1,484 matches
-
exigențelor vieții și activității. Învățarea este o activitate psihică complexă de însușire activă a deprinderilor, de formare a cunoștințelor și asimilare a experienței sociale ce duce la dezvoltarea personalității prin dobândirea de noi capacități de a acționa și de modificare adaptativă progresivă a comportamentului, la noile cerințe ale vieții și activității. Se cunosc 3 tipuri fundamentale de învățare : o învățare senzorio-motorie prin care se formează deprinderile, o învățare cognitivă prin care se însușesc noțiunile, cunoștințele,ideile, pricipiile, concepțiile și se formează
Caleidoscop by Viorica Maftei () [Corola-publishinghouse/Science/91784_a_93515]
-
model. Desigur, dacă am lua pe mai departe în considerare cele două segmente ale Universului enunțate (material, respectiv spiritual) trebuie să admitem că trecerea din unul în celălalt nu se poate face direct, ci printr’o serie de trepte intermediare adaptative, un fel de ecluze. În hinduism se conceptuează, iar noi n’avem decât să preluăm, existența a 7 plane corelative ale Universului, corespunzând diferitelor principii ale omului (5 esențiale: fizic, astral, mental, spiritual, nirvanic, care însă devin 7 prin divizarea
Fundamente de antropologie evolutivă pentru psihiatrie by Cristinel V. Zănoagă Mihai Tetraru Maria Tetraru Mihai Asaftei () [Corola-publishinghouse/Science/1265_a_2075]
-
poate sau nu predispune individul la îmbolnăvire. În afară de modelul ecologic de mai sus, se mai poate vorbi și de alte tipuri de modele, după cum urmează: a) modelul clinic, care privește homeostazia sau starea de echilibru interior al organismului; b) modelul adaptativ, care privește aspectele exclusive a adaptării externe ale persoanei la mediul ambiental; c) modelul endaimonistic, care consideră că starea de sănătate este condiția actualizării sau a realizării potențialului de sănătate sau de boală al persoanei. Se poate conchide, din cele
[Corola-publishinghouse/Science/2366_a_3691]
-
factorilor psihotraumatizanți ai vieții cotidiene. Cele mai expuse sunt personalitățile cu o constituție de tip hiperemotiv și cele anxioase, cu trăsături fobic-obsesive. Psihotraumatismele declanșează două tipuri de reacții: a) reacții individuale, de tip nevrotic sau psihotic, cum ar fi: reacții adaptative la stres; reacții de stres depășit; reacții de stres diferit; reacții nevrotice durabile, de următoarele tipuri: • reacții anxioase; • reacții fobice; • reacții isterice; • reacții psihotice; b) reacții colective, de tipul comportamentelor colective de panică: comportamente colective adaptate; comportamente colective inadaptate; reacții
[Corola-publishinghouse/Science/2366_a_3691]
-
Eului, cât și a Supra-Eului moral și social al individului. Distingem în sensul acesta două direcții, care corespund atât naturii Eului, cât și sensului de evoluție a stării de sănătate mintală a persoanei: un tip de Eu pozitiv, solid, echilibrat, adaptativ situațiilor vieții, ca rezultat al educației, culturii intelectuale și morale, al educației școlare, sociale și religioase; aceasta este condiția succesului; un tip de Eu negativ, slab, instabil, neechilibrat, incapabil de a se adapta la situațiile vieții trăite, datorat fie unor
[Corola-publishinghouse/Science/2366_a_3691]
-
Explicația lor se află în natura personalității deviante. Se poate vorbi despre „un tip de personalitate deviantă”? Nu, întrucât acesta este o personalitate imatură, labilă, o „personalitate a extremelor” și, în consecință, lipsită de echilibru structural interior și de flexibilitate adaptativ/integrativă exterioară în raport cu lumea și cu ceilalți. Aceasta este o personalitate frustrată, încărcată emoțional afectiv, complexată, care se consideră „victima societății” și care fie își cerșește drepturile, fie și le ia cu forța, fie fuge de societate sau de sine
[Corola-publishinghouse/Science/2366_a_3691]
-
sistemele de valori și modul de viață tradiționale la cele noi. Aceasta presupune un efort considerabil de adaptare. Vorbind despre „crizele sociale” din secolul XX, P.P. Negulescu distinge două aspecte esențiale ale acestora, și anume latura lor structurală și latura adaptativă. Problema „crizelor sociale” a fost pe larg dezbătută, în special în cea de-a doua jumătate a secolului XX, de numeroși specialiști de prestigiu, care au adus importante contribuții la explicarea lor (L. Bauer, F. Nitti, P. Andrei, F. Delaisi
[Corola-publishinghouse/Science/2366_a_3691]
-
afectivă, cronicizarea bolii, adaptarea patologică, ruperea bruscă a continuității istorice a personalității etc. (P. Sivadon, R. Barton, H. Baruk, E. Goffman, E. Krafft-Ebing). Orice instituție poate fi patogenă, în perspectiva sociogenezei bolilor psihice, susține P. Sivadon. Se produce o „ruptură adaptativă” cu o regresiune morbidă a bolnavului. Deși se recunoaște calitatea de sector medical terapeutic, spitalul de psihiatrie este considerat o „instituție totalitară”, fiind „însărcinat să reprime tulburările de conduită ale bolnavilor” (P. Sivadon). Orice internare într-un spital de psihiatrie
[Corola-publishinghouse/Science/2366_a_3691]
-
conducerea și desfășurarea activității de recuperare după criterii medicale și psihosociale riguros științifice, rolul director revenind medicului și echipei terapeutice; f) principiul normalității funcționale reprezintă scopul recuperării în dorința redobândirii capacităților și aptitudinilor pierdute de bolnavul respectiv; g) principiul mobilității adaptative este de natură tehnico-metodologică și constă în diversificarea metodelor de recuperare în cursul diferitelor etape ale procesului terapeutic; h) principiul planificării se referă la mijloacele și etapele de recuperare a bolnavilor; i) principiul programării urmărește organizarea desfășurării stadiale a programului
[Corola-publishinghouse/Science/2366_a_3691]
-
după cum se poate vedea din schema de mai jos. Un rol esențial îl are fixarea precisă a obiectivelor urmărite de programul de recuperare, dar și utilizarea mijloacelor de realizare a obiectivelor propuse. Este necesară o mare flexibilitate și o mobilitate adaptativă continuă la cerințele „subiecților”, la particularitățile personalității acestora și la posibilitățile lor. Atitudinea echipei terapeutice trebuie să fie realistă, adaptând obiectivele la posibilitățile și nevoile „subiecților”. Scopul final al recuperării trebuie să fie reprezentat prin următoarele: - restaurarea personalității individului; - dobândirea
[Corola-publishinghouse/Science/2366_a_3691]
-
parte și resurselor acelei familii. Totuși, în general, copiii cu autism răspund cel mai bine la tratamentul bine structurat și specializat. Un program care este structurat astfel încât să îi ajute pe părinți și să îmbunătățească aspectele de comunicare, sociale, comportamentale, adaptative și de învățare ale vieții copilului este cel mai eficient. Se recomandă următoarele strategii pentru ajutarea unui copil în scopul îmbunătățirii funcționării generale și atingerii potențialului său maxim. Antrenamentul și managementul comportamentului. Folosește întărirea pozitiva, autoajutorarea și antrenamentul abilitaților sociale
AUTISMUL ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ by BURGHELEA ELENA () [Corola-publishinghouse/Science/345_a_870]
-
obiectivele de control asupra comportamentului celorlalți și asupra mediului. Nu toate comportamentele problemă se pot interpreta prin aceasta dinamica. Dar, totuși considerăm ca aceste comportamente problemă sunt funcționale pentru subiect și pot fi eliminate în cazul substituirii cu alte comportamente adaptative având aceeași valoare funcțională. Când facem analiza funcțională trebuie să notăm frecvența comportamentului respectiv, intensitatea cu care se manifestă, persoanele în prezența cărora apare și să urmărim modelul: * ANTECEDENT situația în care a apărut comportamentul respectiv (unde era copilul, cu
AUTISMUL ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ by BURGHELEA ELENA () [Corola-publishinghouse/Science/345_a_870]
-
intervenit asupra primelor două ( A si B ) pentru că acestea sunt întărite de consecințele externe pe care le primește copilul; dacă îi oferim altă consecință comportamentul va dispărea prin extincție și este mult mai ușor să-l înlocuim cu un comportament adaptativ; în schimb este foarte greu de intervenit asupra celui de-al treilea tip de comportament problemă pentru că este întărit prin însăși plăcerea senzorială pe care o produce. A fost demonstrat că dacă subiectul se găsește într-o situație de inactivitate
AUTISMUL ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ by BURGHELEA ELENA () [Corola-publishinghouse/Science/345_a_870]
-
uita la mine? Definiția integrării senzoriale (I.S.) Integrarea senzoriala este abilitatea de a acumula și de a selecta informațiile din lumea înconjurătoare, prin intermediul organelor senzoriale și de a corela diferitele informații astfel încât persoana să poată reacționa (răspunde) întrun mod adecvat adaptativ. Dezvoltarea generală La non-autist, procesul integrării senzoriale se desfășoară astfel: evitarea stimulilor » cercetarea stimulilor » ordonarea informațiilor » integrarea informațiilor » formarea conceptelor. În fața unui stimul nou, necunoscut individul are ca primă reacție evitarea datorita faptului ca acel stimul este necunoscut și poate
AUTISMUL ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ by BURGHELEA ELENA () [Corola-publishinghouse/Science/345_a_870]
-
câmpul vizual al copilului Vigilenta / alerta Un aspect care joacă un rol important în prelucrarea informațiilor senzoriale este starea de vigilență / alerță. Vigilența/alerța se referă la faptul că starea de veghe este la un nivel optim astfel încât subiectul reacționează adaptativ adecvat. Starea de alertă poate varia în funcție de moment, având diferite nivele. Nivelul de vigilenta/alerta este determinat de: * Stimuli cunoscuți/necunoscuți * Stimuli așteptați/neașteptați * Stimuli siguri/nesiguri * Emoții ca: durere, frica, tristețe, bucurie * Stimuli senzoriali Prelucrarea stimulilor Modul de a
AUTISMUL ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ by BURGHELEA ELENA () [Corola-publishinghouse/Science/345_a_870]
-
corelație și cu alți factori: existența unui volum important de cunoștințe al cercetătorului, proiectantului, profesorului etc., un ascuțit spirit de observație, o fire receptivă, un consistent efort fizic și intelectual, orientat spre rezolvarea unei anumite probleme. Trebuie să existe flexibilitatea adaptativă a gândirii, adică posibilitatea de restructurare promptă și adecvată a informației, a sistemului de cunoștințe, în raport cu cerințele unei situații noi, de modificare a modului de abordare, atunci când modul anterior nu se dovedește eficient. Literatura de specialitate recomandă să se țină
Idei și proiecte by Elvira Grigoraș () [Corola-publishinghouse/Science/1213_a_2053]
-
miARn-520 h ABCG 2 Diferențierea celulelorStem R. liao et al. (2008) 5. miARn-106 a RB 1 (frână celulară) Carcinogeneză S. volinia et al. (2006) 6. miARn-let 7 Multiple ținte Reglarea ciclului celular A. Rodriguez et al. (2007) 7. miARn-155 Imunitatea adaptativă B. Jonathan et al. (2008) 8. miARn-223 Reglarea granulocitozei A. Rodriguez et al. (2007) 9. miARn-208 Cardiopatii post stres e. olson et al. (2007) În fine, sute de microARN (unii înalt conservați în speciile vegetale și animale ale prezentului) au
Oncogeneza virală by Petre Calistru, Radu Iftimovici, Ileana Constantinescu, Petre-Adrian Muțiu () [Corola-publishinghouse/Science/91991_a_92486]
-
doar strategia camuflajului, ci și atacul direct, adesea nimicitor, asupra imunocitelor. Nu este vorba doar de folosirea unor blocanți ai apoptozei, ci și de împingerea limfocitelor la sinucidere prin folosirea chiar a armelor acestora (FasL). 7.5.3.5. Protecția adaptativă față de limfocitele killer Tactica evaziunii prin supresia expresiei MHC clasa I-a, considerată de către imunooncologi drept „foarte ingenioasă“, nu reușește totuși să păcălească întru totul sistemul imunitar. Deși pierde mult prin anihilarea transmiterii mesajului antigenic de la celula prezentatoare de antigen
Oncogeneza virală by Petre Calistru, Radu Iftimovici, Ileana Constantinescu, Petre-Adrian Muțiu () [Corola-publishinghouse/Science/91991_a_92486]
-
de „informații“ asupra structurii antigenului pentru a-l ataca și anihila. În războiul dintre limfocitele NK și celulele cancerizate, acestea din urmă și-au adaptat noi tehnici de anihilare a atacului NK. Vom înțelege în ce constă această nouă tehnică adaptativă a celulelor canceroase, dacă vom lua în considerare că: a) limfocitele NK posedă pe suprafața lor un receptor care a primit numele de KIR (de la Killer Inhibitory Receptor). Cum arată și numele, activarea acestui receptor duce la oprirea acțiunii distructive
Oncogeneza virală by Petre Calistru, Radu Iftimovici, Ileana Constantinescu, Petre-Adrian Muțiu () [Corola-publishinghouse/Science/91991_a_92486]
-
A învăța înseamnă a genera acel proces de autoconstrucție mentală, ce angajează tot spectru relațional al individului cu sine, cu alteritatea, cu societatea. Întreaga personalitate a educatului este antrenată: voința de a cunoaște, anticiparea scopurilor, alegerea strategiilor, autoconducerea și corecția adaptativă, autoreflecția strategică, saltul în metacognitiv. Cu cât volumul cunoașterii se dilată, cu atât analiza reflexivă este mai importantă. Cu cât sunt mai multe lucruri de predat, cu atât dascălul trebuie să se debaraseze de aceasta, pentru a-l responsabiliza pe
[Corola-publishinghouse/Science/2324_a_3649]
-
producere a unor componente ce regenerează continuu prin transformările sale interne și care constituie o readaptare permanentă a tacticilor de învățare la noi exigențe impuse de exterioritatea naturală și socială. Autoformarea, înțeleasă ca autopoiesis, este acea autogenerare interioară cu scop adaptativ, ca perfecționare a mecanismelor de valorizare practică a experienței individuale și sociale. Obiectivul prioritar al practicii formării trebuie să-l constituie autoformarea. Rolul profesorului în această acțiune se schimbă. În cadrul unui dispozitiv de autoformare asistată, dascălul are mai multe obligații
[Corola-publishinghouse/Science/2324_a_3649]
-
din punct de vedere didactic. A doua acțiune este îndreptată spre luarea în considerare a profilului psihosomatic individual al educatului, spre luarea în calcul a datelor acestuia în ceea ce privește motivația, competențele și aspirațiile. Raportarea la conținut trebuie înțeleasă ca un proces adaptativ, de pliere a acestuia, răspunzând la întrebări de tipul de ce informăm și formăm, care sunt noțiunile sau elementele obligatorii de conținut, ce se cere a fi aprofundat sau repetat. În conținutul propriu-zis, se vor regăsi sugestii tutoriale inteligente, pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2324_a_3649]
-
Fax PAO Telematica Scris Audiovizual „în flux” Funcționalitatea schimburilor multi-utilizatori Sincron Informare Comunicare Chat Telefonie Luarea la cunoștință Tablă albă Jocuri în rețea Priza de control Videoconferință Știri Transfer de fișiere Pagini Web statice Forumuri Mesagerie Streaming “on-line” Pagini Web adaptative Asincron Fonctionalități monoutilizatori Student Profesor Curriculum Clasa Școala Internet Conținut adițional și resurse curriculare Profesor Curriculum Școala Student Clasa mobila ca loc al învățării INTERNET Animare în timp real Simulare interactivă Modelizare în linie Interactivitate Spectator Actor Cre-actor Spirit 2
[Corola-publishinghouse/Science/2324_a_3649]
-
de deplasarea la dreapta. Alte exemple de status hipoxic în care este utilă creșterea 2,3-DPG sunt bolile pulmonare cronice, cardiopatiile cianogene și anemiile severe. Rezultatul este creșterea eliberării de oxigen în țesuturi, ce poate fi explicată ca un mecanism adaptativ intrinsec ca răspuns la hipoxemie. In sângele folosit pentru transfuzii are loc o ușoară scădere a 2,3-DPG care conduce la o creștere a afinității Hb pentru oxigen, cu afectarea livrării oxigenului la nivel tisular, acest inconvenient poate fi diminuat
Fiziologie umană: funcțiile vegetative by Ionela Lăcrămioara Serban, Walther Bild, Dragomir Nicolae Serban () [Corola-publishinghouse/Science/1306_a_2315]
-
sfincterelor intern și extern și îndepărtează inhibiția simpatică a receptorilor parasimpatici. Aceasta va produce trecerea prin colul vezical a urinei, propulsată de presiunea internă generată de contracția reflexă a detrusorului la care se adaugă și presiunea abdominală (fig. 119). Relaxarea adaptativă (prin plasticitate), reprezintă capacitatea vezicii urinare a-și mări volumul fără a crește presiunea interioară (în limite fiziologice). Acest fenomen permite umplerea vezicii până aproape de capacitatea maximă fără a crește presiunea asupra sfincterelor și a risca eventualele creșteri externe de
Fiziologie umană: funcțiile vegetative by Ionela Lăcrămioara Serban, Walther Bild, Dragomir Nicolae Serban () [Corola-publishinghouse/Science/1306_a_2315]