2,157 matches
-
înaltă, de unde puteam cuprinde cu ochiul întreg întinsul apei. În lumina cadaverică, șovăielnică, m-am pomenit deodată scrutând depărtarea și pândind încordat. Ce așteptam? Monstrul marin? A doua zi, înainte de ora nouă, intram în biserică. Venisem pe un drum ocolit, cățărându-mă întâi pe stâncile aflate de cealaltă parte a digului, apoi cotind prin grozamă în direcția hotelului Raven, traversând mlaștina dinspre mare de la ferma Amorne, străbătând trei câmpuri și trei garduri vii, ghimpoase, și apropiindu-mă de Narrowdean dinspre interior
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ceas. Șase și jumătate. Abia atunci mi-a venit gândul: dacă nici în dimineața asta nu găsesc vreo scrisoare, mă duc la bungalov. Hotârât! Eram mort de foame. Mă întrebam dacă Rosina își petrecuse noaptea în casa mea. M-am cățărat pe stânci până la drum și m-am îndreptat spre Capul Shruff. M-am uitat în ascunzătoarea stâncoasă unde își adăpostise mașina. Nu mai era acolo. Am mers mai departe și am traversat digul. În „cotețul de câini“, firește, încă nici o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
în brațele mele. Și totuși - dacă ar înnebuni de-adevăratelea - dacă lumea lui ar începe să se clatine - nu s-ar putea s-o mutileze sau chiar s-o ucidă? Acesta era unul dintre gândurile care mă mânase să mă cațăr pe stânci ca un leopard turbat. Strigătul ei de la sfârșit: „Te rog, mă rănești, te rog, te rog!“. Oare de câte ori o fi răsunat strigătul ăsta în toți acești ani odioși? Era de nesuportat. Am sărit de pe scaun, răsturnându-mi ceașca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
în timp ce stătusem de vorbă cu Hartley, uitasem cu totul de mare, uitasem că se află acolo, și acum mă simțeam buimac și neajutorat, pomenindu-mă, pe jumătate orbit, printre stâncile amenințătoare. Nu era nici urmă de Hartley, probabil că se cățărase și sărise, cu agilitate de copilă, undeva, peste cercul de stânci care împrejmuiau pajiștea mea. Am strigat tare: „Hartley!“, și chemarea a răsunat înfricoșător, primejdios. Ce drum o fi apucat? În nici o direcție nu exista vreo cale ușoară ca să răzbați
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
torent adânc ce se prăvălea într-o viroagă plasată între drum și stâncile dinspre sat, nu prea greu de traversat pe lumina de zi, dar foarte riscant în întuneric. Hartley poate că nici nu știa de existența torentului. M-am cățărat, alunecând continuu, strigând din când în când, și în stare acum să străpung cu ochii semiobscuritatea difuză. Luceafărul își ocupase postul, poate că apăruseră și alte stele, precum și o lună spălăcită. Mă gândeam și mă rugam: „Dă Doamne să fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
îndărăt, strigând mereu, până când am trecut de casa mea și am ajuns la turn pe drumul de unde puteam vedea luminile hotelului Raven. Nimic, nici țipenie de om. Se întunecase de-a binelea și nu mai avea nici o noimă să mă cațăr iar pe stânci. Să fi ajuns Hartley acasă - sau zăcea fără cunoștință prin vreo râpă dintre stânci - sau poate că și mai rău? Ce trebuia să fac? Un singur lucru era limpede că nu puteam face, anume să mă întorc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
era limpede că eu trebuia să mă duc la el și nu el să vină la mine. Binoclul atârnat de gât îmi împiedica înaintarea, așa încât n-am oprit și l-am agățat de o creastă, apoi am continuat să mă cațăr, fără să-l scap pe băiat din priviri. Am traversat podul de peste Cazanul lui Minn. Urcușul final, dintr-o depresiune pe suprafața stâncii care o domina, mi-a solicitat toate forțele, așa încât, când am aterizat pe iarbă, îmi pierdusem răsuflarea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
cheia. Mă treceau valuri de durere și de bucurie, dar eram conștient de absoluta necesitate de a le ascunde. Trebuia să caut să nu-l alarmez, să nu-l jignesc, să nu-l dezgust. S-a întors mult prea repede, cățărându-se instabil, în fugă, pe stânca abruptă și înmânându-mi binoclul cu un zâmbet, primul pe care l-am văzut pe fața aceasta rezervată, suspicioasă, semicopilărească. — Poftim. Știați că acolo, între stânci, zace o masă bună? Uitasem complet de masă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
al bucuriei. Râdeam, gâlgâiam apa din gură, scuipam, mă învârtejeam. Când mi-am întâlnit partenerul derviș-al-mării i-am strigat: — Acum te bucuri c-ai venit la mine? — Da, da, da! Firește, n-a întâmpinat nici o dificultate să iasă din apă, cățărându-se pe stânca abruptă. La urma urmei, nu-l văzusem coborând pe turn ca o muscă? Eu am avut oarecare greutăți, ba chiar un moment mai penibil, dar am reușit să-l ascund de el. Era prea curând ca să încep
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
partea cealaltă? Oare Titus însuși putea ști? În sfârșit, înotă îndărăt spre stânca abruptă și, agățându-se cu mâinile și cu degetele de la picioare, își înălță cu ușurință trupul gol din năvala valurilor care se zvârleau înainte și îndărăt. Se cațără, se legănă pe creasta stâncii și se așeză gâfâind. — Titus, dragul meu băiat, îmbracă-te repede, uite prosopul. Se supuse, măsurându-mă din priviri. Ce s-a întâmplat? Plecăm undeva? — Nu. Dar mi-e teamă că taică-t\u ar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
simțeam acum nici o îndoială de care parte se situase Titus. Slavă Domnului pentru lucrul ăsta. I-am strigat lui Titus: — Tu așteaptă acolo, eu mă duc să-l întâmpin. Dacă am nevoie de tine, te strig. Am început să mă cațăr pe stânci, cu ochii fixați tot timpul asupra turnului, și după o clipă l-am zărit pe Ben, urcând și el, cu impresionantă agilitate, în direcția casei. Locul în care drumurile noastre s-au întâlnit și care era, într-adevăr
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
în direcția casei. Locul în care drumurile noastre s-au întâlnit și care era, într-adevăr, singura cale mai ușoară dinspre casă către turn, a fost podul lui Minn, stânca boltită pe sub care marea se năpustea în cazan. Amândoi ne cățăram și lunecam către acest firesc loc de întâlnire, și am ajuns pe pod, înfruntându-ne unul pe celălalt de la o distanță de trei metri. M-am întrebat cu iuțeală și cu oarecare îngrijorare dacă mă mai aflam, după cum speram, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
morbidă. De frica lui, procedase singură la un lavaj al creierului, își abrutizase creierul auzind întruna aceleași lucruri repetate iar și iar și iar: că era vina ei, întotdeauna vina ei. Nu-i de mirare că Titus prefera să se cațăre pe stânci și să cânte în gura mare, decât să-și reamintească de asemenea scene. Plânsese puțin. Lacrimile bătrâneții nu mai sunt ca lacrimile tinereții. Nu mai plânge, Hartley, arăți ca purcelușul din Alice în Țara Minunilor, așa cum arătai și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Gilbert, care ținea întotdeauna la precizia amănuntelor. — Tații noștri au fost frați. — Charles pretindea că n-are nici un fel de familie. E așa de secretos. Gilbert, rotindu-și ochii, plin de afabilitate, turnă patru pahare de vin. Slăbise de atâta cățărat pe stânci, acum că avea pantofi cu tălpi de cauciuc. Arăta mai tânăr și mai relaxat. Titus adăugă câte un strop de suc de coacăze. Zâmbea. Era clar că amândoi se bucurau de această diversiune, se bucurau să mai existe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
planurile mele nu puteam lua formă decât dacă eram complet singur. M-am îmbrăcat la repezeală și am coborât în bucătărie. Peregrine se și afla acolo, bărbierindu-se. M-a ignorat total, și am ieșit pe pajiște. James se și cățăra pe stânci. Un moment mai târziu am auzit-o pe Lizzie discutând cu Peregrine. Ne sculasem cu toții devreme în acea zi. James se așeză pe banca pe piatră de lângă jgheabul unde îmi depozitam pietrele pe care le colecționam sau, mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
și că se învinuia singur, așa cum mă învinuiam și eu, că nu fusese mai grijuliu cu privire la isprăvile băiatului. Eu evitam acum stâncile și marea, dar James colinda întruna aceleași locuri, urcându-se pe „muntele“ meu, adăstând pe podul lui Minn, cățărându-se pe stânci până la turn, de parcă ar fi vrut să măsoare distanțele. În câteva după-amieze, eu și Lizzie ne-am plimbat pe câmpurile dinspre uscat, pe lângă locul unde, într-o existență anterioară, îmi pusesem în gând să plantez o grădină
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
când eu și Titus plonjasem de pe „munte“. Voisem să-i demonstrez că și eu eram puternic și neînfricat. Aș fi ratat tot farmecul momentului dacă i-aș fi spus: „Să știi că-i periculos“ sau „E foarte greu să te cațări afară din apă“ sau „Eu n-o să înot în locul acesta“. Trebuia să plonjez laolaltă cu el și să-i ascund greutățile pe care le întâmpinasem de atâtea ori. Nu i-am vorbit niciodată de imposibilitatea de a ieși din mare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mi-o însușisem din încrederea lui Titus în tinerețea și vigoarea lui, din agilitatea de care dăduse dovadă în prima zi, când coborâse de pe turn. Firește, voise mereu să plonjeze de sus. Nici un tânăr n-o să intre prudent în mare, cățărându-se pe stânci, când are posibilitatea să plonjeze de la înălțime. Iar eu nu voisem să minimalizez, prin precauții meschine, imaginea mea despre Titus, sau imaginea pe care [i-o făcuse Titus despre mine. Rumegam mereu, mereu, în mintea mea, toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
prevenit cu privire la mare, ții minte? — Da. — N-a putut să iasă, asta a fost. — Posibil. Eu l-am văzut, chiar cu o zi înainte, mă găseam pe lângă turn, și l-am văzut căznindu-se și tot căznindu-se să se cațăre pe stânca aia dreaptă de lângă casa dumitale, și mereu cădea iar în mare. A fost o nebunie curată să înoate pe cogeamitea valuri cât casa. P’ormă, nu știu cum a făcut de-a reușit să ajungă sus, dar era frânt, mort
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
de kuakeri. La un moment dat, James spuse: — Poți auzi marea? — |sta era citatul favorit din Shakespeare, al lui Keats. Am ascultat. Bătăile mării încetaseră, fiind urmate de un vaier șuierat, ritmic, care se reverbera când valurile mari, metodice, se cățărau pe stânci, le inundau, apoi se prăvăleau îndărăt. Probabil că vântul se întețise. — Da. După o altă pauză, întrebă: — Ai ceva de mâncare? — Tocană de proteine vegetale. — Foarte bine. M-am săturat de ouă. Am stat un timp, continuând să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
adânc, cât de abrupți și netezi erau pereții! De bună seamă, nici o forță pământeană nu m-ar fi putut smulge din groapa asta! {i totuși am fost smuls, eram viu, în timp ce sărmanul înotător de vacanță, Titus, era mort. M-am cățărat peste stânci până la turn, și am coborât treptele. Marea lunecoasă se umfla și se dezumfla, dar nu cu violență; valurile erau ponderate și balustrada de fier atingea apa. Am simțit că mi se aprinde în trup, dacă nu încă în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
al valurilor ce veneau către mine, crestele lor ușor biciuite de briză, și mi se păreau puternice și prietenoase. Se jucau cu mine. Am înotat și m-am lăsat să plutesc până când mi s-a făcut frig; atunci m-am cățărat afară din apă și m-am întors acasă gol, ducându-mi hainele pe braț. Marea îmi redeșteptase foamea, și când am considerat că e ora prânzului, mi-am încălzit restul de supă congelată și am deschis o conservă de frankfurter
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
a golit Târgșorul într-o săptămână. Și când ne-au îmbarcat, Doamne, cum s-au comportat... Să vă redau o scenă: camionul avea prelată, deschisă numa’-n spate, pe unde se urca. Aruncai ranița sau ce-ai avut, te-ai cățărat și te-ai urcat în camion. Dar în timp ce făceai asta, doi gardieni cu ciomege în mână îi loveau pe toți: Dă-i drumul în spate! Dă-i drumul în spate! Adică să încarce cât mai mulți. Unul dintre sigheteni, Costică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]
-
coacere de o lună, deoarece erau de soiuri diferite. Intrau în pârg la mijlocul lunii iunie și ultimele cireșe se coceau la finele lunii iulie. Absolvenții clasei a V-a Română Meniul zilnic, erau cireșele servite direct de la sursă, adică cățărați în cireș. Dacă trei ani în vacanța de vară am avut probleme cu călcâiul de data aceasta numai Dumnezeu m-a salvat de la un sfârșit tragic. Ce se întâmplase de fapt? Toți cireșii care aveau cireșele mai bune erau înalți
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]
-
puteam cuprinde cu brațele cireșii respectivi. Pentru a ne sui în cireș aveam nevoie de o scară, care de obicei era urcată în podul casei special pentru a evita accidentele. Dar noi eram inventivi. Așa am descoperit că ne puteam cățăra în cel mai mare cireș dacă foloseam drept scară mărul crescut în umbra cireșului. Avea și el ramuri groase, dese și care se intersectau cu ramurile cireșului. Iată scara naturală de urcare la „cer”. Azi așa, mâine așa până într-
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]