1,478 matches
-
deja și atunci... În curte stăteați toți Împreună sau pe zone geografice? În tot timpul zilei eram În curte. Ce făceai În curte? Fie că Îți mai căutai o zdreanță, dacă mai stăteai sub un castan la umbră, că erau castani În curte, sau, dacă nu, te-ai plimbat de jur-Împrejur, că era o curte destul de mare. Și grupuri-grupuri Îi vedeai plimbându-se... Se lucra și la ateliere, că erau ateliere de țesătorie, unde se produceau țesătură subțire din bumbac... Acolo
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
curtea asta era o altă poartă și intrai În curtea dormitoarelor... Aici erau cele două clădiri de care v-am spus și mai era o clădire unde se mânca... Era sufragerie. Și În mijloc era mănăstirea, bisericuța, mărginită de niște castani splendizi, care atunci erau Înfloriți, și așa o impresie frumoasă Îți făcea... Și-n partea astalaltă era carantina: două dormitoare, unde erai primit... De la sufragerie era o altă poartă, care dădea În curtea atelierelor, că acolo se lucrau covoare și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
25 de ani condamnare sau care erau pe viață, alea erau separat Închise, În altă cameră... Pe-ale nu le vedeam, numa’ de la geamuri... Câteodată, când mâncam, În timpul pauzei de masă, la sufragerie, ne dădea voie să ne plimbăm printre castani și, care voiam, mergeam să ne rugăm În fața mănăstirii... O jumătate de oră aveai voie. Apăi mâncam repede și ne plimbam, ș-atunci le vedeam, că săracele apăreau la geamuri, că nu erau obloane... La Mislea nu existau obloane, numai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
de zile am fost scutite de maior, și un căpitan i-o luat locul până s-o Întors Îndărăt. Dar ce ne-o putut urî omul ăla după aceea... Odată venea și ne pândea..., v-am spus că erau niște castani mari, și se-ascunde după ei și ne prive’ când intram Înăuntru. Și după ce luam dejunul, ne Încolonam În fața porții de la ateliere și o milițiancă ne făcea controlul, că no, să nu ducem ceva lingură cu noi, sau ce știu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
când intram Înăuntru. Și după ce luam dejunul, ne Încolonam În fața porții de la ateliere și o milițiancă ne făcea controlul, că no, să nu ducem ceva lingură cu noi, sau ce știu eu ce. Și el ne pândea de-acolo după castan... Și-odată, o colegă de-a noastră, deținută, venea din dormitor, că s-o dus să-și ieie ceva, și nu o văzut-o, că era În spatele lui, și ne privea și zice cu-atâta ură: „Iepele dracului!”. Ha, ha
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
știu că limba Lui întrece orice gândire, dar ar putea să-mi dea un semn cât de mic că neliniștea mea nu îi este indiferentă... Înainte de a ajunge la intersecția unde marea șosea Sveavägen se bifurcă, atunci numai am observat castanii mari care flanchează drumul de o parte și alta: din arbori cădeau frunze visătoare, începuse „plecarea frunzelor”, mi-am zis. Mai erau și alți arbori: pruni sălbatici, tei și alții neidentificabili, dar castanii își trimiteau frunzele palmate parcă direct pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
Sveavägen se bifurcă, atunci numai am observat castanii mari care flanchează drumul de o parte și alta: din arbori cădeau frunze visătoare, începuse „plecarea frunzelor”, mi-am zis. Mai erau și alți arbori: pruni sălbatici, tei și alții neidentificabili, dar castanii își trimiteau frunzele palmate parcă direct pe trecători, deci și pe mine. Erau „mâinile” castanilor peste capul și umerii mei, erau mângâierile pe care nu le primisem de mult în viața mea ascetică. Era poate chiar felul Lui subtil, poetic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
și alta: din arbori cădeau frunze visătoare, începuse „plecarea frunzelor”, mi-am zis. Mai erau și alți arbori: pruni sălbatici, tei și alții neidentificabili, dar castanii își trimiteau frunzele palmate parcă direct pe trecători, deci și pe mine. Erau „mâinile” castanilor peste capul și umerii mei, erau mângâierile pe care nu le primisem de mult în viața mea ascetică. Era poate chiar felul Lui subtil, poetic, interior de a-i mângâia pe cei trăind fără iubire. Apoi am auzit căzând fructele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
peste capul și umerii mei, erau mângâierile pe care nu le primisem de mult în viața mea ascetică. Era poate chiar felul Lui subtil, poetic, interior de a-i mângâia pe cei trăind fără iubire. Apoi am auzit căzând fructele castanului, cu acel: poc, poc, poc, precum sunetele unui pianoforte, sunetele provocate de mâini tari de virtuoz fără nume. Ce înseamnă a fi scriitor și ce înseamnă a fi arbore, castan, de exemplu? Din afară se pare că e vorba de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
pe cei trăind fără iubire. Apoi am auzit căzând fructele castanului, cu acel: poc, poc, poc, precum sunetele unui pianoforte, sunetele provocate de mâini tari de virtuoz fără nume. Ce înseamnă a fi scriitor și ce înseamnă a fi arbore, castan, de exemplu? Din afară se pare că e vorba de o mare libertate, suprema libertate în spațiul misterios al cuvântului. Și pentru arbore la fel. A scrie, a pune în afară ceva din lăuntrul meu și ăsta ar fi poate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
Din afară se pare că e vorba de o mare libertate, suprema libertate în spațiul misterios al cuvântului. Și pentru arbore la fel. A scrie, a pune în afară ceva din lăuntrul meu și ăsta ar fi poate și rostul castanului, în suprema, intima noastră libertate, limitată de un timp necunoscut al creației. Mă întreb cu teamă: oare se poate trăi fără iubire? Această întrebare o puneam mereu frumoasei mele prietene Sânziana (Pop), când eram foarte tinere și bântuiam coclaurii țării
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
de lucru, probându-ne de fiecare dată generozitatea. Sânziana avea o cerșetoare îmbătrânită prematur de alcool, dar cu fața încă tânără, da, cu soarele pe față. Ea mulțumea râzând, bătând din palme, ca și cum ar fi făcut atenți chiar zeii din castanii de pe bulevard. Cerșetorii mei erau mai puțin pitorești, dar cu aceleași fețe pline de mister în care se ascundeau divinități surâzătoare. Fără îndoială că acei cerșetori care se încredeau în bunătatea noastră, iubirea noastră specială pentru ei, ne-au dat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
fierbinte și dens din acea pâlnie de piatră. La fiecare din primele trei etaje se deschideau câte două ușițe. La al patrulea, una singură: tot vârful turnului era constituit dintr-un singură Încăpere, acoperită cu grinzi impunătoare din lemn de castan. Aerul lâncezea fetid, abia mișcat de un slab curent ce provenea dinspre două ferestuici tăiate În peretele din față. - Unde... Începu el să spună trecând pragul, Însă, Înainte să primească vreun răspuns, rămase țintuit, izbit de priveliștea care i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
casei Belmont, croindu-și drum printre tufele de liliac, de călini, de azalee, de soc și de arțari pitici, japonezi, care scoseseră muguri roșii, creți, ca niște mărgele de coral. Ici-colo se sumețea câte un copac mai înalt, brazi, sau castani sau câte un bătrân stejar pitic. Zona aceasta, în care se amestecau vegetația pitică și cea înaltă, era denumită uneori „dumbrava“ și alteori „crângul“. Potecile erau ierboase sau, pe alocuri, dădeau la iveală un pământ brun, acoperit cu mușchi. Lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
stă pe vârful limbii... "A căzut coroana regatului. S-a stins lumina lumii!" Vorbise Iepurele Alb. Plecându-și trist urechile, acesta adaugă, cu o voce demnă și scăzută: Eu sunt..., am fost cavalerul Ioan de Capistrano! ASMODEUS II Pe Bulevardul Castanilor, în paralel cu clădirile impozante ale Poștei, bisericii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și Colegiului Național Mihai Viteazul, și pe direcția vechii Gări de Sud (punctul terminus al bătrânei avenide), Palatul Ghiță Ionescu, de vreo jumătate de secol sediu al Muzeului
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
moralul. Se pare că absența celorlalți și lipsa unei ocupații mi-au dat voie să văd și mi-au relevat absurdul nu atît al situației, cît al condiției umane În general - umblînd adus de spate pe sub cei doi sau trei castani din care frunzele nu Încetează să cadă, dîndu-mi de lucru la nesfîrșit, o prefăcătorie perfectă. SÎnt prins Într-o capcană: mă simt vinovat și pentru că fac ceva, și pentru că, de fapt, nu fac nimic. Un an și patru luni? CÎT
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
În bezna dormitorului, probabil și-a luat cîteva pe spinare. Adorm la loc, ca după un coșmar - oboseala Îmi absoarbe la loc valul de adrenalină. Vremea se limpezește de la o zi la alta, e o toamnă blîndă, octombrie, plopii și castanii, salcîmii și mestecenii și ce pomi mai sînt pe aici s-au Îngălbenit și aruncă cu frunze În noi cînd trecem glorioși pe sub ei. Dimineața facem pregătire pentru jurămînt, răsună aleile de ropotul bocancilor și de cîntece despre un eroism
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
bărbia spre placa de sticlă de deasupra ușii spre secția de Neurologie. RÎde sonor. RÎdem sonor. — Păi... numai aici mai era liber. La Sinaia e ocupat integral. Și am rîs toată seara, topind aproape un pachet Întreg de Assos, sub castanii plini de flori din curte. Rică a aterizat la Deveselu de undeva de lîngă Orăștie (o poveste asemănătoare cu a mea) imediat după Revoluție și a fost distribuit la Bateria a 3-a. Iar acum a ajuns În spital pentru că
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
bîțÎindu-se la fereastră și el le face un semn imperial cu mîna. — Liniște! SÎnt patru sau cinci pavilioane cu un etaj, aceleași construcții cazone sovietice, din anii ’50, și printre ele șerpuiesc alei, peste care cad coroanele bogate ale castanilor. SÎnt tufe de mîna-maicii-domnului care Îmbracă gardurile de ciment sau de plasă de sîrmă. De asemenea, sînt lilieci, atît plante, cît și mamifere zburătoare. Și ce mai avem aici? Bănci și mese de ciment. Și aceste lumini care, atunci cînd
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
cu puterile din vise e tare... Tu ai visat vreodată că zbori? Tragem din țigări cu ochii cîrpiți de somn și ne ținem de două căni de ness. E dimineață, grădina de jos e irizată de soarele intens, pieziș, coroanele castanilor par să aibă o lumină proprie. — Știi că de obicei nu ne amintim mai mult de o culoare dintr-un vis... — Da? Păi, ce să zic... mă preocupă mai puțin cromatica. Dacă mai visez două nopți așa, Îmi vindec arsura
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
Și bine că ăștia acum ne scurtează armata. Uaaa! CÎt mai avem? Patru luni. Patru luni de armată? Îți vine să crezi? Spre seară, stăm În salon și citim presa. Costinel și colegii lui atîrnă de zăbrelele ferestrelor, privind coroanele castanilor, păsările și ce mai e de privit. Doar unul a rămas În pat, țeapăn, cu pătura trasă pînă sub ochi - fixează inert tavanul, lăsînd senzația unui om nelocuit, dus de-acasă. De pe alei vine o rumoare pașnică; e ora mesei
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
a avut mai mulți spectatori decît am crezut noi. Nici nu știm cine rîde și de unde, pentru că se cutremură de rîs pavilioanele, plopii, văzduhul, În timp ce alaiul electoral Înhață urna, unii stînjeniți, alții rîzÎnd la rîndul lor, și dispare pe sub coroanele castanilor spre celălalt pavilion. Petcu e declarat eroul zilei. Seara Îl găsește fericit, așezat În pat, ochii i se Învîrt ca două mărgele negre, aproape independent unul față de celălalt, iar picioarele i se bîțÎie sub pătură - ba chiar i-am făcut
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
căreia i-ați fost prizonier crezându-i-vă stăpân, în timp ce ochii ei erau fulgerați de o lumină suprafirească, din altă lume, pe care n-o cunoșteați nici dumneavoastră, nici eu. Ea era simplă ca natura din care crește iarba, salcâmii, castanii și plopii grădinii, ei înșiși substanță a naturii ca și fluviul care curge spre răsărit și-n apele căruia se aprindea soarele în amurguri roșii ca focul. Notasem într-unul din caietele din vremea aceea că „o iubeam, mă gândeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
spui?” întrebai. „Că nu trebuie să-ți faci gânduri”, îmi răspunse. „N-ai greșit niciodată; ești tot atât de pur ca atunci când ne îmbrățișam pe banca din Grădina publică, atunci când ne iubeam ținându-ne de mână pe străzi, în înflorirea salcâmilor și castanilor, când nu ne știa nimeni, adolescenți în bătaia soarelui milenar. De aici se vede bine, foarte bine. N-ai greșit niciodată. Conștiința ta rămâne ca la-nceputul lumii. Asta voiam să-ți spun. Cine ți-ar fi putut spune în locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
strigat: - uitați-vă, uitați-vă. Toate ne-am bulucit la geam și am văzut patru oameni împușcați, legați de mâini și de picioare, puși pe o bârnă - așa cum se duce vânatul. Bârna o purtau securiștii. Parcă-i văd, coborând printre castani, spre porțile mari ale mănăstirii“. Deși în munți s-au găsit niște săculeți de pânză ai mănăstirii, în care se punea mâncare, călugărițele nu au pățit nimic, într-o mărturie avansându-se ideea că „șeful Securității, Filip, era foarte bun
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]