persiei. Din acest teritoriu de baștină, ei migrează, în secolul I d. H., spre apus. O vreme ei au zăbovit în teritoriile de stepă ce se întindeau între Volga mijlocie și Munții Urali. Mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în turme, foarte războinici. Ungurii, ca popor fino-ugric, erau originari din Asia centrală, din ținuturile care se întindeau la apus de Munții Altai, în apropiere de nordul Persiei. Din acest teritoriu de baștină, ei migrează, în secolul I d. H., spre apus. O vreme ei au zăbovit în teritoriile de stepă ce se întindeau între Volga mijlocie și Munții Urali. Mai târziu, după câteva secole de viețuire aici, ei au continuat să înainteze spre apus, instalându-se în estul (marginea) Europei. Prin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ei migrează, în secolul I d. H., spre apus. O vreme ei au zăbovit în teritoriile de stepă ce se întindeau între Volga mijlocie și Munții Urali. Mai târziu, după câteva secole de viețuire aici, ei au continuat să înainteze spre apus, instalându-se în estul (marginea) Europei. Prin secolele VII-VIII, ungurii, popor nomad de stepă, își aveau sălașele (așezările) în zona bazinului mijlociu al Volgăi, unde au intrat în contact cu bulgarii și cu alte triburi de neam turcic. Dar, prin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
presați la rândul lor de chazari, Confederația ungurilor a fost zdruncinată: o parte din ei s-au retras la sud de Caucaz, în Persia, unde urma lor s-a pierdut, iar cea mai mare parte a lor a migrat spre apus, sub conducerea lui Levedias, a trecut Niprul, apoi Nistrul și s-a stabilit, spre sfârșitul secolului al IX-lea, în "Atelkuzu" ("Etelkuzu"), adică în "țara dintre râuri", în regiunea cuprinsă între cursurile inferioare ale Nistrului și Prutului, în Bugeacul de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
796-803). Moștenirea avară era disputată între hanatul (statul) bulgar și cnezatul moravian. Pe fondul litigiilor între statele rivale vecine avarilor, în 862, este organizată prima incursiune a ungurilor în Europa centrală, fiind prădate domeniile lui Ludovic II Germanicul, aflate la apus de Dunăre. 22 În anul 881, ei organizează o nouă expediție, când ajung până în apropierea Vienei. În același timp, a avut loc o incursiune a cabarilor, care desprinși de chaganatul chazar în urma unor divergențe, s-au repliat în teritoriile controlate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
părăsească Atelkuzu și să se stabilească în câmpia (pusta) Panoniei, regiune prielnică pentru păstoritul animalelor. Unii autori (Notarul anonim) susțin plauzibil că ungurii au pornit spre nord, de-a lungul Carpaților Moldovei și Galiției, până la Munkacs, apoi au înaintat spre apus cu grosul efectivelor lor prin pasul nordic Verecke-cale tradițională de trecere ale migratorilor nord-pontici spre Europa centrală. Alți istorici susțin, puțin verosimil, că ungurii n-au ocolit pe la nord, ci au trecut de-a dreptul spre apus, prin trecătorile Carpaților

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au înaintat spre apus cu grosul efectivelor lor prin pasul nordic Verecke-cale tradițională de trecere ale migratorilor nord-pontici spre Europa centrală. Alți istorici susțin, puțin verosimil, că ungurii n-au ocolit pe la nord, ci au trecut de-a dreptul spre apus, prin trecătorile Carpaților răsăriteni și au ajuns, astfel, străbătând Transilvania, în câmpia panonică. Acești istorici afirmă că încă de la sfârșitul secolului al IX-lea, prin 884, o parte din unguri ocupaseră estul Transilvaniei și se așezaseră acolo-din acești unguri ar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe unguri la Merseburg. Dar, în 934, în alianță cu pecenegii, ei au organizat o mare expediție împotriva Imperiului Bizantin, alte incursiuni au loc în 943, 957 și 961. După moartea regelui Henric, în 936, ungurii au reluat atacurile spre apusul Europei și au pătruns în Germania, Italia, Franța și chiar Spania. Dar sfârșitul atacurilor lor distrugătoare în Apus era aproape! Regele Germaniei, Otto I, viitorul împărat, i-a surprins pe unguri la asediul Augsburgului și, în anul 955, la Lechfeld

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Imperiului Bizantin, alte incursiuni au loc în 943, 957 și 961. După moartea regelui Henric, în 936, ungurii au reluat atacurile spre apusul Europei și au pătruns în Germania, Italia, Franța și chiar Spania. Dar sfârșitul atacurilor lor distrugătoare în Apus era aproape! Regele Germaniei, Otto I, viitorul împărat, i-a surprins pe unguri la asediul Augsburgului și, în anul 955, la Lechfeld, într-o mare bătălie, le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, care a pus capăt definitiv atacurilor întreprinse în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era aproape! Regele Germaniei, Otto I, viitorul împărat, i-a surprins pe unguri la asediul Augsburgului și, în anul 955, la Lechfeld, într-o mare bătălie, le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, care a pus capăt definitiv atacurilor întreprinse în Apus. Dar ungurii au organizat atacuri și la est de Tisa, datorită salinelor de-aici, zăcămintelor aurifere și terenurilor de pășune din Crișana, Banat și Transilvania, unde ființau voievodate româno-slave, conduse de duci (voievozi). Aceste teritorii au fost cucerite cu ușurință

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
trecut niște munți înalți (Carpați), "se apucară să lupte cu vlahii și slavii care locuiau țările acestea".25 Creștinarea ungurilor După așezarea lor în Panonia, pe văile Tisei și ale Dunării, ungurii au continuat o vreme expedițiile de pradă spre apus dar și spre est. Dar, treptat, după încetarea incursiunilor și sedentarizarea lor, în evoluția ungurilor s-a produs un eveniment decisiv: creștinarea lor. La început, ungurii au primit printre ei în vederea convertirii, misionari greci (bizantini). În a doua jumătate a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
primului rege, Ștefan cel Sfânt, canonizat de biserică, un adevărat Clovis al Ungariei. Trebuie să precizăm că, încă sub domnia tatălui său, Geza I (970-997), și la îndemnul soției lui, Șarolta, au venit în țara ungurească misionaari și predicatori din apus. Misiunea latină, catolică, s-a accentuat sub urmașul și fiul său, Vaik, care a primit botezul, împreună cu părinții săi, sub numele de Ștefan (997-1038), în preajma anului 1000. Apoi, în răstimpul a patru ani, începând de sus, de la aristocrație, și până

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
13 După evacuare, Aurelian a înființat o nouă provincie, o nouă Dacie, care purta numele său, pe malul drept al Dunării, între cele două Moesii. Această nouă provincie cuprindea partea de răsărit a Moesiei Superioare (în dreptul Orșovei) și partea de apus a Moesiei Inferioare, până la vărsarea râului Oescus (Isker), iar spre sud atingea râurile Axius (Vardar) și Stajkon (Struma). O inscripție din 283 ne indică faptul că Dacia Aureliană a fost împărțită în două: Dacia Ripensis, în preajma Dunării, cu reședința la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era Dunărea. Jirecek o spune direct: "De la Augustus și până la Focas, în anul 600, timp de șase secole și mai bine, s-a vorbit latinește la Dunăre, de la vărsarea Savei până în Deltă".26 Mai dificilă este problema stabilirii graniței de apus a spațiului în care s-a format poporul român. O masă romanică se întindea în provinciile care legau nordul Italiei de apusul Balcanilor, dar acești romanici nu făceau parte din strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a vorbit latinește la Dunăre, de la vărsarea Savei până în Deltă".26 Mai dificilă este problema stabilirii graniței de apus a spațiului în care s-a format poporul român. O masă romanică se întindea în provinciile care legau nordul Italiei de apusul Balcanilor, dar acești romanici nu făceau parte din strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub formă de legendă, avem în acest text amintirea păstorilor aromâni (sud-dunăreni) luați în robie, care își păstrează limba și credința, și vin să se așeze împreună cu slavii (bulgarii) în Macedonia. Preotul din Dioclea (episcop din Muntenegru) înfățișează realitățile din apusul peninsulei într-o cronică din secolul al XII-lea, în limba latină, venirea slavilor în Macedonia și Illyricum: "După ce au cuprins întreaga Macedonie, ei au pătruns în țările (teritoriile) locuite de latini, care se numeau moro-vlahi (vlahii negri), iar slavii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
numitele villae-proprietăți funciare (ferme) aparținând unor cetățeni romani, pe pământul cărora munceau coloni, sclavi, liberți, dar și țărani autohtoni (daci), care își însușeau terminologia agricolă romană. Romanizarea Daciei propriu-zise nu a fost uniformă: ea s-a dovedit mai intensă în apusul Transilvaniei, unde se aflau orașele importante, în Banatul răsăritean și Oltenia, în partea de apus a Munteniei, aflată între Olt și "limes transalutanus". Teritoriul Dobrogei a cunoscut și el o intensă romanizare, cu excepția coloniilor grecești de pe litoralul pontic. Pe linia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar și țărani autohtoni (daci), care își însușeau terminologia agricolă romană. Romanizarea Daciei propriu-zise nu a fost uniformă: ea s-a dovedit mai intensă în apusul Transilvaniei, unde se aflau orașele importante, în Banatul răsăritean și Oltenia, în partea de apus a Munteniei, aflată între Olt și "limes transalutanus". Teritoriul Dobrogei a cunoscut și el o intensă romanizare, cu excepția coloniilor grecești de pe litoralul pontic. Pe linia Dunării dobrogene se aflau localități rurale getice, romane sau celtice, două orașe erau municipii (Tropaeum

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu și-au pus amprenta asupra profilului etnic și de limbă al populației daco-romane, în schimb, elementul slav a provocat dislocarea acesteia. Slavii au descins din părțile Vistulei și ale Nistrului superior în Dacia (nordul Dunării) pe două căi: pe la apus, prin câmpia Tisei și Panonia, și pe la răsărit, prin Moldova și câmpia munteană (vezi cap. V). Slavii instalați în Dacia aparțineau grupului sclavinilor (dincolo de Nistru se afla grupul anților). Primele lor pătrunderi au avut mai mult un caracter militar, însă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al VIII-lea, slavii pierd treptat teren în Grecia, iar în Dacia, în amalgamul etnic slavo-romanic, au numericește o importanță mereu mai mică. În Grecia, regrecizarea s-a făcut din orașele mai mari de pe coasta de răsărit spre interior și apus. În Dacia, reromanizarea s-a înfățișat ca o coborâre din cununa de munți spre interiorul Transilvaniei și, apoi, spre câmpiile și podișurile care înconjoară cetatea muntoasă a Daciei. La venirea ungurilor, românii erau coborâți în văile Transilvaniei și erau, de pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]