85,350 matches
-
sau fermă care ar fi făcut imprudența să riște nerealizarea „sarcinilor” aplicând din proprie inițiativă măsuri Împotriva poluării avea de Înfruntat consecințe serioase. După cum puteau constata tot mai mulți oameni, sistemul economic comunist era dăunător mediului prin Însăși natura lui7. Scriitorii și oamenii de știință erau, pe bună dreptate, Îngrijorați de cenzură. Obstacolele ce stăteau În calea publicațiilor sau reprezentațiilor artistice variau considerabil de la o țară comunistă la alta. În Cehoslovacia, autoritățile practicau din 1969 o cenzură fățișă: pe lângă faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reputația unor faimoși intelectuali de opoziție s-a ofilit când a fost expusă pe piața liberă a ideilor. Maghiarul György Konrád, ale cărui eseuri complezente despre „Antipolitică” au fost atât de admirate În anii ’80, este doar unul dintre numeroșii scriitori căzuți În uitare după 1989. Alții, cum ar fi romanciera est-germană Christa Wolf, au Înțeles bine că tocmai greutățile existenței de scriitor sub comunism erau cele care le ofereau atât material literar, cât și o anumită energie (și statut public
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cărui eseuri complezente despre „Antipolitică” au fost atât de admirate În anii ’80, este doar unul dintre numeroșii scriitori căzuți În uitare după 1989. Alții, cum ar fi romanciera est-germană Christa Wolf, au Înțeles bine că tocmai greutățile existenței de scriitor sub comunism erau cele care le ofereau atât material literar, cât și o anumită energie (și statut public). Din acest motiv, mulți intelectuali din societățile comuniste au preferat să renunțe la ocaziile de emigrație și exil: mai bine să fii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
altă societate comunistă nu avea un doppelgänger vestic cu aceeași limbă. Tentația de a părăsi țara a fost astfel Întotdeauna prezentă, iar „dreptul la libera circulație” se afla de obicei pe primul loc pe lista drepturilor de care se ocupau scriitorii și artiștii din RDG. Dar mulți critici „interni” ai regimului est-german nu și-au abandonat nici țara, nici vechile convingeri. La sfârșitul anilor ’70, RDG era singura țară comunistă care se putea lăuda cu o opoziție marxistă neoficială, care activa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care se putea lăuda cu o opoziție marxistă neoficială, care activa chiar În cadrul partidului. Cei mai cunoscuți disidenți atacau autoritatea comunistă de pe poziții de stânga - de aceea erau deopotrivă inaudibili și irelevanți În restul Europei de Est, după cum observa caustic scriitorul ceh Jiøí Pelikán. Astfel, Rudolf Bahro, care În 1979 a fost deportat În Vest după ani de persecuție, era cunoscut Îndeosebi pentru eseul său intitulat Alternativa, o critică explicit marxistă a „socialismului real existent”. Robert Havemann, un comunist mai vârstnic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au găsit În sfârșit un mod de a comunica (și de a se sincroniza) cu opoziția din restul blocului comunist. Românii nu au avut parte de un asemenea noroc. Apariția Cartei 77 a incitat o curajoasă scrisoare de sprijin din partea scriitorului Paul Goma și a altor șapte intelectuali români, care au fost cu toții reduși prompt la tăcere. În rest, România a rămas la fel de mută cum fusese timp de trei decenii. Goma a fost alungat În exil și nimeni nu i-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
foarte mult, că Uniunea Sovietică mai avea de trăit. Andrei Amalrik, al cărui eseu intitulat Va supraviețui Uniunea Sovietică până În 1984? a apărut În Occident În 1970 și a fost republicat În ediție adăugită zece ani mai târziu, era un scriitor profetic, dar atipic. Spre deosebire de regimurile-marionetă pe care le instalase la granițe, În 1983 Uniunea Sovietică exista de mai mult timp decât majoritatea cetățenilor săi și părea de nezdruncinat. Opoziția intelectuală din Europa Centrală nu a avut un impact imediat. Acest
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe nimeni: noul realism al disidenților din epoca anilor ’70 includea nu numai o Înțelegere corectă a eșecului socialismului, ci și o evaluare lucidă a realităților puterii. În plus, poporului nu i se putea cere imposibilul: În Eseu despre bravură, scriitorul cehoslovac Ludvík Vaculík argumenta convingător că nu poate avea pretenții exagerate de la oamenii obișnuiți, care abia luptau cu viața de zi cu zi. Majoritatea populației Își ducea existența Într-un fel de „zonă gri” morală, un spațiu sufocant, dar lipsit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
URSS și nu numai, el credea sincer că singurul mod de a ameliora situația era o reîntoarcere la „principiile” leniniste. Ideea că Însuși proiectul leninist ar putea fi de vină nu a fost acceptată de liderul sovietic decât foarte târziu: scriitori declarat antileniniști precum Aleksandr Soljenițîn au fost publicați În Uniunea Sovietică abia În 1990. Spiritul obiectivelor inițiale ale lui Gorbaciov e ilustrat de tonul inimitabil al noii toleranțe oficiale față de muzica pop: cum scria Pravda În octombrie 1986, „rock’n
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Polonia) că, așa cum germanii renunțaseră la dezideratul unității naționale de dragul păcii, polonezii ar trebui să renunțe la aspirațiile lor de libertate În numele aceleiași „priorități absolute”. Cinci ani mai târziu, vorbind la un simpozion al Partidului Social-Democrat despre „Mitteleuropa”, influentul scriitor Peter Bender accentua cu mândrie că, „În dorința de destindere, avem mai multe În comun cu Belgradul și Stockholmul, cu Varșovia și Berlinul de Est șsublinierea Îmi aparțineț, decât cu Londra și Parisul”. Ulterior, a ieșit la lumină faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iunie 1990, 14% din electorat a optat pentru Partidul Comunist. Prezența persistentă a acestui nucleu semnificativ de suporteri comuniști - și de cetățeni apolitici, mult mai numeroși, care nu erau suficient de nemulțumiți pentru a protesta Împotriva situației - Îi făcea pe scriitorii disidenți ca Ludvík Vaculík să se Îndoiască de posibilitatea unor mari schimbări În viitorul apropiat. Istoria părea să fie Împotriva cehilor și slovacilor: din 1938 Încoace, Cehoslovacia nu mai reușise să recapete controlul asupra propriului destin. Așa se face că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
grupuri independente și adunări publice. Astfel, pe 25 martie 1988 sute de oameni s-au strâns la Riga pentru a comemora deportările letone din 1949, iar În iunie a avut loc o demonstrație pentru a marca expulzările din 1940. Uniunea Scriitorilor din Letonia, până atunci obedientă, a ținut o ședință neobișnuit de animată unde s-a vorbit despre un Front Popular Leton. Câteva săptămâni mai târziu, sub auspiciile unui Club de Protecție a Mediului declarat apolitic, a apărut Mișcarea pentru Independența
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
croate”, redactată În 1967 de un grup de intelectuali din Zagreb -, era Înainte de toate o etichetă identitară: croații protestau pe această cale Împotriva faptului că Tito suprima În federație toate formele de exprimare a identității naționale. E valabil și pentru scriitorii sârbi obsedați de păstrarea și reafirmarea sârbei „pure”. Se poate spune că, spre deosebire de diferențele dialectale convenționale dintr-o limbă națională, unde graiurile diferă, dar elitele educate vorbesc o formă „corectă” comună, În fosta Iugoslavie era invers: cea mai mare parte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Un fenomen destul de asemănător se petrecuse În Europa Occidentală după al doilea război mondial (vezi capitolul III), când tonul moralizator al Rezistenței a fost Înăbușit mai Întâi de problema practică a reconstrucției, apoi de Războiul Rece. Însă, dacă pe atunci scriitorii francezi sau italieni aveau Încă priză la public - și datorită angajării lor politice foarte ostentative -, cei din Ungaria sau Polonia postcomunistă au fost mai puțin norocoși. Intelectualii care au avut totuși succes În viața publică democratică erau, de regulă, „tehnocrați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
poarta abuzurilor. Multe dintre numele aflate pe liste de informatori ale fostei poliții secrete erau, așa cum s-a aflat, numele unor „candidați”: oameni pe care regimul spera să-i oblige să colaboreze. Printre ele se aflau și numele unor faimoși scriitori cehi, dintre care unii nici măcar nu trăiau În țară. Listele poliției secrete au ajuns curând În presă, publicate și mediatizate de politicieni și candidați la parlament care sperau să Își discrediteze oponenții. Noroiul Împroșcat În toate părțile l-a stropit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale Sfântului Imperiu Roman și ale Europei creștine - corespund Îndeajuns de mult cu diviziunile politice ulterioare pentru a sugera o continuitate autentică: delicatele puncte de contact dintre Europa slavă și cea germanică erau la fel de clare pentru Adam din Bremen, un scriitor din secolul al XI-lea, cum ne sunt nouă; frontierele medievale ale creștinătății ortodoxe și catolice, din Polonia până În Serbia, se mențin și astăzi, iar ideea unei Europe scindate În două de-a lungul Elbei nu le-ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
intelectualii din centrul și estul Europei. Europa nu este așadar atât o chestiune de geografie absolută - unde se află de fapt o țară sau un popor -, cât de geografie relativă: unde se află unele față de altele. La sfârșitul secolului XX, scriitorii și politicienii din țări precum Republica Moldova, Ucraina sau Armenia se declarau europeni nu cu argumente istorice sau geografice (care puteau fi plauzibile sau nu), ci Împotriva istoriei și geografiei. Eliberate În pripă din imperiul moscovit, statele postimperiale orfane Își Îndreptau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de ansamblu a politicii externe americane așa cum a fost ea formulată de președintele George W. Bush. Anxietatea și indignarea izvorâte din această opoziție, deși Împărtășite și exprimate de mulți intelectuali europeni, nu au fost orchestrate sau articulate de ei. Unii scriitori francezi - Lévy, din nou, sau Pascal Bruckner - refuzau să condamne Washingtonul, pe de o parte, pentru a nu crea impresia unui antiamericanism orb, pe de altă parte, din simpatie pentru poziția Statelor Unite Împotriva „islamismului radical”. Ei au trecut practic neobservați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a avertizat compatrioții Încă din iunie 1947 că trebuie să Învețe odată și odată „să vorbească despre evreii din Germania și din lume”), figurile publice din Germania anilor ’40 și ’50 au reușit să evite orice referință la soluția finală. Scriitorul american Alfred Kazin remarca În 1952 că pentru studenții săi din Köln „războiul se sfârșise. Războiul nu trebuia pomenit. Studenții mei n-au scos nici un cuvânt despre război”. Atunci când priveau În urmă, vest-germanii vedeau doar amintirea suferinței proprii: În sondajele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
istoricii, pentru care comparația și contextul reprezintă esența disciplinei lor). Această prevalență a Holocaustului În dezbaterile publice din Germania (În anii ’90 au existat numeroase manifestări oficiale ale remușcării pentru erorile din trecut, iar germanii s-au abandonat, cum spunea scriitorul Peter Schneider, „unui soi de ură de sine moralizatoare”) nu putea dura la nesfârșit. A cere fiecărei noi generații de germani să trăiască mereu În umbra lui Hitler, a le cere să-și asume răspunderea pentru amintirea vinovăției singulare a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
orice anticomunist primise În mod automat eticheta de „fascist”. Dar, dacă „antifascismul” fusese doar o minciună comunistă, devenea acum foarte tentant să Îi privești cu simpatie și chiar cu admirație retrospectivă pe toți anticomuniștii discreditați până atunci, inclusiv pe fasciști. Scriitorii naționaliști din anii ’30 au revenit la modă. Parlamentele postcomuniste au votat moțiuni care Îi proslăveau pe mareșalul Antonescu al României sau pe omologii lui din Balcani și Europa Centrală. Denunțați odinioară ca naționaliști, fasciști și colaboratori ai naziștilor, lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
2000 a cărții istoricului american Jan Tomasz Gross, Neighbours, un important studiu despre masacrarea evreilor de către polonezi În timpul războiului. Gross, s-a plâns Wa³êsa Într-un interviu la radio, vrea doar să semene discordia Între evrei și polonezi. Este un „scriitor mediocru... un evreu care Încearcă să facă bani”. Experiența maghiară ilustrează cât de greu este să Înglobezi exterminarea evreilor În memoria contemporană În Europa postcomunistă. În 2001, guvernul lui Viktor Orbán a hotărât ca Holocaustul să fie comemorat oficial În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ion Iliescu, decât să se aleagă cu porecla l’ami de l’assassin! Un capitol dureros, frustrant din istoria de aproape 50 de ani a comunismului românesc e acela al disidenței intelectuale. Deși Tony Judt constată că multă vreme opoziția scriitorilor și artiștilor la comunism n-a avut efecte serioase și n-a impulsionat reformele din societate, el menționează totuși importanța mișcării „Goma ’77” drept un moment de trezire a conștiinței anticomuniste. Autorul nu se sfiește să pună În evidență indiferența
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sovietice 136-138; Carta 77 522, 525, 527, 565-568; căderea comunismului 564-570; cenzura 404-405, 406-407, 408-409, 524; Clubul Păcii John Lennon 565; colaboraționiști 637-638; comisii de investigare 401; Comitetul pentru Apărarea celor Persecutați pe Nedrept (VONS) 523; comunism democratic 405-406; Congresul Scriitorilor Slovaci 403; Curtea Extraordinară cu Juri 56; demisia guvernului 566; demonstrații ecologiste 565; demonstrații studențești 405, 409; destalinizarea 288-289, 402; dispoziția liberală (de la Începutul anilor ’60) 403; distribuția veniturilor 402; divizarea 583, 602-606; „divorțul de catifea” 602; drepturi și libertăți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
în 1977 Facultatea de Limba și Literatura Română, secția română-engleză. Frecventează cenaclul universitar de proză Junimea. Funcționează ca interpret de limba engleză într-o întreprindere de comerț exterior, apoi devine redactor la „Flacăra” și „Magazin”. Asupra mediului formativ al facultății, scriitorul a insistat în chip deosebit: „Cel mai tulburător mediu care mi-a influențat personalitatea a fost Facultatea de Limba și Literatura Română din București. Aici am deprins gustul de a scrie literatură, de a avea un pronunțat caracter critic față de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286610_a_287939]