8,597 matches
-
fi deci oportun să spunem câte ceva despre sacerdoțiul galic. Scriitorii clasici cunosc trei categorii de „intelectuali” gali - druizii (transformați apoi, În mod grotesc, În dryades), poeții inspirați și barzii - și fac referire la trei activități diferite, chiar dacă nu există un consens total În stabilirea lor: În Commenta Bernensia la Lucanus (cu referire la I, 585), de exemplu, „poetul inspirat” este Înțeles cu sensul de „prezicător, profet”, În situația În care În Adnotationes super Lucanum (cu referire la I, 449), același termen
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Muntele Sinai, dreptul în Israel este diferit de cel cunoscut în Orientul Mijlociu antic pentru că validitatea sa nu este legată de un teritoriu și autoritatea care îl promulgă nu e autoritatea tradițională a unei monarhii. Dreptul în Israel este fondat pe consens, nu pe coerciție. Tot poporul intră în mod liber în alianță cu Dumnezeul său și jură, tot liber, să observe legea. Israel a acceptat așadar în mod liber să aibă un „drept” și o „lege” pentru a fi poporul lui
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
valabil pentru că orice „cetățean”, orice membru al poporului Israel s-a angajat în mod public să-l respecte. S-ar putea obiecta că dreptul lui Israel este fondat mai mult pe autoritatea divină și pe autoritatea lui Moise decât pe consensul poporului. Dar autoritatea divină nu este o autoritate umană. A spune că dreptul are origine divină înseamnă că un astfel de drept nu a fost impus de nimeni, de nicio autoritate umană. Pe de altă parte, autoritatea lui Moise nu
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
Pareto slabă este un caz particular al condiției Pareto tari, evident, cele două (condiția Pareto slabă și condiția Pareto tare) vor fi compatibile. Pentru a fi mai clar, preferința socială va fi întotdeauna redusă la aceea care întrunește cel puțin consensul. Aplicând la cazul prude vs. lewd (original și extins) și la cazul alegerii cantității de muncă, soluția inconsistenței este aceea de a fi alese social doar acele alternative preferate de toți indivizii. Pornind de la această idee, rămânem fie cu o
Paradoxuri libertariene în Teoria Alegerii Sociale Preferinţe individuale și preferinţe sociale by Mihai UNGUREANU () [Corola-publishinghouse/Science/211_a_268]
-
autori chiar au introdus o nouă clasificare a statusului ponderal, propunând la adultul în vârstă 4 fenotipuri în funcție de compoziția corporală: fenotip normal, obez, sarcopenic și o combinație de obezitate și sarcopenie (așa‑numita sarcobesity). Trebuie precizat că nu există un consens în ceea ce privește definirea și clasificarea acestor fenotipuri, nici în ceea ce privește etio - logia și consecințele lor, rămânând pentru moment un subiect de dezbatere (20, 21). Numeroase studii epidemiologice au arătat prevalența maximă a excesului ponderal la categoria de vârstă 50‑60 de ani
Afectarea cardiovasculară în boala renală cronică by Laura Mihalache, Lidia Arhire, Mariana Graur () [Corola-publishinghouse/Science/91922_a_92417]
-
în prevenția primară, cât și în cea secun - dară. Obținerea acestor valori drept țintă la pacientul vârstnic este bazată în principal pe opinia experților și nu pe rezultatele unor trialuri clinice randomizate. Cu toate acestea, cel mai recent document de consens AHA/ACCF asupra HTA la pacien ii vârstnici recomandă TA sistolică < 140 mmHg ca valoare-țintă la pacienții cu vârsta sub 79 de ani, iar la subiecții peste 80 de ani - valoarea de 140-145 mmHg, dacă este tolerată (19). Ghidurile pentru
Afectarea cardiovasculară în boala renală cronică by Florin Mitu, Iulia Cristina Roca, Doina Azoicăi () [Corola-publishinghouse/Science/91925_a_92420]
-
de etnie română. Poetul-politician Octavian Goga a evaluat rezultatele anului 1925. Vorbind despre acești băieți-buni-la-toate ieșiți din facultăți, care făceau tot felul de afaceri ieftine, Goga se referea apoi la esența problemei: "Aceștia sînt niște păsări de pradă care, prin consens tacit, pregătesc pieirea țării noastre. Ei creează o atmosferă respingătoare, o duhoare pestilențială de hoituri. Din nefericire, pentru salvarea acestor creaturi corupte există o justificare teoretică cu valoare de dogmă, adică faptul că trebuie să considerăm această drojdie dubioasă a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
ianuarie 1947, primul Plan național al Comisariatului a fost aprobat de executivul francez - fără discuții. Planul Monnet era unic. Era creația unui om deosebit 2. Dar și fructul unei culturi politice predispuse la procese de decizie autoritariste și la clădirea consensului prin fiat guvernamental. Sub auspiciile sale, Franța a devenit prima țară occidentală care Îmbrățișa creșterea economică și modernizarea drept politici de stat. Planul presupunea În mare măsură accesul neîngrădit al Franței la materiile prime și piețele germane, de aceea povestea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
doctori, antropologi, comentatori politici și funcționari ai departamentelor de sănătate publică animaseră dezbateri și polemici ample despre „sănătatea rasială”, creșterea demografică, sănătatea mediului și confortul ocupațional, discutând măsurile practice prin care acestea puteau fi ameliorate și stabilizate. Exista un larg consens asupra faptului că starea fizică și morală a cetățenilor era o problemă de interes general și, ca atare, una dintre responsibilitățile statului. Drept consecință, rudimente ale unor politici de asistență socială erau deja frecvente Înainte de 1945, deși calitatea și efectul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anii următori nu se lăsau bănuite la Început. Când Jean-Paul Sartre a fondat Les Temps Modernes În 1945, din consiliul de redacție făceau parte nu numai Simone de Beauvoir, ci și Maurice Merleau-Ponty și chiar Raymond Aron, reflectând un larg consens În jurul politicii de stânga și a filosofiei existențialiste. Eticheta din urmă i se aplica (Întru neplăcerea sa) și lui Albert Camus, pe atunci prieten bun cu Sartre și Simone de Beauvoir: ca editorialist al cotidianului Combat, el era cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin confruntare, Într-un stat bicefal care Încerca să elimine divergențele incluzând părțile adverse În același sistem de beneficii și recompense. Prosperitatea fără precedent din acești ani a permis Marii Coaliții să netezească dezacordurile și conflictele de interese, cumpărând practic consensul pe care se baza echilibrul țării. Anumite grupuri din societatea austriacă au fost inevitabil excluse - micii comercianți, meșteșugarii, fermierii izolați, oricine se plasa, prin profesie sau opinie politică, În afara rețelei de poziții și beneficii alocate. Iar În zonele În care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a cărei existență postbelică se baza pe decizia tacită de a fabrica o identitate de larg consum nouă și măgulitoare - doar că exercițiul a fost mult mai reușit În cazul Austriei. Un partid creștin-democrat cu intenții reformiste, o stângă parlamentară, consensul general că diviziunile ideologice sau culturale moștenite nu trebuiau Împinse până la polarizare sau destabilizare politică, precum și o populație depolitizată - acestea erau trăsăturile distinctive ale stabilității postbelice În Europa de Vest. Modelul italian sau austriac poate fi reperat, În configurații diverse, mai peste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părăsit Partidul Comunist Italian Între 1955 și 1957. Așa cum le explicase Togliatti liderilor sovietici la apogeul crizei din Ungaria: „Ne vine greu, după felul În care au evoluat evenimentele din Ungaria, să le clarificăm În cadrul partidului sau să obținem un consens În favoarea conducerii”. În Italia, ca și În Franța, Marea Britanie și mai peste tot, membrii de partid tineri și educați au plecat În valuri 17. Ca și intelectualii de stânga necomuniști, ei fuseseră atrași atât de promisiunea reformelor poststaliniste În URSS
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din blocul sovietic sufereau de represiune politică și disfuncții economice severe. Dar acest moment nu sosise Încă. La apogeul statului asistențial european, când aparatul administrativ se bucura Încă de o autoritate vastă și o credibilitate indiscutabilă, se ajunsese la un consens remarcabil. Opinia generală era că statul era de preferat, sub toate aspectele, pieței libere: nu numai pentru a Împărți dreptatea, a apăra teritoriul sau a distribui bunuri și servicii, ci și În elaborarea și aplicarea de strategii pentru coeziune socială
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
arbitru, furnizor, gardian și umbră tutelară - era un fenomen general, care depășea aproape toate barierele politice 1. Statul asistențial era declarat social, dar nu socialist. În acest sens, capitalismul asistențial din Occident era cu adevărat postideologic. Cu toatea acestea, În consensul european postbelic se distingea o viziune, cea a social-democraților. Social-democrația a fost dintotdeauna un hibrid, lucru pe care i l-au reproșat și adversarii de stânga, și cei de dreapta. O practică În căutarea teoriei, social-democrația s-a născut dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nimic nu se putea face „În interiorul sistemului”; nici În Vest nu exista o alegere mai bună. De ambele părți ale Cortinei de Fier, iluziile au fost spulberate. Numai cei cu adevărat radicali și-au menținut decizia de a rămâne În afara consensului politic - angajament care, În Germania și Italia, ca și În Statele Unite și America Latină, i-a Împins la clandestinitate, violență și crimă. Pe termen scurt, realizările practice ale anilor ’60 păreau destul de firave. Vârsta legală pentru dreptul la vot a devenit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin impozite, rate ale dobânzii și subvenții mascate. Dar e izbitor cât de puțin difereau măsurile sub aspect politic. Social-democrații germani și suedezi, creștin-democrații italieni, gaulliștii francezi și politicienii britanici de toate culorile s-au agățat la Început instinctiv de consensul postbelic, căutând pe cât posibil ocuparea completă a forței de muncă sau compensând În caz contrar prin creșteri salariale pentru cei cu loc de muncă, transferuri sociale pentru cei fără și subvenții directe pentru angajatorii În dificultate din sectorul public și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deciziilor În Consiliul de Miniștri interguvernamental dădea naștere unor dezbateri interminabile. O decizie comună putea dura ani: o directivă privind definirea și reglementarea apelor minerale a zăcut 11 ani În camerele Consiliului. Trebuia găsită o soluție. De mult exista un consens că „proiectul” european necesită o infuzie de fermitate și energie - Conferința de la Haga din 1969 a fost prima dintr-o serie de Întâlniri nesistematice cu scopul de a „relansa Europa” -, iar Între 1975 și 1981, prietenia dintre președintele francez Valéry
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ambele părți ale Cortinei de Fier, discuția politică se Îndepărta decisiv de vechile reflexe mentale și, cu o viteză neașteptată, Își forma altele. Cu calități și defecte, un nou realism se năștea. Prima victimă a schimbării de mentalitate a fost consensul În care se complăcuse statul postbelic, Împreună cu economia neo-keynesiană care Îi furniza fortificațiile intelectuale. La sfârșitul anilor ’70, statul asistențial european Începuse să resimtă prețul propriului succes. Generația baby-boom născută după război ajunsese la vârsta a doua, iar statisticienii guvernului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
85%. În Suedia anului 1977, o treime din PNB era alocată cheltuielilor sociale, povară bugetară care nu putea fi susținută decât cu prețul deficitului sau impozitând exact acele categorii (muncitori, funcționari civili și specialiști) pe care se bazase până atunci consensul social-democrat. Politicile publice se bazau din anii ’30 pe un acord „keynesian” cvasiunanim. Se Înțelegea de la sine că planificarea economică, finanțarea deficitului și ocuparea deplină a forței de muncă erau inerent dezirabile și reciproc utile. Adversarii consensului aveau două tipuri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bazase până atunci consensul social-democrat. Politicile publice se bazau din anii ’30 pe un acord „keynesian” cvasiunanim. Se Înțelegea de la sine că planificarea economică, finanțarea deficitului și ocuparea deplină a forței de muncă erau inerent dezirabile și reciproc utile. Adversarii consensului aveau două tipuri de argumente. Primul era pur și simplu acela că gama de servicii sociale și avantaje cu care se obișnuiseră occidentalii nu era viabilă. Al doilea, frecvent În Marea Britanie (unde economia națională se târâse din criză În criză
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ambivalent cu propunerile mai degrabă moderate ale liberalilor a atras asupră-i un potop de ironii. Acuzat că Încearcă o Întoarcere la primitivismul neanderthalian al junglei economice, „omul de Selsdon” a trebuit să bată urgent În retragere. În deceniul următor, consensul politic britanic s-a destrămat nu din cauza confruntărilor ideologice, ci fiindcă nici unul dintre guverne nu a reușit să găsească și să impună o strategie economică de succes. Considerând că dificultățile economice ale Marii Britanii aveau de a face cu investițiile scăzute
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aveau de a face cu investițiile scăzute cronice, ineficiența managerială și conflictele de muncă tot mai dese pe tema salariilor și a atribuțiilor, atât guvernele laburiste, cât și cele conservatoare au Încercat să treacă de la anarhia relațiilor industriale britanice la consens planificat În stil austro-scandinav sau german - o „politică a prețurilor și veniturilor”, cum i se spunea În țară, de un minimalism empiric caracteristic. Au eșuat. Partidul Laburist nu a izbutit să facă ordine În industrie fiindcă sponsorii săi din sindicatele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
afaceri din sectorul privat 8. și, deși noii laburiști rămâneau vag dedicați „societății”, grupul lui Blair era la fel de alergic la „stat” ca și thatcheriții cei mai fanatici. Tocmai aceasta este măsura realizărilor doamnei Thatcher. Ea nu numai că a distrus consensul postbelic, dar a creat unul nou. Înainte de ascensiunea ei, premisa standard În politica britanică era că sursa firească a legitimității și inițiativei este statul. Când ea a ieșit din scenă, această concepție devenise minoritară chiar și În Partidul Laburist, altminteri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
trezit după douăzeci de ani, țara ar fi fost de nerecunoscut: nu semăna nici cu Anglia din trecut, nici cu Europa din prezent. și Franța s-a schimbat dramatic În acești ani, suportând consecințe asemănătoare. Dar dacă În Marea Britanie premisele consensului postbelic au fost spulberate de o revoluție de dreapta, În Franța, șabloanele politice au fost alterate de renașterea și transformarea stângii necomuniste. Ani buni, politica franceză s-a rezumat la două tentații paralele și opuse: la stânga comuniștii, la dreapta gaulliștii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]