KorAP: Find »[drukola/base=apus & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...338 339 340 ...367 >

9,168 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

mai ales prin limbă, pe care, pentru toate gândurile și nevoile sale, înainte de a culege nume și nuanțe de la alții, și-o formase pe baze pe care le-am dovedit că sunt, în parte, foarte vechi" (N. Iorga). Dacă în Apus, s-au cristalizat limbi noi prin separarea regatelor barbare, stăpânite de germani, de mult inițiați în cultura romană, în schimb, ca o particularitate, în Răsărit, nu s-a întemeiat acel stat barbar, care ar fi fost tot de grai romanic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o intercirculație deosebit de activă, în interiorul regiunii, prin tot ceea ce răspândește în sensul unității, în părțile Pindului, ca și în acelea ale Carpaților, păstorul transhumant, care amestecă și armonizează graiul.39 În sudul Dunării, se menține deosebirea între limba orașelor din apusul regiunii (coasta dalmată) și limba muntelui, a sălașelor de păstori, în timp ce limba agricultorilor dispare în Balcani. Dimpotrivă, limba aceasta se păstrează într-o regiune unde orașele mor, dar unde păstorul nu este atoatestăpânitor, adică pe malul stâng al Dunării. Însemnătatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
populațiilor preromane ale teritoriului carpato-balcanic și dunărean, fie din grupa traco-moeso-getică, aflată în zona de nord-est, fie din cea iliro-panonică, din nord-vestul Peninsulei Balcanice. Stabilirea elementelor fonetice, morfologice și lexicale neromane este rezultatul comparării limbii române cu limbile romanice din apus și cu albaneza, în care se găsesc forme și cuvinte românești prelatine asemănătoare, uneori identice. Prin confruntarea românei cu idiomurile balcanice, în primul rând cu albaneza, deducem că există importante elemente "albaneze", considerate împrumuturi sau moșteniri din epoca de formare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a Peninsulei Balcanice. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, este adevărat, într-o inscripție din Sirmium, datată 580, este menționată "Romania" noțiune opusă teritoriului ocupat de barbari ("Barbaricum") apărută în secolul al IV-lea și care, în Apus, avea accepția de "zonă de civilizație latină" opusă regiunilor barbare. O semnificație asemănătoare poate fi atribuită acestei noțiuni ("Romania") și în partea de răsărit a Imperiului, unde, în secolul al VI-lea, se mai vorbea o limbă derivată din latină

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
schimbarea sunetelor, rumâni. În toate dialectele ei, limba noastră este denumită limba rumânească. Este un nume popular, adică dat de popor, numele oamenilor ce-l alcătuiesc, nu al statului sau al ținutului-este numele poporului (daco) roman, abandonat de romanicii din Apus, dar păstrat de neamul de țărani de la Dunăre. În mod neașteptat, paradoxal, ramura cea mai depărtată de Roma, care s-a despărțit mult mai devreme de Imperiu decât toate provinciile sale (secolul III), un popor cu o credință creștină ortodoxă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ungaria, ceară, miere și robi din Rusia. Din izvoare (cf. Cronica lui Nestor) rezultă că la Dunărea de Jos, în a doua jumătate a secolului al X-lea, era practicat un intens comerț, ca și în trecut. În partea de apus a spațiului românesc, în 892, un izvor (Annales Fuldenses) menționează că sarea din Transilvania era comercializată-în Moravia Mare exista un "aparat financiar", alcătuit din vameși, paznici, care percepeau taxe vamale de la ambarcațiunile ce transportau sarea pe Mureș.9 În acest

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Transilvaniei. Acesta este cunoscut sub numele de voievodatul Transilvaniei, amintit în documentele secolului al XI-lea, ca "terra Ultrasilvana", "regnum Ultrasilvanum", și care era foarte întins (cuprinzător), "regnum latissimum". Până la cucerirea maghiară, voievodatul cuprindea spațiul aflat între Porțile Meseșului, la apus, Țara Maramureșului, la nord, iar la sud se întindea până la hotarele "țărilor românești", Hațeg și Făgăraș. Unificarea celor două țări (voievodate) a început de la sud la nord, așezarea fortificată de la Alba Iulia a devenit un centru politic-administrativ de seamă al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regele Ungariei, care și-a însușit bogății numeroase. Cucerirea Transilvaniei viza un teritoriu cu locuitori români, așezări și necropole (cimitire)este vorba despre voievodatul românesc al Albei, învecinat spre nord cu fostul voievodat al lui Gelu, care se întindea spre apus până la Munții Apuseni, spre sud până la marginile Țării Hațegului și ale Țării Făgărașului, iar spre est până la Carpați. După pătrunderea lor inițială, la începutul secolului al X-lea, ungurii s-au retras în cea mai mare parte, iar cei rămași

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Europa de răsărit. În secolele X-XI, în afară de forța Imperiului bizantin, pecenegii reprezentau cea mai mare putere militară, iar dominația lor politică se exercita pe un spațiu imens. În prima jumătate a secolului al X-lea, ungurii au efectuat incursiuni în Apus, dar nu și în estul Europei deoarece aceasta se afla sub dominația pecenegilor, iar ungurii se temeau de puterea lor. Însă, la începutul secolului al XI-lea, regele Ștefan cel Sfânt, în urma unor expediții militare, reușește să cucerească o parte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au descoperit morminte, piese de harnașament, vârfuri de săgeată. Este de subliniat întinderea geografică a formațiunilor politice de la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, astfel, stăpânirea lui Ahtum cuprindea teritoriul mărginit de Tisa, la apus, Dunăre, la sud, Crișul Alb, la nord, și Țara Hațegului, la est. Centrul voievodatului era orașul de pe Mureș (urbs Morisena) Cenad, un oraș-cetate, un "grad" (gorod). Ahtum era urmaș al lui Glad. Țara Transilvaniei ("Terra Ultrasilvana"), stăpânită de Gyula, era

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la Preslav și 967, când, după declanșarea conflictului bizantino-ruso-bulgar, reședința patriarhiei trece la Dristra, devenit centru bisericesc-cultural, și-a pus amprenta asupra vieții bisericești din Dobrogea și Dunărea de Jos. Ulterior, reședința patriarhiei bulgare se va muta din răsărit în apus, la Ohrida. În acest interval au pătruns în Dobrogea și forme de cult bisericesc, dar acestea s-au pierdut, numai formele artistice au supraviețuit.27 După cucerirea lui Ioan Tzimiskes (970), Dristra devine o simplă mitropolie bizantină, dependentă, până în 1020

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
partea apuseană, în timp ce Dristra devine o simplă episcopie, dependentă de centrul bisericesc și cultural din Macedonia. Arhiepiscopia de Ohrida avea jurisdicție asupra întregului teritoriu bulgar cucerit, inclusiv Dobrogea, Banat și teritoriile nord-dunărene. Episcopia Dristrei, la est, ca și Vidinul, la apus, continua activitatea bisericească și culturală a fostei mitropolii din secolul al X-lea. Aici veneau, în secolele XI-XII, pentru hirotonie, simplii preoți de pe ambele maluri ale Dunării răsăritene, din Dobrogea (Paristrion) și, inevitabil, din Câmpia munteană, poate și din Moldova

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
biserica Sf. Atanasie din Niculițel (jud. Tulcea), în SCIV, 4, 1977, p. 531-552; N. Grămadă, Vicina. Izvoare cartografice, originea numelui, identificarea orașului, în rev. Codrul Cosminului, Cernăuți, I, 1924, p. 435-459; Petre Ș. Năsturel, Așezarea orașului Vicina și țărmul de apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec, în SCIV, 1957, nr. 1-4, p. 295-305; Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, în Pontica, 3, 1970, p. 275-295; C. C. Giurescu, Localizarea Vicinei și importanța acestui oraș pentru spațiul carpato-dunărean, în Peuce, Tulcea, II

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
între bizantini și pecenegi. Tratatul a fost negociat de generalul bizantin Kekaumenos, care, în 1043, era comandantul orașelor și teritoriilor de la Dunăre. El a atacat trupele ruse trimise de Iaroslav, care, în drum spre Constantinopol, au debarcat pe țărmul de apus al Mării Negre, după care a angajat lupte cu pecenegii la Dunărea de Jos.15 În urma neînțelegerilor dintre cele două căpetenii pecenege, Tyrach și Kegenes, acesta a trecut în sudul Dunării cu cei 20.000 de supuși ai săi, în regiunea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o localitate aflată pe stâncile abrupte ale râului Iantra. Faptul că noua capitală a statului, întemeiat în 1185 de Asănești, n-a fost stabilită la Preslavul Mare, vechea reședință a primului țarat bulgar, aflată în răsăritul Bulgariei, ci mult spre apus, se explică prin dispunerea teritorială a bazei sociale și militare a puterii Asăneștilor, dar și prin conținutul planului politic urmărit de frații Petru și Asan. Astfel, ei ar fi dorit ca în granițele noului stat, pe care căutau să-l

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
noului stat, pe care căutau să-l legitimeze ca pe o continuare a primului țarat bulgar, să intre toate ținuturile care aparținuseră acestuia. Pentru moment, forța lor militară nu le permitea să-și îndrepte atenția și spre răsărit și spre apus, o tentativă a răsculaților de a-și extinde autoritatea și asupra Dobrogei putea eșua. Teritoriul fostei provincii Scythia Minor era bine apărat de garnizoanele și flota bizantină de pe Dunăre. Prezența bizantinilor în Dobrogea, în acești ani, este dovedită de izvoarele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-a constituit Imperiul Latin de Răsărit, având ca împărat pe Balduin de Flandra. S-au constituit numeroase feude încredințate marilor seniori apuseni, iar nobilul venețian Tommaso Morosini a fost ales patriarh latin al Constantinopolului, în scopul unirii bisericii de apus cu cea de răsărit, despărțite în 1054. În felul acesta, cu excepția Asiei Mici, o mare parte a Imperiului bizantin era inclus în sistemul politic și creștin al Apusului. În noile condiții, Ioniță a știut să se folosească de nemulțumirea și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a fost ales patriarh latin al Constantinopolului, în scopul unirii bisericii de apus cu cea de răsărit, despărțite în 1054. În felul acesta, cu excepția Asiei Mici, o mare parte a Imperiului bizantin era inclus în sistemul politic și creștin al Apusului. În noile condiții, Ioniță a știut să se folosească de nemulțumirea și acțiunile populației din Bizanț împotriva latinilor, pentru a întări cât mai mult autoritatea țaratului de la Târnovo în sudul Dunării. El a angajat tratative cu latinii pentru recunoașterea suveranității

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un anumit statut politic-juridic: erau "cnezate" și "voievodate", conduse de cneji și voievozi cu nume precise. Cnezatele erau supuse coroanei ungare, iar voievodatele își păstrau autonomia politică, voievozii fiind vasali ai regelui. Strict geografic, se vădește că partea aflată la apus de Olt, situată în orbita Țării Severinului, era fărâmițată teritorial în patru formațiuni politice distincte. Stăpânirea lui Litovoi, situată dincolo de Olt, se afla în legătură teritorială, organică, cu teritoriile de dincolo de munți, cu Țara Hațegului, menționată expres în document. În ceea ce privește

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
jos). În limitele (interiorul) acestui spațiu, integrat sub autoritatea regalității ungare, au fost înființate și s-au dezvoltat comitatele, cadru teritorial al puterii regale, și, în cadrul acestora, s-au instituit autonomiile teritorial-politice ale nobilimii ungare, mai ales în nordul și apusul voievodatului, și acelea teritorial-etnice ale sașilor și secuilor, în sudul și răsăritul Transsilvaniei. Pe baza acestor trei arii fundamentale de autonomie teritorial-politică și etnică, s-a constituit în Transilvania sistemul de guvernare medieval, caracterizat prin cooperarea între puterea centrală (regalitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prevăzute în "Diploma andreiană" (1224) și alte privilegii ulterioare au întărit nu numai autonomia obștilor săsești, dar au fost create condițiile pentru ca, în secolele XIII-XIV, pe domeniul regal să se aplice o "constituție" comparabilă cu cele ale "republicilor" medievale din apusul Europei. Nu trebuie omise din prezentarea noastră nici reglementările privitoare la economia comunităților rurale. Tipul agrar numit "flamand", care s-a generalizat la sași, presupunea defrișări în comun și împărțirea egală a loturilor de pământ arabil-fiecare țăran primea câte trei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ungariei s-au arătat interesați să lupte alături de români în apărarea hotarelor proprii (vezi cap. următor). Pecenegii Populațiile de origine turcică, care de la mijlocul mileniului I dominau stepele Europei răsăritene, au continuat timp de câteva secole să se reverse spre apus în valuri succesive. În migrația lor, acești nomazi au pătruns și în regiunile dunărene, mai ales în ținuturile extra-carpatice. Pecenegii făceau parte din ramura apuseană a neamurilor de limbă turcică, fiind înrudiți cu vechii bulgari. Cronicarul bizantin Kedrenos îi descrie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
împărțiți în două grupuri distincte: pecenegii turci (Turkan Bachanaki) și pecenegii chazari (Khazar Bachanaki), ultimii fiind sub dominația chaganului chazar.1 Constantin Porphyrogenetul preciza că pecenegii sunt împărțiți în opt triburi, patru locuiau în stânga (est) Niprului, iar patru în dreapta sa (apus). Datele bizantine sunt confirmate de Masudi, care vorbește de opt triburi pecenege, iar Iorga, urmat de C. C. Giurescu, vorbește despre pecenegii împărțiți în treisprezece seminții (triburi). El mai spune că pecenegii încercau, precum hunii și avarii, să formeze un singur

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra pecenegilor sau cumanilor.5 Sosiți în regiunile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
rămas până în prima jumătate a secolului al XI-lea. La sfârșitul acestei perioade, sub presiunea cumanilor, ei se divizează în două grupuri etnice principale: primul, cunoscut sub numele de selgiucizi, se îndreaptă spre sud, iar al doilea se deplasează spre apus, de-a lungul țărmului nord-pontic. Între cele 24 de clanuri ale uzilor sunt menționați și bechanag-ii, ceea ce sugerează că la uniunea tribală a uzilor au fost atașate (subordonate) și cete de pecenegi. Până la mijlocul secolului al XI-lea, ramura apuseană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]