85,350 matches
-
puteau oricând Întoarce În Vest prin punctele de trecere din Berlin, cel puțin până În 1961, când a fost construit Zidul. Astfel, Bertolt Brecht a ales să trăiască În RDG, tineri scriitori precum Christa Wolf au preferat să rămână acolo, iar scriitori și mai tineri, ca viitorul disident Wolf Biermann, chiar au migrat În Est pentru a studia și a scrie (În cazul lui Biermann, la 17 ani, În 1953)3. Ce-i atrăgea pe intelectualii radicali din Vestul „materialist” era autoportretul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fragilă, fără baze politice, depinzând cultural de Aliații occidentali, mai ales de Statele Unite, care o inventaseră. Viața intelectuală de la Începuturile Republicii Federale nu avea o orientare politică. Opțiunile extremiste de orice fel erau excluse explicit din viața publică, iar tinerii scriitori ca Böll ezitau să se implice În politica de partid (spre deosebire de generația care avea să urmeze). Debușeurile culturale nu lipseau, cu siguranță: până În 1948, penuria de hârtie fusese depășită, rețelele de distribuție reconstituite, peste două sute de publicații literare și politice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că, În urmă cu câțiva ani, secolul XX păruse a fi unul german. O mare parte din moștenirea culturală a Germaniei fiind pătată și compromisă de orientarea nazistă, nu era clar ce contribuție mai aveau nemții În Europa. Gânditorii și scriitorii lor erau obsedați, pe bună dreptate, de dileme specific germane. Karl Jaspers, singura figură majoră din universul intelectual prenazist care a participat activ la dezbaterile de după 1945, este cunoscut mai ales pentru contribuția unică la o discuție internă: eseul său
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1946 li s-au alăturat cei dezamăgiți de incapacitatea Partidului Acțiunii de a transforma În realitate aspirațiile Rezistenței, vestind În viața publică italiană sfârșitul speranței Într-o alternativă laică, radicală și nemarxistă. „Croceeni făcuți de ocară”, cum Îi numea un scriitor. Prezentat drept vocea modernității și a progresului Într-o țară stagnantă și drept unica șansă de reformă socială și politică reală, PCI a polarizat În jurul său un cortegiu de savanți și scriitori care confereau politicii de partid o aură de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Croceeni făcuți de ocară”, cum Îi numea un scriitor. Prezentat drept vocea modernității și a progresului Într-o țară stagnantă și drept unica șansă de reformă socială și politică reală, PCI a polarizat În jurul său un cortegiu de savanți și scriitori care confereau politicii de partid o aură de inteligență, responsabilitate și chiar spirit ecumenic. Dar, după divizarea Europei, strategia lui Togliatti a devenit problematică. Criticile adresate PCI de către Soviete la prima Întâlnire a Kominformului În septembrie 1947 au dovedit hotărârea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politicii de stânga și a filosofiei existențialiste. Eticheta din urmă i se aplica (Întru neplăcerea sa) și lui Albert Camus, pe atunci prieten bun cu Sartre și Simone de Beauvoir: ca editorialist al cotidianului Combat, el era cel mai influent scriitor din Franța postbelică. Toși Împărtășeau o atitudine „rezistențialistă” (deși numai Camus participase personal la Rezistență - Aron era la Londra cu Francezii Liberi, iar alții s-au eschivat cum au putut În timpul ocupației). Potrivit lui Merleau-Ponty, Încleștarea războiului tranșase pentru intelectualii francezi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
va arde, iar săracii Își vor căpăta locul de drept, abia atunci adevărul și dreptatea vor triumfa. Un secol mai târziu, eseistul englez Peter Quennell descria În New Statesman „idolatrizarea cvasipatologică a violenței care Îi domină pe atât de mulți scriitori francezi”. Când bătrânul radical francez Édouard Herriot (președinte al Adunării Naționale până În 1957, când a murit la 85 de ani) anunța la Eliberare că normalitatea politică nu va fi regăsită până când „Franța nu va trece printr-o baie de sânge
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de ani) anunța la Eliberare că normalitatea politică nu va fi regăsită până când „Franța nu va trece printr-o baie de sânge”, limbajul său nu șoca auzul francez, deși venea de la un burtos parlamentar din provincie, reprezentând centrul spectrului politic. Scriitorii și cititorii francezi erau obișnuiți de mult cu ideea că transformarea istorică și vărsarea de sânge merg mână În mână. Când Sartre și contemporanii săi susțineau că violența comunistă reprezintă o formă de „umanism proletar”, „moașa istoriei”, ei erau mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
polonez i-a entuziasmat inițial pe tinerii din Est. Dar intelectualii francezi consacrați se vedeau amenințați zilnic, În vederile lor progresiste, de fervoarea cu care comisarii culturali ai PCF impuneau ortodoxia În paginile turgide ale cotidianului de partid L’Humanité. Scriitorii și savanții care trecuseră de partea PCF nu puteau spera, precum Vittorini În Italia sau Grupul Istoricilor din Partidul Comunist la Londra, să li se permită vreo derivă 8. Din acest motiv, afinitățile intelighenției pariziene constituie radiografia diferențelor de credință
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chiar pe Codul Muncii Corecționale din URSS, el susținea că acestea nu reprezentau centre de reeducare, așa cum pretindea versiunea oficială, ci un sistem concentraționar subordonat sistemului penal și economiei sovietice. O săptămână mai târziu, din nou În Les Lettres françaises, scriitorii comuniști Pierre Daix și Claude Morgan l-au acuzat că-și inventează sursele și caricaturizează Uniunea Sovietică Într-o gravă calomnie. Rousset i-a dat În judecată pentru defăimare. Personajele confruntării erau desoebit de interesante. Rousset nu era un dezertor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se petrecea cu doar câțiva kilometri mai la est. Entuziasmul intelectualilor occidentali pentru comunism a atins apogeul nu În momentele de „comunism de gulaș” sau „socialism cu față umană”, ci În perioadele de maximă cruzime a regimului: 1935-1939 și 1944-1956. Scriitorii, profesorii, artiștii, Învățătorii și jurnaliștii Îl admirau adesea pe Stalin nu În ciuda greșelilor sale, ci din cauza lor. Persoana și cultul său erau mai seducătoare când ucidea oameni la scară industrială sau când procesele-spectacol dezvăluiau fațeta teatral-macabră a comunismului sovietic. Tocmai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Bonn cu acuzația că America sprijină „revanșismul fascist”. Ostilitatea naționalistă față de „anglo-americani”, Încurajată În timpul ocupației, dar Înăbușită după eliberare, a fost scoasă de la naftalină și repusă În circulație În Italia, Franța și Belgia, precum și În Germania, de către Brecht și alți scriitori est-germani. Vrând să profite de teama nelămurită - dar generalizată - de un nou război, precum și de suspiciunea elitelor europene față de orice lucru legat de America, Stalin a inițiat o Mișcare pentru pace internațională. Din 1949 și până la moartea lui, „pacea” a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
larg: Encounter, cea mai populară, se lăuda În 1958 cu un tiraj de 16.000 de exemplare; În același an, Preuves avea doar 3.000 de abonați. Dar conținutul lor era invariabil de bună calitate, autorii erau cei mai buni scriitori din deceniile postbelice și umpleau o lacună importantă - mai ales În Franța, unde Preuves reprezenta unicul forum liberal, anticomunist, Într-un peisaj cultural dominat de periodice neutraliste, pacifiste, ale tovarășilor de drum sau mărturisit comuniste. Congresul și numeroasele sale activități
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Într-un peisaj cultural dominat de periodice neutraliste, pacifiste, ale tovarășilor de drum sau mărturisit comuniste. Congresul și numeroasele sale activități erau sprijinite oficial de Fundația Ford și finanțate În secret de CIA - lucru ignorat de mai toți activiștii și scriitorii până când a fost făcut public ani mai târziu. Implicațiile - și anume faptul că guvernul american sponsoriza ilicit activități culturale anticomuniste În Europa - nu erau, poate, atât de grave cum par retrospectiv. Într-o vreme În care Moscova subvenționa pe ascuns
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
culturale anticomuniste În Europa - nu erau, poate, atât de grave cum par retrospectiv. Într-o vreme În care Moscova subvenționa pe ascuns periodice comuniste, de „front” și diverse alte produse culturale, mecenatul american nu avea de ce să-i jeneze pe scriitorii CLC. Arthur Koestler, Raymond Aron sau Ignazio Silone n-aveau nevoie de imboldul oficialilor americani ca să se opună vehement comunismului, iar pe de altă parte, nu există dovezi că vederile lor critice la adresa Statelor Unite au fost vreodată Îndulcite sau cenzurate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Anglia, la matineele de sâmbătă pentru copii, pe ecran defilau cântece, iar spectatorii erau Îndemnați să cânte În cor, ghidați de o mingiuță albă care sărea din cuvânt În cuvânt. Evocând anii copilăriei, petrecuți după război În sudul Londrei, un scriitor Își amintește un astfel de cântecel de prin 1946: Venim aici la matineu Zâmbind la mici și mari, Venim aici la matineu și știm: nu-i În zadar. Mici spectatori la Odeon, noi vrem a deveni Buni cetățeni când vom
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
numai principala activitate a vest-germanilor, ci chiar rațiunea de fi, public declarată și unanim acceptată, a Întregii națiuni. Ani mai târziu, reflectând asupra acestei surprinzătoare prefaceri colective și a zelului concentrat cu care cetățenii din RFG Își vedeau de treabă, scriitorul Hans Magnus Enzensberger avea să observe că „energia deconcertantă a nemților nu poate fi Înțeleasă decât Îmbrățișând ideea că ei și-au transformat defectele În virtuți. și-au pierdut mințile, În sensul cel mai literal cu putință, și acest lucru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
trateze cu Îngăduință alte „căi spre socialism” și că respingea teroarea și represiunea ca instrumente ale conducerii comuniste. Acum avea să fie pentru prima dată posibil să se vorbească deschis - se credea. Cum explica autorul ceh Jaroslav Seifert la Congresul Scriitorilor ținut la Praga În aprilie 1956: „Auzim tot mai des spunându-se la acest congres că e necesar ca scriitorii să spună adevărul. Asta Înseamnă că, În anii din urmă, ei nu au scris adevărul... Acest capitol este de-acum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să fie pentru prima dată posibil să se vorbească deschis - se credea. Cum explica autorul ceh Jaroslav Seifert la Congresul Scriitorilor ținut la Praga În aprilie 1956: „Auzim tot mai des spunându-se la acest congres că e necesar ca scriitorii să spună adevărul. Asta Înseamnă că, În anii din urmă, ei nu au scris adevărul... Acest capitol este de-acum Încheiat. Duhul rău a fost alungat”. În Cehoslovacia, ai cărei lideri comuniști păstrau o tăcere adâncă asupra propriului lor trecut
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
evita protestele internaționale, se păstra pe cât posibil tăcerea asupra represaliilor ce aveau loc Împotriva muncitorilor și soldaților care participaseră la luptele de stradă; cu toate acestea, au existat cereri externe de clemență În cazul unor figuri proeminente, cum ar fi scriitorii József Gáli și Gyula Obersovszky. Soarta lui Nagy Însuși era un subiect deosebit de sensibil. În aprilie 1957, Kádár și colegii săi au decis readucerea lui Nagy și a „complicilor” săi În Ungaria pentru a fi judecați, Însă procesul a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fi judecați, Însă procesul a fost amânat până În iunie 1958. La 15 iunie 1958, Într-un proces strict secret, toți cei acuzați au fost găsiți vinovați de incitarea la contrarevoluție și condamnați la moarte sau Închisoare pe termen lung. Scriitorii István Bibó și Árpád Göncz (viitorul președinte al Ungariei postcomuniste) au fost condamnați la Închisoare pe viață. Alți doi - József Szilágyi și Géza Losonczy au fost uciși În Închisoare Înainte de Începerea procesului. Imre Nagy, Pál Maléter și Miklós Gimes au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chiar admirând violența bolșevică, În care vedea prețul Încrederii În sine revoluționare și al marșului istoriei. Moscova era oglinda flatantă a iluziilor lor politice. În noiembrie 1956, această oglindă s-a făcut țăndări. Într-o notă datată 8 septembrie 1957, scriitorul maghiar István Bibó observa că, „zdrobind revoluția ungară, URSS a dat o lovitură dură și poate fatală mișcărilor «companioane» (de pace, femei, tineret, studenți, intelectuali etc.) care au contribuit la forța comunismului”. Deposedat de charisma stranie a terorii staliniste și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spre mările-azurii. Cum am văzut În filme - Ni s-or adeveri? Cliff Richard, din Vacanța de vară (1959) E groaznic să trăiești În era americană - bineînțeles, dacă nu ești american. Jimmy Porter, În Privește Înapoi cu mânie (1956) În 1979, scriitorul francez Jean Fourastié publica un studiu despre transformarea economică și socială a Franței În cei treizeci de ani de după al doilea război mondial. Titlul - Les Trente glorieuses, ou La révolution invisible de 1946 à 1975 - era bine ales. În Occident
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În toată Europa Occidentală -, Statele Unite erau Încă o mare necunoscută pentru majoritatea europenilor. Americanii vorbeau engleza - limbă pe care majoritatea europenilor continentali nu o cunoșteau mai deloc În această perioadă. Istoria și geografia Statelor Unite nu erau studiate În școlile europene; scriitorii americani erau necunoscuți chiar și minorității educate; sistemul lor politic era un mister pentru toți, cu excepția câtorva aleși. Mai nimeni nu făcuse călătoria lungă și costisitoare În SUA: doar cei bogați (și nu mulți dintre ei); câțiva sindicaliști aleși pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marea Britanie; În schimb piesa următoare, Soldaten (1967), care Îl ataca pe Churchill pentru bombele incendiare lansate asupra orașelor germane, a fost inițial interzisă În Regatul Unit. Tot În anii ’50, peste arta europeană s-a rostogolit un „nou val” de scriitori și regizori care prefigura tot ce apreciem la generația anilor ’60: abandonul convențiilor narative și interesul pentru sex, tineret, politică și alienare. Cele mai influente romane publicate În vestul Europei - Il Conformista (Conformistul, 1951) de Alberto Moravia, La Chute (Căderea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]