8,902 matches
-
decât în mod incomplet. La aceste explicații se poate adăuga însă și o alta, din perspectiva discutată în acest capitol: incertitudinea caracteristică produselor decizionale în condiții limitate de cunoaștere. În aceste condiții, incertitudinea nu poate fi complet absorbită prin actul decizional; ea are însă efecte sociale negative, fapt pentru care, pentru funcționarea normală a sistemelor sociale, devine necesară absorbția ei prin mijloace extracognitive. Charisma, mitul autorității, bazat pe competență absolută, învestirea cu „plusvaloare” a soluțiilor adoptate sunt asemenea modalități de reducere
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
avantajoasă. Ea supune analizei nu produsul (conținutul) activităților cognitive ale unui sistem, ci forma sa, mecanismele prin care se desfășoară: din punctul de vedere al formei, a fi rațional înseamnă a adopta o serie de strategii și proceduri cognitive și decizionale ce maximizează șansa de a găsi soluții adecvate, dar nu garantează validitatea unei soluții sau a alteia. Paradigma normalității sistemului discutată mai sus reprezintă în fapt tocmai un model de organizare cognitivă ce poate duce la un asemenea comportament rațional
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Delphi. Știința poate oferi o explicație acestor fapte, care nu se mai fundează însă pe evidența conștiinței noastre comune. În cazul analizat aici, o teorie explicativă ar putea scoate în evidență existența unor fenomene ca: incertitudinea ridicată ce înconjoară procesul decizional, anxietatea și tensiunea psihologică și socială asociată deciziilor importante, blocarea procesului decizional realizat cu mijloace strict raționale, nevoia unor mecanisme care să reducă din incertitudine, nevoia de a investi o valoare suplimentară în opțiunile realizate, de asemenea, efectul structurilor politice
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
fundează însă pe evidența conștiinței noastre comune. În cazul analizat aici, o teorie explicativă ar putea scoate în evidență existența unor fenomene ca: incertitudinea ridicată ce înconjoară procesul decizional, anxietatea și tensiunea psihologică și socială asociată deciziilor importante, blocarea procesului decizional realizat cu mijloace strict raționale, nevoia unor mecanisme care să reducă din incertitudine, nevoia de a investi o valoare suplimentară în opțiunile realizate, de asemenea, efectul structurilor politice democratice sau autoritare asupra mecanismelor de luare a deciziilor. O explicație de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Presupoziția tacită care stă la baza acestei indistincții este că ambele perspective se fundează pe același model de raționalitate. Din acest motiv, modelele normative sunt de regulă considerate a fi totodată și descriptive, fiind utilizate în explicarea și predicția comportamentului decizional real. În fapt, o asemenea presupoziție, după cum voi încerca să argumentez, nu este corectă. Cunoștințele acumulate în prezent tind să indice faptul că există mai multe moduri distincte de raționalitate, în funcție de condițiile în care au loc procesele raționale. În mod
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
mod special, cantitatea și calitatea cunoștințelor disponibile impun modalități sensibil diferite de a fi rațional. Este necesar de aceea să definim de la început ce se înțelege printr-un proces de decizie rațional. În mod curent se consideră că un proces decizional este rațional dacă, utilizând o analiză logică a cunoștințelor relevante, ajunge la selectarea celei mai bune decizii. După cum se va vedea însă, o asemenea definiție, care la prima vedere este inatacabilă, cuprinde imprecizii fundamentale. În acest capitol vor fi analizate
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
prima vedere este inatacabilă, cuprinde imprecizii fundamentale. În acest capitol vor fi analizate patru modele ale raționalității procesului de decizie, dintre care primele două sunt tipic normative. Mai întâi este însă nevoie să ne facem o imagine asupra structurii procesului decizional: elementele sale componente și fazele prin care este adoptată o decizie. Structura procesului decizionaltc "Structura procesului decizional" Orice proces decizional presupune patru elemente componente: un decident(persoană, grup, organizație, colectivitate), o problemă de rezolvat, soluția la respectiva problemă, care urmează
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
procesului de decizie, dintre care primele două sunt tipic normative. Mai întâi este însă nevoie să ne facem o imagine asupra structurii procesului decizional: elementele sale componente și fazele prin care este adoptată o decizie. Structura procesului decizionaltc "Structura procesului decizional" Orice proces decizional presupune patru elemente componente: un decident(persoană, grup, organizație, colectivitate), o problemă de rezolvat, soluția la respectiva problemă, care urmează a fi identificată și adoptată prin decizie, și activitatea prin care se realizează respectiva decizie. Se pot
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
dintre care primele două sunt tipic normative. Mai întâi este însă nevoie să ne facem o imagine asupra structurii procesului decizional: elementele sale componente și fazele prin care este adoptată o decizie. Structura procesului decizionaltc "Structura procesului decizional" Orice proces decizional presupune patru elemente componente: un decident(persoană, grup, organizație, colectivitate), o problemă de rezolvat, soluția la respectiva problemă, care urmează a fi identificată și adoptată prin decizie, și activitatea prin care se realizează respectiva decizie. Se pot distinge cinci faze
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
elemente componente: un decident(persoană, grup, organizație, colectivitate), o problemă de rezolvat, soluția la respectiva problemă, care urmează a fi identificată și adoptată prin decizie, și activitatea prin care se realizează respectiva decizie. Se pot distinge cinci faze ale procesului decizional, dintre care primele trei sunt predecizionale (vezi figura 16.1): 1. Definirea problemei. Orice proces decizional se fundează pe o decizie prealabilă: ce problemă trebuie rezolvată. De modul în care este definită problema de rezolvat depinde întregul proces decizional. 2
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
care urmează a fi identificată și adoptată prin decizie, și activitatea prin care se realizează respectiva decizie. Se pot distinge cinci faze ale procesului decizional, dintre care primele trei sunt predecizionale (vezi figura 16.1): 1. Definirea problemei. Orice proces decizional se fundează pe o decizie prealabilă: ce problemă trebuie rezolvată. De modul în care este definită problema de rezolvat depinde întregul proces decizional. 2. Formularea soluțiilor alternative. Problemele au de regulă multe alte soluții posibile, unele mai bune, altele mai
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
procesului decizional, dintre care primele trei sunt predecizionale (vezi figura 16.1): 1. Definirea problemei. Orice proces decizional se fundează pe o decizie prealabilă: ce problemă trebuie rezolvată. De modul în care este definită problema de rezolvat depinde întregul proces decizional. 2. Formularea soluțiilor alternative. Problemele au de regulă multe alte soluții posibile, unele mai bune, altele mai puțin bune. Pentru a alege o soluție, decidentul trebuie să exploreze posibilul său de acțiune și să identifice cât mai multe alternative. Uneori
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
timpului, dar inacceptabil în raport cu comoditatea (am foarte multe bagaje). d) Ierarhizarea soluțiilor alternative. Pe baza evaluării soluțiilor respective, ele pot fi ierarhizate, formulând o ordine de preferințe. Să presupunem că aceasta ar fi: taxiul, autobuzul, mersul pe jos. 4. Faza decizională: alegerea unei soluții (decizia). Având o mulțime de soluții ierarhizate din punctul de vedere al valorii lor, o voi selecta pe cea care pare cea mai bună din punctul de vedere al multiplelor criterii luate în considerare. 5. Faza postdecizională
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de vedere al multiplelor criterii luate în considerare. 5. Faza postdecizională. Soluția aleasă (decizia) este transpusă în practică; se acționează în vederea rezolvării problemei de la care s-a plecat, prin utilizarea soluției alese. Figura 16.1. Cele cinci faze ale procesului decizional În funcție de presupoziția făcută asupra certitudinii incertitudinii, pot fi desprinse trei modele ale deciziei: decizia certă într-o lume strict deterministă, decizia certă de tip probabilist și decizia în condiții de incertitudine persistentă, la care se poate adăuga un al patrulea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în condiții de incertitudine persistentă, la care se poate adăuga un al patrulea model nedecizional - modelul cibernetic. Decizia certă într-o lume strict deterministătc "Decizia certă într‑o lume strict deterministă" Acest model presupune că decidentul poate, la sfârșitul procesului decizional, să identifice soluția care este cu siguranță cea mai bună. Pentru aceasta este nevoie de două presupoziții, și anume: 1. Reductibilitatea completă a incertitudinii: în procesul decizional, incertitudinea inițială cu privire la problema de soluționat, cât și la soluțiile posibile este redusă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
o lume strict deterministă" Acest model presupune că decidentul poate, la sfârșitul procesului decizional, să identifice soluția care este cu siguranță cea mai bună. Pentru aceasta este nevoie de două presupoziții, și anume: 1. Reductibilitatea completă a incertitudinii: în procesul decizional, incertitudinea inițială cu privire la problema de soluționat, cât și la soluțiile posibile este redusă complet, decidentul reușind să identifice soluția cea mai bună. Această presupoziție se fundează, la rândul ei, pe trei presupoziții mai particulare: a) Caracterul dat, neproblematic al formulării
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
restul soluțiilor fiind inadecvate, incorecte. Decizia certă de tip probabilisttc "Decizia certă de tip probabilist" Teoriile actuale ale deciziei au abandonat ideea că procesul de decizie ar putea lucra cu certitudini absolute, asimilând ideea de probabilitate. De regulă, în calculul decizional nu lucrăm cu estimări absolut exacte, certe asupra lumii, ci cu estimări care sunt doar probabiliste. Este introdusă astfel incertitudinea ca o condiție inevitabilă a procesului decizional. Incertitudinea este de două tipuri, în funcție de sursele ei: incertitudinea ontologică și incertitudinea cognitivă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
putea lucra cu certitudini absolute, asimilând ideea de probabilitate. De regulă, în calculul decizional nu lucrăm cu estimări absolut exacte, certe asupra lumii, ci cu estimări care sunt doar probabiliste. Este introdusă astfel incertitudinea ca o condiție inevitabilă a procesului decizional. Incertitudinea este de două tipuri, în funcție de sursele ei: incertitudinea ontologică și incertitudinea cognitivă. Incertitudinea ontologică. Modelul deciziei certe analizat mai înainte presupunea o lume strict deterministă, în care starea viitoare este complet determinată de starea actuală. În consecință, cel puțin
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
reductibilă prin perfecționarea cunoștințelor noastre, tinzând să se apropie de incertitudinea ontologică, care este absolută. În această lucrare se va vorbi oarecum indistinct despre incertitudine, avându-se în vedere însă în mod special incertitudinea cognitivă, ce caracterizează cele mai multe dintre procesele decizionale reale. Exemplul cu predicția cantității de precipitații din luna mai este relevant din acest punct de vedere. Probabil că există o limită absolută, ontologică de prevedere a fluctuației vremii; dar nu această limită caracterizează cunoștințele noastre actuale. Capacitatea noastră de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cu privire la vreme sunt, în consecință, fundamental de origine cognitivă și pot fi reduse prin perfecționarea cunoștințelor meteorologice. Decizia pe bază de probabilități (fie ele de natură ontologică sau cognitivă), deși asumă condiția de incertitudine, reprezintă tot cazul deciziei certe. Calculul decizional continuă să fie absolut riguros, doar că de această dată lucrează cu probabilități. Rezultatul său este tot cert, dar într-un sens probabilist. Atribuirea de probabilități reprezintă o modalitate de „îmblânzire” a incertitudinii, de absorbție a ei într-un calcul
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
capabil să se comporte în acord cu cerințele modelului. Este necesar însă să ne întrebăm dacă un asemenea model, dincolo de dezirabilitatea sa, este și realist. Este el utilizabil neproblematic în condițiile reale ale deciziei? Oferă o descriere realistă a comportamentului decizional? La aceste întrebări, răspunsul pare să fie mai mult negativ. Puterea descriptivă a modelului analitic este destul de redusă. În ultimul timp s-a acumulat o literatură bogată care ajunge invariabil la concluzia că acest model, chiar în cele mai sofisticate
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a modelului analitic este destul de redusă. În ultimul timp s-a acumulat o literatură bogată care ajunge invariabil la concluzia că acest model, chiar în cele mai sofisticate variante ale sale, nu reușește să ofere o descriere satisfăcătoare a comportamentului decizional real. Astfel, trecând în revistă literatura acumulată până în acel moment, Gordon Backer și Charles McClintock (1967) conclud că modelul analitic nu poate să explice satisfăcător comportamentul la jocurile de noroc, caz tipic al unor decizii probabiliste relativ simple. Limitele explicative
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
logice a cunoștințelor actuale și potențiale stă la baza unui postulat fundamental al modelului clasic al raționalității: decidentul are capacitatea să identifice deciziile cele mai bune la nivelul cunoștințelor de care dispune la un moment dat. În finalul fiecărei secvențe decizionale, decidentul poate afirma: aceasta este în mod cert decizia cea mai bună pe care o puteam lua la nivelul cunoștințelor de care dispun. Or, așa cum se va argumenta în continuare, tocmai o asemenea presupoziție este înalt discutabilă. În fine, presupozițiile
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
apar, la o analiză mai atentă, nerealiste. Problema de soluționat prin decizie nu este dată, ci este ea însăși incertă. Teoria deciziei certe presupunea ca neproblematică atât formularea problemei de soluționat, cât și importanța acesteia în raport cu alte probleme. În procesele decizionale reale însă, atât formularea problemei, cât și importanța asociată soluționării ei sunt deschise, supuse mereu revizuirii. Să presupunem că la directorul unei întreprinderi vine șeful unei secții cu următoarea problemă: există în respectiva secție un grad intolerabil de indisciplină și
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
deja fixate, modul în care acestea sunt obținute fiind considerat neproblematic. În practică, un asemenea mod nu există, probabilitățile fiind atribuite intuitiv și deci înalt discutabil. Putem spune în concluzie că, pentru ca decizia să fie certă, fiecare fază a procesului decizional - formularea problemei, identificarea soluțiilor alternative, evaluarea și ierarhizarea lor - trebuie să se finalizeze într-un produs cert. În faza propriu-zisă a luării deciziei, incertitudinea inițială a fost complet absorbită prin procedee cognitive, decizia fiind luată în condiții de certitudine, prin
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]