1,433 matches
-
fi mai chinuitor pentru o minte genială decât să constate că a căzut în cea mai josnică ipostază a mizeriei intelectuale, morale și fizice? "Ecce homo!", regele poeziei devine ins patibular. Toate aceste constatări își dovedesc oportunitatea în constituirea câmpului arhetipal eminescian în opera lui Camil Petrescu. Exegeții nu au exclus posibilitatea ca autorul Patului lui Procust să îl fi avut în vedere pe Eminescu în momentul în care a construit personajul Ladima. Observațiile lor sunt însă vagi și lacunare. Mai
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
și dezgust de contemporani, a dus tăcut țeava rece pe inima caldă și stupidă și a domolit-o, sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit și cumsecade."244 Schema abuliei poetului, reiterată îndeajuns de obsesiv în textul narativ, devine o reprezentare arhetipală a mitului eminescian: "Mai ales în ultimele săptămâni din viață, ți-era milă să-l privești. Parcă se rupseseră în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcționau. Era cu mult mai rău decât bolnav."245 Viziunea tragică, pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Gheorghidiu în romanul anterior) trebuie căutat nu atât în fenomenologia husserliană, cât mai aproape de straturile experienței naționale, în Eminescu."269 Revenind la nucleul euristic al acestui capitol, crochiul-necrolog, schițat de presa bucureșteană, după sinuciderea poetului Ladima, dezvoltă o altă perspectivă arhetipală: "poetul smintit și cumsecade" este o secvență în racourçi a donquijotismului funciar al actantului. Am adus suficiente argumente pe această temă în paginile anterioare. Să reamintim doar că prietenii și colegii lui Camil Petrescu au văzut în donquijotism o principală
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
sale romanești care este Ladima. Așadar, ca o explicație complementară a comportamentului exterior al membrului de la "Sburătorul" citind cu nervozitate, megaloman la o primă impresie, se alătură aspectul, mai luminos moral și deatic, al unui idealist și perfecționist justițiar. Câmpul arhetipal eminescian se dezvoltă firesc nu numai prin reprezentarea cristică, ci și prin aceea a faimosului hidalgo. Poate că demersul apare unora extrem de riscant, însă considerăm că aceste două arhetipuri, fundamentale, ale umanității irizează o serie întreagă de opere din toate
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
plasa (intenționat?) într-o postură ridicolă. La fel, Quijote, a cărui umilință mergea până la agonie când cei din jur refuzau să vadă într-o fată urâtă pe Dulcineea lui, se situa și el în plin ridicol. Astfel, a demonstra pregnanța arhetipală, cristică și quijotescă, în scrierile, cu un caracter intim, ale lui Mihai Eminescu și Camil Petrescu (Patul lui Procust, este, să ne reamintim, și un jurnal de existențe), nu mai e o simplă speculație, ci chiar o reiterare a dictonului
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
și Camil Petrescu. Inaderența la real, lipsa de pragmatism clamate de Eminescu în corespondența sa constituie un alt arhetip al mitului Don Quijote și care a fost deja evidențiat la nivelul personajului camilpetrescian. Pentru a fi mai convingători în dezvoltarea câmpului arhetipal eminescian, să observăm și alte note comune reflectate în viața și opera celor doi scriitori români. Dacă ar fi să ne referim din nou la clasica, scolastica biografie pe care G. Călinescu o consacră poetului național, constatăm o vădită atracție
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
originalitate, nu este copia unui fragment din realitate, deoarece limbajul creației ține cont chiar de paradoxul inaccesibilității "modelului" reflectat. Arta conferă expresie unui obiectual ce nu conține inițial intenție umană și își creează propria transcendență. De pildă, zăbovim asupra câmpului arhetipal al Meșterului Manole, pe care l-am identificat și dezvoltat interpretativ prin perspectiva pe care o detaliem narativ și stilistic în acest capitol. Este posibil să se pornească de la premisa că romanul "Patul lui Procust", mai exact opera scriitorului în
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
pornească de la premisa că romanul "Patul lui Procust", mai exact opera scriitorului în totalitate, însăși ars poetica camilpetresciană, reprezintă un astfel de efort de a atinge perfecțiunea idealului. Adoptarea acestui punct de vedere atrage și avantajul unei confirmări a câmpului arhetipal Don Quijote din perspectiva propusă de noi, dar confirmă și teza din Patul lui Procust. Aventura Cavalerului este programatică și exemplară, el propunându-și să demonstreze cu orice preț că lumea este analogă textului ce l-a zămislit pe el, asemeni
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
abordare. Primul, în mod special, acordă șansa unei puneri în valoare atât a surselor de influență clasico-mitice, cât și a acelor moderne, fiind, și în această privință, un exemplu de originalitate. În capitolul al II-lea, consacrat câmpurilor mitice și arhetipale, evidiențiam faptul că "Iubirea" este datul suprem făcut de Dumnezeu oamenilor. Doamna T. este însăși Iubirea și acesta reprezintă un alt considerent pentru care ea oferă modelul eroinei florale 446, solare: "Veneam în ziua aceea cu brațul plin de flori
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
iubita sa. Aceste imagini constituite la nivelul inconștientului sunt greu sau deloc reflectate către straturile conștiinței și ale rațiunii. Nu știm ca vreun critic literar de la noi să fi încercat să organizeze opera unui scriitor pe anumite câmpuri mitice sau arhetipale. Nu e o afirmație orgolioasă, ci una constatativă. Acesta este scopul celui de-al doilea capitol. În opinia noastră, inconștientul colectiv, din care se desprinde și cel creator al autorului, generează, în structura de profunzime a operei lui Camil Petrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
una constatativă. Acesta este scopul celui de-al doilea capitol. În opinia noastră, inconștientul colectiv, din care se desprinde și cel creator al autorului, generează, în structura de profunzime a operei lui Camil Petrescu, un câmp mitic și trei câmpuri arhetipale. Acestea devin funcționale numai în măsura în care ești capabil să descoperi câte un enunț emergent specific, care iluminează, asemeni unei pulberi de fosfor, succesiunea mitemelor sau a reprezentărilor arhetipale. De pildă, pentru câmpul mitic al Meșterului Manole, enunțul emergent este decupat din
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
de profunzime a operei lui Camil Petrescu, un câmp mitic și trei câmpuri arhetipale. Acestea devin funcționale numai în măsura în care ești capabil să descoperi câte un enunț emergent specific, care iluminează, asemeni unei pulberi de fosfor, succesiunea mitemelor sau a reprezentărilor arhetipale. De pildă, pentru câmpul mitic al Meșterului Manole, enunțul emergent este decupat din jurnalul lui Fred Vasilescu: "Era atât de potrivită acestui interior aranjat de ea (d-na T., n.n.) încât simțeam că dacă o să plece, are să plece sufletul casei
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
operante doar la nivelul romanului Patul lui Procust. În același subcapitol am evidențiat dubla structură circulară a operei, în funcție de ordinea în care personajele apar în narațiune, și care în plan imaginar condensează un adevărat portret de familie al scriitorului. Câmpul arhetipal Don Quijote are ca enunț emergent secvența "În craniul meu se mișcă spezele unei mori de vânt". Reprezentările arhetipale consecutive acestui câmp sunt moartea ca panaceu al nebuniei, eroismul ca formă a credulității, târfa angelică și banalitatea fatală. Ladima, am conchis
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
în funcție de ordinea în care personajele apar în narațiune, și care în plan imaginar condensează un adevărat portret de familie al scriitorului. Câmpul arhetipal Don Quijote are ca enunț emergent secvența "În craniul meu se mișcă spezele unei mori de vânt". Reprezentările arhetipale consecutive acestui câmp sunt moartea ca panaceu al nebuniei, eroismul ca formă a credulității, târfa angelică și banalitatea fatală. Ladima, am conchis noi, este dublul arhetipal al celebrului Hidalgo, un cavaler utopic din Bucureștiul interbelic. Următorul câmp este cel al
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
enunț emergent secvența "În craniul meu se mișcă spezele unei mori de vânt". Reprezentările arhetipale consecutive acestui câmp sunt moartea ca panaceu al nebuniei, eroismul ca formă a credulității, târfa angelică și banalitatea fatală. Ladima, am conchis noi, este dublul arhetipal al celebrului Hidalgo, un cavaler utopic din Bucureștiul interbelic. Următorul câmp este cel al lui Hamlet. Enunțul emergent sugerează un vag complex al Ofeliei: "Mă trag gândurile ca o apă", recunoaște Fred Vasilescu după ce Emilia povestește o întâmplare cu Ladima
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
trag gândurile ca o apă", recunoaște Fred Vasilescu după ce Emilia povestește o întâmplare cu Ladima. Reabilitarea tatălui-rege, dramul de rău, buba multei bogății, coborârea în infern și complexul Ofeliei (acesta din urmă insuficient de bine argumentat, credem noi) sunt reprezentările arhetipale care converg către acest câmp. Lectura scrisorilor lui Ladima (existență dispărută), monologul lui Hamlet despre "sărmanul Yorrick" și tabloul Ambasadori francezi la curtea Angliei de Holbein cel Tânăr au fost interpretate din perspectiva procedeului arhitectural al anamorfozei. Ultimul câmp arhetipal
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
arhetipale care converg către acest câmp. Lectura scrisorilor lui Ladima (existență dispărută), monologul lui Hamlet despre "sărmanul Yorrick" și tabloul Ambasadori francezi la curtea Angliei de Holbein cel Tânăr au fost interpretate din perspectiva procedeului arhitectural al anamorfozei. Ultimul câmp arhetipal recognoscibil în opera lui Camil Petrescu este cel eminescian. Enunțul emergent apare într-o replică a Altei din Act venețian: "Ard toată ca într-o cămașă otrăvită" și care trimite imediat către Odă. În metru antic. De altminteri, piesa conține
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
T. Ea se profilează astfel ca o adevărată zeitate a luminii, dar și a fertilității artistice și, în subsidiar, biologice. În măsura în care mai ales ultimele două capitole s-au dovedit convingătoare, concluzia acestui studiu se rezumă astfel: prin câmpurile mitice și arhetipale Meșterul Manole și Eminescu autorul se înscrie în sfera specificului național, iar prin câmpurile Hamlet și Don Quijote își demonstrează vocația modernă, europeană. Tot în legătură cu specificul național, ar mai fi de adăugat o ipoteză. Majoritatea celor care au aprofundat această controversată
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
cu ochii...” ne aduc aminte de analiza psihologică pe care o făcea Jung arhetipului infans. Lucrarea apărută În 1940 sub titlul” Das Gottliche Kind in mythologischer und psychologischer Beleuchtung” a constituit un moment de cotitură În studiul psihologiei și fenomenologiei arhetipale, În speță al arhetipului copilului. Există cîteva idei În acest studiu care pot aduce dovezi În sprijinul demonstrației noastre că pajul, are În economia imaginarului acestei poeme un bine definit rol de “tămăduitor”, de thaumaturg, de mediator, de unificator al
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
să o smulgă din vraja și din visul de luceferi pe fata de Împărat este un iluminator, un spornic al conștientului, al trăirilor primare, mundane „căci amîndoi vom fi cuminți/ vom fi voioși și teferi/ “. Jung traducea În termenii psihologiei arhetipale „infans Înseamnă ceva care vrea să devină independent”. Important În această analiză jungeană este faptul că arhetipul infans reprezintă un factor de progres și o năzuință către desăvîrșire, către devenire. Nu altceva cere pajul infans fetei de Împărat decît să
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
Luceafărul eminescian. O interpretare transeontică. “el asculta tremurător / se aprindea mai tare / și se arunca fulgerător / se cufunda În mare” Sintagma „fulgerător” ne trimite la o scolie jungiană după care fulgerului „Îi revine funcția iluminatoare, Însuflețitoare, fertilizatoare, transformatoare, respectiv vindecătoare”. Arhetipal fulgerul „semnifică o modificare de stare bruscă, neașteptată și copleșitoare Jung)”. Rulandus, În Lexicon Alchemiae, merge mai departe cu interpretarea. El ar reprezenta acum acea “mentis sive animi lapsus in alteram mundum”, adică alunecarea spiritului sau sufletului În cealaltă lume
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
Jung, “alteritatea primară”. Pajul-infans, ocrotitorul dar și clevetitorul, pedagogul dar și cel care rîvnește la modelul paideic, maestrul de ceremonii dar și inhibatorul pulsiunilor fetei de Împărat, thaumaturgul dar și cel care deține secretele alcovului se Înscrie Într-o serie arhetipală celebră, Într-o tipologie fecundă care a marcat imaginarul romantic prin inductori pneumatici și servere ontologice. Întîlnim acest pattern la mai toți romanticii dar caracterul său dominant a fost descris doar de doi poeți: Eminescu și Novalis. În Cânticele spirituale
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
poartă pas cu pas/A-mpărătesei rochii/Băiat din flori și de pripas/Dar Îndrăzneț cu ochii”. Acel Himmelsknabe de care amintește Novalis este imaginea, patternul infansului pe care am analizat-o mai sus. Iată cum În cadrul imaginarului romantic „figurile” arhetipale migrează de la o conștiință lirică la alta, efortul de valorizare rămînÎnd să cadă În seama conceptului de recitire. Este Îndeajuns o relectură a universului poematic novalian și eminescian pentru ca imaginarul să unifice simbolurile și temele comune. Compărăm imnul Sehnsucht nach
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
predilecție din lungile noastre conversații din casa Culianu, din casa mea din Țicău sau în plimbările la Repedea, Breazu sau Bârnova", își va aminti mai târziu Magistrul din "mahalaua celestă, Țicău"), orficii vizează reinstaurarea raporturilor ființei poetice cu lumea originară, arhetipală, în modalități doar în aparență diferite. Astfel, dacă Mihai Ursachi și Dan Laurențiu readuc în atenție îndeosebi substratul filosofic și religios, așadar ceea ce primul numește "esențele absconse, de extracție orfică și creștină" ale poeziei, Cezar Ivănescu exploatează, până la saturație, latura
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
de hierofant îl joacă, pe rând, femeia și bărbatul, pentru că de regulă amândoi trăiesc revelația supremă cu aceeași febrilitate. Combustia erotică are, nu de puține ori, intensitatea poveștilor de dragoste ce au fost stilizate, de-a lungul secolelor, în scheme arhetipale. Perechea poate reitera, astfel, fabula orfică ("sufletele noastre/ se iubeau/ trupurile le urmau ca niște umbre" Lumină) sau, la fel de ușor, istoria adamică ("da mă gândesc fericit/ că ți-ai putea pune în părul// negru un șarpe acesta/ să cânte la
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]