1,214 matches
-
se apropie de patul lui Cervenko în vârful picioarelor. Căpitanul, foarte palid, cu fața în sus, avea ochii verzi țintiți în tavanul cu grinzi. Obrajii lui erau uscați, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, și atât de albă, că barba cafenie, resfirată peste învelitoarea sură, părea neagră. În ochi îi ardea o lumină cu pâlpâiri de suferință și exaltare și umilință, ca niște tainice respirații sufletești. Bologa se opri la vreo trei pași de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
într-un arin bătrân, mai sus ca ceilalți, iar mai încolo, pe o cracă subțire, care te miri cum nu se rupea, se vedea unul singuratic, cu mâinile legate la spate, scurt și slab, ca un copil, cu fața toată cafenie, ca și când ar fi fost muruit cu lut gras. Din același copac și la aceeași înălțime se mai întindea o creangă groasă, liberă... Apostol Bologa îi văzuse pe toți așa de lămurit, că ar fi putut spune despre fiecare câți nasturi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
a trimis o vorbă bună pentru Ilona, dar se mângâia că poate în curând îi va spune el însuși mai multe. " Cine știe? îngînă cu bucurie. Numai Dumnezeu știe ce poate aduce ceasul..." Se uită încrezător pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul trăgea pe furiș obloanele întunericului. 8 După miezul nopții, Apostol Bologa, istovit, se întinse pe pat. O tăcere imensă îl împresură, parcă toată lumea ar fi încremenit într-un somn de mormânt. Liniștea galbenă din tavan îi picura în ochi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Renaut, Marguerite Bonsergent - trei bătrâne care mergeau la toate înmormântările - și cu mine. Părintele Lurant rosti ultima rugăciune. Ostrane puse mâinile sale bătătorite pe lopată. Eu priveam peisajul, pajiștile care se întindeau spre Guerlante, costișa cu arbori goi și cărări cafenii și murdare, cerul acoperit. Bătrânele aruncară o floare pe sicriu. Preotul făcu semnul crucii. Ostrane începu să arunce pământ. Am plecat primul. Nu voiam să văd. În noaptea următoare am avut un vis. Clămence era sub pământ și plângea. Tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
că nu mă voi mai trezi niciodată. S-au înșelat. Nu am avut noroc. — N-ați fost departe de moarte! îmi spuse unul dintre ei, încântat să vadă că mă trezisem. Era un tânăr zâmbăreț, cu ochi frumoși, de culoare cafenie, foarte mobili și strălucitori. Nutrea încă toate iluziile pe care le poți avea la vârsta lui. Nu i-am răspuns. În acea noapte lungă, nu o regăsisem pe cea pe care o iubisem și pe care încă o iubesc. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
în costum de ski nautic, care îi stoarse câteva lacrimi. Dintr-o dată a realizat însă cine era și ce avea de făcut. -Infailibila Lăură știe întotdeauna ce are de făcut, isi zise ea. Bulgaria îi părea un podiș pustiu, pământ cafeniu acoperit cu pietre, lipsit completamente de vegetație. Se gândea cât de frumoasă e țara ei, adevărată grădină a Paradisului, raiul pe pământ. Abia aștepta să vadă culmile împădurite cu brazi, dealurile mănoase și apele limpezi șiroind printre stânci semețe. -Vezi
AGENT SECRET, LAURA by LUMINI?A S?NDULACHE () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83482_a_84807]
-
Un nefericit bondar bâzâi cât bâzâi prin fața lui Vasea, apoi se lăsă ușure pe masă, lângă o pată de vodkă. N-apucă însă să plece capul și să soarbă, că Vasea trânti o palmă năprasnică asupra lui, turtindu-i corpul cafeniu și spulberându-i cât acolo păroasele-i piciorușe. Zgomotul loviturii îl trezi pe hangiu care se puse pe văicărit. — Ați văzut? - strigă el printre lacrimi - ați văzut? Nu numai că mi-au furat fata, dar îmi cer și despăgubiri! O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
din apă și ea m-a sărutat cu sărutarea gurii sale pe-peste tot, dar mai ales la mijloc, când s-a lăsat ea În genunchi; și ea m-a Îndemnat să sug țâță de la sfârcurile de sus, cele cu cafeniu și după aceea ea mi-a dat sfârcul de jos, cel zmeuriu; și-mi zicea, În ureche, că sunt varvar - la vârsta mea cea crudă. A doua zi În zori am pornit În trap spre vâltoană, colbul era Încă umed
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
În formă de cutiuță și-a scos din ea trei pastile mici. — Astea-s bune... medicamentul meu obișnuit. Iar am avut dureri de cap cumplite În ultima vreme. Fata intră cu spatele În salon, ridicînd mult draperia. Fusta ei strîmtă, cafenie, i se mula pe șolduri, iar ciorapii cu găurele sclipeau ca niște perle. Bluza avea guler croit ca la uniformele militare, iar la manșete aveau nasturi sidefii. În ochi i se citea un zîmbet răutăcios. Turnase cam multă cafea În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
tare la subsuoară. Țipă scurt, se zvîrcoli și Încercă să scape... dar n-a luat-o nici spre ușă, nici spre fereastră, ci direct spre mine. Ne-am izbit unul de altul și ne-am rostogolit pe pat. Pistruii ușor cafenii Îmi zîmbeau În fața ochilor... și frumoasa membrană purpurie, strălucitoare mi se oferi... Adîncitura din așternut... recipient pentru somnul meu. De partea cealaltă a patului se afla un dulap, cu butoni mari, lustruiți, dintr-un metal ușor. Era dintr-un lemn
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
mamei din acea uluitoare bogăție de mărfuri carețmi lua răsuflarea și mă lăsa fără grai. Oscilam, cutreierat de îndoieli amarnice, între o pereche de gumari, una de papuci din plastic verde, o sticluță de parfum bulgăresc de trandafiri, o basma cafenie ce avea imprimate pe ea un soi de valuri marine stilizate. Ca sățmi dau răgazul de a cumpăni asupra alegerii, mțam îndreptat, cam întrțo doară, către rafturile de care răspundea Nea Tase, librarul și papetarul. Nu avea stilouri chinezești, ci
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2193_a_3518]
-
redacta Ultimele sonete, medicul-poet își „avea locul lui, știut de toți, pe divanul de lângă patefon, unde ședea tolănit, retras, - un fel de Vlahuță de odinioară - izolat, taciturn, inspirând, de acea, sfială, îmbrăcat cu un costum ros de prea multă purtare, cafeniu cu subțiri dungi albe, iarna încălțat cu bocanci”... Era toamna anului 1954. Înfășurat în paltonu-i uzat la mâneci și la coate, bătrânul poet V. Voiculescu urca agale Dealul Spirii, îngândurat, dar și încărcat de gândul bucuriei pe care o va
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
glumă, că "...în zorii zilei va veni un crai de Miazăzi să le scape din oropsire..." Atanasie dormise în podul șurii toată ziua, iar seara luaseră drumul întoarcerii. Doamna Teodora ținea cu o mână singurul ei bagaj un mic cufăraș cafeniu care se părea că aștepta și el de multă vreme drumul ăsta, iar cealaltă mână nu o slăbea pe fetița a cărei voce speriată o auzise doar în întrebarea repetată : "Mergem la tata ? Mergem la tata ?". Fetița, sperioasă și sfioasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
toate : bucătărie și sufragerie, dormitor, salonaș și chiar bibliotecă. În mijlocul ei tronează cuptorul țărănesc care se prelungește cu un fel de pridvor larg, pe care sunt clădite așternuturile de pat acoperite cu o scoarță de lână în carouri galbene și cafenii. Ai venit în căutarea altor vremuri, nu-i așa ? În căutarea urmelor lui Simion, care nu a fost un trecător oarecare ? întreabă Teodora în timp ce întețește focul și pune pe plită niște oale și ulcele de culoarea pâinii prea coapte, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
doi bărbați necunoscuți care au venit să ne scoată din beci și ne-au urcat fără nici o explicație într-o căruță la care era înhămată o vacă. Unul din ei a luat dintr-un cotlon întunecos al beciului gemăntănașul meu cafeniu, dar când am făcut un gest să îl recuperez am fost imediat oprită cu o lovitură brutală. Simțeam că nu mai puteam suporta lovituri și m-am lăsat păgubașă. După peste trei ore de hurducături pe un drum de țară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
transportați, nu aveam nici o provizie de apă sau de mâncare, nu aveam decât ce era pe noi, câteva haine murdare, năclăite de sânge și sudoare, cu toate că... Da, micuța de ea, nu știu cum se face că a reușit să scoată din geamantanul cafeniu și să disimuleze sub fusta creață pe care o purta, aparatul de fotografiat și o cărticică, "Farmacia naturii", pe care o luasem printre puținele cărți de farmacie în voiajul care se voia să fie al libertății. Revăzând cu ochii minții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
ascuțit, o sfâșie pe alocuri. Orice, dar nu trebuie ca el, Vasili, bărbatul în devenire, să ia notă mai mare ca ea ! Într-un colț al paginii, lipită, o modestă floricică presată, o floricică de un galben decolorat cu pete cafenii date de vârstă, o floare unică protejată de o prelungă și elegantă ciuboțică verzuie. Septembrie 1951 în Brodocul nostru din Baraba Nu am avut timp toată primăvara și toată vara. Bunica Ulitia, Ana, Olga și Mama au lucrat din greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
La masa dorului Flacără lămpii de petrol răspândește o lumină care mângâie blând chipurile și obiectele. Penumbra delicată în care sunt scufundate puținele mobile dă încăperii o încărcare misterioasă. Dora nici nu observă când măsuța rotundă și joasă din lemn cafeniu și-a schimbat locul din iatac și se găsește în mijlocul încăperii. Teodora o invită să ia loc în fața ei pe un taburet pitic, pe măsura mesei ce i se păruse o jucărie de copil. Îi șoptește să întindă brațele până ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
supărată. Ți-am spus despre înstrăinarea fără motiv de care mă simt vinovată. O mamă iartă. Mamele iartă orice. Repetabila greșeală... Din nou la masa dorului Cele două femei sunt iarăși așezate una în fața celeilalte, la măsuța joasă din lemn cafeniu. Chipul Teodorei a devenit din nou ca un medalion care concentrează lumină. La simpla atingere a degetelor, cântecul pornește ca un murmur a cărui forță crește, crește , devine învolburat, pentru a se opri dintr-o dată ca tăiat de mâna unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
spuse ea și zâmbi arcuind buzele. Fațada. Și nici fetișoara asta nu arată deloc rău, pe viața mea! Apoi își aminti că țigara i se stinsese în scrumieră. Pe Fana au găsit-o în cerdac. Purta o rochie lungă, tricotată, cafenie, părea foarte subțirică și vulnerabilă. Le-a ieșit în întâmpinare coborând maiestos treptele. Cine a venit? A întrebat din hol fetița blondă. Fratele tău și femeia aia frumoasă? Fana a fulgerat înapoi cu privirea, a făcut cu mâna un gest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
nu știi nimic când mama te întreabă unde este zahărul vanilat, să mănânci cireșe din pomul vecinului, fără să-i ceri voie. Înainte de a fugi din pragul lăcașului sfânt, fetele priveau iedera fără frunze ce învăluia clădirea, ca o plasă cafenie, întunecată, niște tentacule posibile, prevăzute la capete cu ventuze și cili, era mai sigur să se îndepărteze în goană, sărind într-un picior pe trotuarul umed să dispară cât mai rapid din raza de acțiune a necunoscutului. Oare ce gândea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
pune inelușul subțire cu piatră din safir roșu, descoperit în cutia de chibrituri pe care el i-o întinsese, aparent neglijent, ca să-și aprindă țigara, înainte de a se încinge peste rochia de casă cu cordonul din piele de căprioară, moale, cafeniu, parcă viu, adus de el dintr-o excursie. După a doua săptămână de absență deja începuse schimbarea, prin casă i se părea că miroase a mort, căuta îngrijorată să găsească stricăciunea, o fructă rostogolită sub canapea, undeva, sau un șoarece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
pară vie și să se oglindească În ochelarii săi groși, ca niște funduri de borcan. „Ceea ce colegii mei austrieci numesc subconștient, eu Îl consider sistemul endocrin,“ continuă, repetând faimosul său slogan. Apoi, punându-și brațul În jurul unei stele din piatră cafenie, adăugă: „Și pot să asigur cititorii dumneavoastră: acest lucru este valabil atât pentru monștri, cât și pentru oameni!“ Totuși, Froehlich fusese deja proclamat un „Einstein al Sexului“. Denumirea nu e atât de deplasată precum pare. Începând cu noul secol, s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
ardă. Foarte puternic. — Și ce ai reușit să vezi? Mă refer la creatură, desigur. — Doar că... era ca o spatulă, lungă și aplatizată. Arăta ca o frunză uriașă; a venit și s-a răsucit În jurul meu. — Culoarea? — Un fel de cafeniu. Nu se vedea prea bine. După o scurtă pauză: — Și căpitanul Barnes? — În timpul acțiunii, am fost despărțită de căpitanul Barnes, domnule. Nu știu ce i s-a Întâmplat. Tina vorbea pe un ton oficial, iar fața Îi Încremenise ca o mască. „Hai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
Levy? — Da, Încuviință Beth. Ciocul este poziționat Într-un inel de mușchi, astfel Încât se poate răsuci În cerc În timp ce mușcă. Iar radula - limba calmarului - are o suprafață aspră, ca de pilă. — Tina a pomenit ceva despre o frunză, o frunză cafenie. — Calmarul gigant are două tentacule care sunt mult mai lungi decât brațele propriu-zise, măsurând circa doisprezece metri. Fiecare tentacul se termină cu un „manus“ sau o palmă aplatizată, care seamănă foarte mult cu o frunză mare. Această „mână“ este folosită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]