85,350 matches
-
Mitscherlich au publicat studiul extrem de influent Die Unfähigkeit zu trauen (Neputința de a jeli), afirmând că recunoașterea oficială vest-germană a răului nazist nu a fost Însoțită de o autentică asumare individuală a responsabilității. Intelectualii vest-germani au Îmbrățișat ideea cu Însuflețire. Scriitori, dramaturgi și cineaști consacrați - Günther Grass, Martin Walser, Hans-Magnus Enzensberger, Jürgen Habermas, Rolf Hochhuth, Edgar Reitz, toți născuți Între 1927 și 1932 - s-au concentrat asupra acestui eșec În Înțelegerea nazismului. Dar un grup de intelectuali mai tineri, născuți În timpul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu, dar ceilalți tindeau să Înțeleagă greșit aparenta lui toleranță. Se temeau de posibile greșeli. În câteva luni de la preluarea puterii, noua conducere de la Kremlin a Început să facă presiuni asupra intelighenției. În septembrie 1965 au fost arestați doi tineri scriitori, Andrei Siniavski și Iuli Daniel. Sub pseudonimele Avram Tertz și Nikolai Arjak, ei scoseseră clandestin din țară diferite lucrări de ficțiune, cu intenția de a le publica În Occident. Lui Tertz-Siniavski Îi apăruse În străinătate un scurt eseu critic despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
descrie adversarii intelectuali. Majoritatea acestor „revizioniști” - În Polonia, cel mai cunoscut era tânărul filosof marxist Leszek Ko³akowski - fuseseră marxiști ortodocși până În 1956. Ei nu și-au renegat orientarea peste noapte. Dimpotrivă: și-au petrecut următorii doisprezece ani Încercând, cum spunea scriitorul slovac Milan Șimečka, „să găsească eroarea din ecuație”. Ca mulți marxiști contemporani din Occident, ei credeau cu tărie că se poate face o distincție clară Între credibilitatea marxismului și crimele lui Stalin. Pentru mulți marxiști est-europeni, stalinismul era o parodie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reformiști, mai ales În ochii unei generații noi, tot mai influențată de omologii occidentali, care lua ca punct de referință nu trecutul stalinist, ci prezentul capitalist din Vest. Dar, Între 1956 și 1968, momentul revizionist În Europa de Est a Însemnat pentru scriitori, cineaști, economiști sau jurnaliști un scurt moment de optimism cu gândul la un viitor socialist alternativ. În Polonia, cel mai important spațiu critic a fost creat de Biserica Catolică, prin protecția pe care o putea acorda celor care lucrau sub
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În țară, menținând În același timp cel puțin un modus vivendi cu Moscova. Liderii comuniști din Varșovia și Praga nu se puteau lăuda cu același succes. * * * Deznodământul pașnic al revoltelor poloneze din 1956 a avut prețul său. Deși instituțiile și scriitorii catolici erau Îngăduiți În Polonia lui Gomu³ka, opoziția În interiorul partidului era sever limitată. Partidul Muncitoresc Unit polonez rămânea profund conservator, deși evitase epurările violente din vremea lui Stalin. Temându-se că tulburările din 1956 s-ar putea repeta, conducerea trata
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
indica declinul partidului - și al țării. Ko³akowski, după obicei, a fost exclus din partid ca „burghez-liberal”, deși colegii lui de la Universitatea din Varșovia au amintit cu vitejie titlurile sale de noblețe marxiste, recunoscute pe plan internațional. Douăzeci și doi de scriitori și intelectuali comuniști de marcă au scris Comitetului Central În apărarea „tovarășului Ko³akowski”, exponent al unei „culturi și democrații socialiste libere și autentice”. Au fost și ei excluși din partid. În primăvara anului 1967, o conducere poloneză neîndemânatică, Înverșunată de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reportajul acestuia a fost transmis de „Europa Liberă”. Michnik și colegii lui au fost excluși prompt din universitate. A urmat, În replică, un val de petiții studențești către parlamentul polonez, expresii de simpatie emise de filiala din Varșovia a Asociației Scriitorilor Polonezi și discursuri ținute de Ko³akowski și de alți profesori și scriitori remarcabili În apărarea studenților. Un scriitor a denunțat public tratamentul aplicat de comuniști culturii, numindu-l „dictatura proștilor”. La 8 martie, un miting studențesc de protest organizat la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost excluși prompt din universitate. A urmat, În replică, un val de petiții studențești către parlamentul polonez, expresii de simpatie emise de filiala din Varșovia a Asociației Scriitorilor Polonezi și discursuri ținute de Ko³akowski și de alți profesori și scriitori remarcabili În apărarea studenților. Un scriitor a denunțat public tratamentul aplicat de comuniști culturii, numindu-l „dictatura proștilor”. La 8 martie, un miting studențesc de protest organizat la Universitatea din Varșovia Împotriva excluderii lui Michnik și Szlajfer a fost dispersat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
A urmat, În replică, un val de petiții studențești către parlamentul polonez, expresii de simpatie emise de filiala din Varșovia a Asociației Scriitorilor Polonezi și discursuri ținute de Ko³akowski și de alți profesori și scriitori remarcabili În apărarea studenților. Un scriitor a denunțat public tratamentul aplicat de comuniști culturii, numindu-l „dictatura proștilor”. La 8 martie, un miting studențesc de protest organizat la Universitatea din Varșovia Împotriva excluderii lui Michnik și Szlajfer a fost dispersat violent de poliție. Au urmat, după
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
perspectiva unor reforme economice oricât de moderate aveau deja un efect combinat: contestarea mult mai energică a controlului exercitat de partid asupra vieții publice. Reformele economice Începute În 1963 nu erau poate universal aclamate de muncitorii din uzine, dar printre scriitori, profesori, cineaști și filosofi posibilitatea unei eliberări din chingile staliniste a stârnit o avalanșă de proteste și speranțe. Astfel, scriitorii au consacrat Conferința de la Liblice din 1963 lui Franz Kafka. Până atunci, acesta fusese un subiect tabu: Kafka era un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partid asupra vieții publice. Reformele economice Începute În 1963 nu erau poate universal aclamate de muncitorii din uzine, dar printre scriitori, profesori, cineaști și filosofi posibilitatea unei eliberări din chingile staliniste a stârnit o avalanșă de proteste și speranțe. Astfel, scriitorii au consacrat Conferința de la Liblice din 1963 lui Franz Kafka. Până atunci, acesta fusese un subiect tabu: Kafka era un evreu praghez care scria În germană, ceea ce amintea de istoria trecută a Boemiei; mai grav, multe dintre scrierile lui anticipau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
amintea de istoria trecută a Boemiei; mai grav, multe dintre scrierile lui anticipau cu o acuitate jenantă logica regimurilor totalitare. Astfel, autorizația de a-l discuta pe Kafka părea să prevestească o liberalizare de anvergură a discursului public: de la discuția scriitorilor interziși până la menționarea liderilor asasinați nu era decât un pas. În aprilie 1963, Ladislav Novomeský, un scriitor slovac reabilitat, l-a menționat deschis și admirativ, la Congresul Scriitorilor Slovaci, pe „prietenul și tovarășul” său Clementis, una dintre victimele procesului Slánský
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
logica regimurilor totalitare. Astfel, autorizația de a-l discuta pe Kafka părea să prevestească o liberalizare de anvergură a discursului public: de la discuția scriitorilor interziși până la menționarea liderilor asasinați nu era decât un pas. În aprilie 1963, Ladislav Novomeský, un scriitor slovac reabilitat, l-a menționat deschis și admirativ, la Congresul Scriitorilor Slovaci, pe „prietenul și tovarășul” său Clementis, una dintre victimele procesului Slánský. Dorința de a spune - de a vorbi despre trecut - era În centrul atenției, deși formulată Încă Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părea să prevestească o liberalizare de anvergură a discursului public: de la discuția scriitorilor interziși până la menționarea liderilor asasinați nu era decât un pas. În aprilie 1963, Ladislav Novomeský, un scriitor slovac reabilitat, l-a menționat deschis și admirativ, la Congresul Scriitorilor Slovaci, pe „prietenul și tovarășul” său Clementis, una dintre victimele procesului Slánský. Dorința de a spune - de a vorbi despre trecut - era În centrul atenției, deși formulată Încă Într-un limbaj „revizionist” plin de precauție: când tânărul romancier Milan Kundera
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau adesea și scenariști, ca În cazul lui Kundera - au jucat un rol și mai important. În 1966, Ludvík Vaculík a publicat Securea, lucrare de ficțiune bazată pe idealurile comuniste ale tatălui său - și pe deziluziile fiului. În 1967, alt scriitor, Ladislav Mòačko, a publicat o critică usturătoare la adresa lui Novotný și a nomenclaturii de partid, abia deghizată Într-un roman cu titlu transparent, Gustul puterii. În același an, Kundera a publicat Zert (Gluma), un roman neoexistențialist și declarat autobiografic despre generația
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Kundera a publicat Zert (Gluma), un roman neoexistențialist și declarat autobiografic despre generația stalinistă În Cehoslovacia. Acei ani, „era construcției socialismului”, cum i se spunea oficial, deveniseră ținta predilectă a condamnărilor pronunțate de intelectuali: la al IV-lea Congres al Scriitorilor Cehoslovaci, În vara anului 1967, Kundera, Vaculík, dramaturgul și poetul Pavel Kohout și tânărul dramaturg Václav Havel au atacat conducerea comunistă de după război pentru dezastrul moral și material provocat. Ei doreau o Întoarcere la moștenirea culturală și literară a Cehoslovaciei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Prima, frecventă În țară după ascensiunea lui Dubček și mai ales după publicarea Programului de Acțiune, era că libertățile și reformele aflate În discuție puteau fi integrate În proiectul „socialist” (comunist). Ar fi greșit să credem, privind retrospectiv, că studenții, scriitorii și reformiștii din partid voiau „de fapt” să dea comunismul pe un capitalism liberal și că entuziasmul lor pentru „socialismul cu față umană” era doar un reflex sau un compromis retoric. Dimpotrivă: ideea că exista o „a treia cale”, un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
l’air du temps În eseul său La Condition postmoderne (Condiția postmodernă, 1979), a surprins exact situația: „Postmodernitatea este neîncrederea În metanarațiuni”. Ca de atâtea ori În deceniile trecute, sursa profundă (adesea nemărturisită) a influențelor intelectuale predominant franceze era... germană. Scriitorul italian Elio Vittorini observa cândva că, de la Napoleon Încoace, Franța s-a dovedit impermeabilă la orice influență străină În afară de filosofia romantică germană - lucru la fel de adevărat În 1957, când remarca a fost făcută, ca și 20 de ani mai târziu. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-i mai rămăsese decât Teoria. Seminariile de „Teorie culturală” sau „Teorie generală” au aruncat În aer barierele convenționale ale disciplinelor, respectate anterior chiar și În dezbaterile stângii academice. „Dificultatea” a devenit măsura seriozității intelectuale. Comentând fără iluzii posteritatea „gândirii ’68”, scriitorii francezi Luc Ferry și Alain Renaut concluzionează amar că „cea mai mare reușită a gânditorilor din anii ’60 a fost să-și convingă publicul că incomprehensibilul e semnul importanței”. Găsind În universități un public gata constituit, teoreticieni subit adulați precum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săptămânale precum Spitting Image sau, În Franța, Bebête Show, În care politicienii de frunte erau sistematic desconsiderați și ridiculizați Într-un mod de neimaginat cu câțiva ani În urmă (iar În Statele Unite chiar și astăzi). Intelectualii momentului nu mai erau scriitorii și artiștii, ci satiriștii și comicii politici. Întrebați la Începutul anilor ’80 care e personalitatea lor preferată, studenții francezi au răspuns, spre oroarea comentatorilor mai În vârstă, nu Jean-Paul Sartre, ci Coluche, un comic de televiziune licențios și uneori de-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
omuciderea centralizată. Era, bineînțeles, o concluzie tipic „intelectuală”, dar asta fiindcă retragerea statului a fost resimțită cu precădere de intelectuali - deloc surprinzător, de vreme ce ei fuseseră de la Început promotorii cei mai zeloși ai ameliorării sociale „de sus”. După cum observa În 1984 scriitorul ceh Jiøí Gruša, „noi șscriitoriiț suntem cei care am glorificat statul modern”. Prin natura ei, cum observa Ignazio Silone, tirania modernă necesită colaborarea intelectualilor. Era așadar cât se poate de firesc ca Îndepărtarea intelectualilor europeni de marea narațiune a progresului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Paris, unde narațiunea Își luase forma intelectuală și politică În urmă cu două secole. Franța anilor ’70 și ’80 nu mai era „lentila focalizatoare a civilizației occidentale”, cum spunea cândva Koestler, dar gânditorii francezi menținuseră o predilecție pentru Întrebări universale. Scriitorii și eseiștii din Spania, RFG sau Italia erau acaparați În acești ani de probleme locale - deși amenințarea teroristă care Îi preocupa avea și ea implicații ce discreditau utopismul radical. Intelectualii din Marea Britanie, care n-au fost niciodată seduși de comunism
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
limbajul său „socialist”. După 1968, acest limbaj, cu volutele lui lemnoase despre „pace”, „egalitate” și „bunăvoință frățească”, suna strident de fals - Îndeosebi pentru activiștii anilor ’60 care Îl luaseră cândva În serios. Aceștia, În majoritate studenți, savanți, jurnaliști, dramaturgi și scriitori, au fost principalele victime ale represiunii, Îndeosebi În Cehoslovacia, unde conducerea partidului, În frunte cu Gustáv Husák („președintele uitării”) a apreciat În mod just că singura speranță pentru restabilirea „ordinii” era atenuarea nemulțumirii populare prin Îmbunătățiri tangibile, În paralel cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
speranță pentru restabilirea „ordinii” era atenuarea nemulțumirii populare prin Îmbunătățiri tangibile, În paralel cu suprimarea energică a tuturor vocilor critice și a referințelor la trecutul recent. Obligați la o existență subterană - la propriu În cazul Cehoslovaciei, unde mulți profesori și scriitori găseau de lucru doar ca fochiști și cazangii -, opozanții regimului nu se puteau angaja Într-o dezbatere politică cu opresorii lor. Abandonând vocabularul marxist și polemicile revizioniste din deceniile anterioare, ei s-au adaptat la situație, abordând deliberat teme „nepolitice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și greu de aplicat În viața de zi cu zi. Cu toate acestea, nu cunosc o alternativă mai bună”. Poziția lui Havel avea precedente chiar În istoria recentă. Ludvík Vaculík, adresându-se celui de-al IV-lea Congres al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia În iunie 1967, le recomanda colegilor săi o strategie „ca și cum” similară. Ar trebui, spunea el, „să ne purtăm ca și cum am fi cetățeni... să ținem discursuri ca și cum am fi adulți, independenți din punct de vedere legal”. În atmosfera optimistă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]