KorAP: Find »[drukola/base=cenușiu & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...33 34 35 ...256 >

6,376 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844

pe-acolo pe unde cursese tristețea. Știa ce-o să se întâmple: copilul o să se trezească înspăimântat și obosit, mama n-o să mai cânte (și ce glas duios avea!...), n-or să vorbească unul cu celălalt, iar ceea ce este acum doar cenușiu, o să se întunece încet-încet, dar noaptea durerii nu are niciodată bunătatea catifelată și dulce a nopții adevărate... Și el era acolo, ca să-i ajute. Dar cum ? Pe nesimțite, ceața rece se strângea în jurul lui. Și atunci se gândi să facă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
Împărăția cerurilor. Cele șapte lumânări Se făcuse seară. Era frig și ceața luneca în vălătuci până în pragul casei. Așteptase toată ziua. Cât puteai cuprinde cu ochii, ceața și marea cenușii, fără sfârșit. Nu ningea, dar din ceață picurau stropi înghețați, cenușii și sărați aproape că le simțeai gustul. Vuietul mării părea și el vătuit în fuioarele lungi de ceață. Abia dacă se auzea, când și când, sirena de ceață de la intrarea în port. În rest, liniște. Casa era departe de port

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
A trecut o zi, apoi două, o săptămână, apoi săptămâni de-a rândul. Păruse o binecuvântare la început. Dar acum ploua, ploua mereu. Și ploile nu se mai opreau. Uneori apa nu atingea pământul, ca și cum ar fi sorbit-o ceața cenușie, alteori intra în pământ, dar pământul părea tot însetat, ca și cum ploaia ar fi urcat înapoi, în nourii care coborau mereu mai aproape și intrau în arbori, în case, în oameni. Prin vălătucii cenușii, oamenii se încovoiau pe zi ce trecea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
pământul, ca și cum ar fi sorbit-o ceața cenușie, alteori intra în pământ, dar pământul părea tot însetat, ca și cum ploaia ar fi urcat înapoi, în nourii care coborau mereu mai aproape și intrau în arbori, în case, în oameni. Prin vălătucii cenușii, oamenii se încovoiau pe zi ce trecea, ca și cum erau ei înșiși făcuți din ceața cenușie. Timpul curgea odată cu norii, cu ceața, cu ploaia care nu era ploaie. Oamenii îmbătrâneau și dispăreau în ceață, alții apăreau, așa, deodată, din ceață, tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
tot însetat, ca și cum ploaia ar fi urcat înapoi, în nourii care coborau mereu mai aproape și intrau în arbori, în case, în oameni. Prin vălătucii cenușii, oamenii se încovoiau pe zi ce trecea, ca și cum erau ei înșiși făcuți din ceața cenușie. Timpul curgea odată cu norii, cu ceața, cu ploaia care nu era ploaie. Oamenii îmbătrâneau și dispăreau în ceață, alții apăreau, așa, deodată, din ceață, tot încovoiați, fără să se privească, fără să se mai cunoască, fără să-și vorbească. Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
dar toate astea fuseseră demult. Era bine să fie uitate și uitate să rămână, ca să nu-i împiedice la lucru. Trebuiau să adune fâșiile de ceață, fâșii lungi, verzi-cenușii, care, strânse în mormane, erau duse la adăpostul zidurilor, ele însele cenușii. Nu știau la ce folosesc. Datoria lor era doar să lucreze. Și nu trebuiau să se gândească. Doar se știe: cine gândește, cine simte, cine iubește, nu poate fi condus, ci se conduce el însuși după Legea Binelui, a Bucuriei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
atâta timp... Tata se clatină, copilul crezu că o să cadă pe scări... Dar urca. Încet, dar urca... pas cu pas... Copilul, după el. Când ajunse sus, își stăpâni un țipăt de groază. Acolo nu mai era nimic de văzut. Pustiu. Cenușiu, cât vedeai cu ochii. Ici și colo, ruine, cenușii și ele, pe care soarele asfințitului lăsa dâre sângerii... Porniră încotro vedeau cu ochii. Câte un ciot de copac sau o grămadă de moloz amintea ba o stradă, ba o casă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
cadă pe scări... Dar urca. Încet, dar urca... pas cu pas... Copilul, după el. Când ajunse sus, își stăpâni un țipăt de groază. Acolo nu mai era nimic de văzut. Pustiu. Cenușiu, cât vedeai cu ochii. Ici și colo, ruine, cenușii și ele, pe care soarele asfințitului lăsa dâre sângerii... Porniră încotro vedeau cu ochii. Câte un ciot de copac sau o grămadă de moloz amintea ba o stradă, ba o casă... Așa ajunseră unde fusese biserica. Atârnat într-un colț

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
de pe fața pământului femei, copii, bărbați, clădiri, păduri, ape, animale, chiar și păsări. Nu sunt de nici un folos. Numai ce se înscrie în standard merită să trăiască. Iar standardul lor era o păpușă ca un schelet, o clădire pătrățoasă și cenușie, oglinzi în loc de apă și totul cenușiu... atât am apucat să văd din desenele lor. Eram bun proiectant, poate-ți mai aduci aminte de mine vorbea cu tata dar nu știam pentru ce lucrez. Când am aflat, era prea târziu. Deja

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
vă așteptați, cred, la o minune. Dar n-a fost nici o minune. Nu atunci. Am dormit , prima dată după atâta vreme, afară. Nu ne mai săturam de aer, parcă-l mâncam, când îl respiram. Ne-am trezit în zori. Zori cenușii, pustii și triști. Dar eram afară ! Eram vii ! Trăiam ! Nu știu ce și-au spus tata și vecinul, dar s-au apucat să caute prin dărâmături. Am înțeles când au găsit piciorul altarului. Au muncit toată ziua, dar spre seară altarul era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
mie mi se pare că miroase numai și numai a trandafir. Și a cer senin. Fiindcă am uitat să vă spun dar pe măsură ce înălțam biserica, norii se risipeau, soarele putea fi văzut toata ziua, nu numai însângerat, la apus. Oamenii cenușii nu s-au mai întors niciodată. Umblă vorba că în ziua când, din ruine, s-a înălțat prima biserică, nu s-au mai putut mișca din locul unde-i prinsese timpul. Când noi, cei care mai rămăseserăm vii, ne-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
Fiecare vorbea, dar vorbele, chiar dacă ajungeau la urechea celuilalt, nu se înțelegeau, fiindcă nu intrau în suflet... rămâneau doar așa, ca o umbră de zgomote surde în jurul celuilalt... până se risipeau, duse de vânt. De aceea și vântul era mereu cenușiu și plin de zgura înțelesurilor risipite fără rost... Dar un lucru tot reușeau ei să priceapă: era bolnav pământul. S-au gândit ce s-au gândit savanții, cercetătorii au... cercetat, vrăjitorii au făcut... vrăji, politicienii au dat legi, juriștii au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
mers ce-a mers prin pustiul de cenușă, înnopta prin clădiri goale care nu mai serveau nimănui, se învelea cu pânzele lungi și grele ale reclamelor care rămăseseră agățate ici și colo, iar în zori pornea mai departe sub cerul cenușiu... Dar într-o dimineață, nu i-a venit să-și creadă ochilor: un fir de iarbă verde ici, un altul colo... parcă erau niște semne puse, așa, ca o cărăruie în pustiu... A înțeles. A urmat cărarea. Când a ajuns

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
jur lumini de toate culorile, eram lângă soare și lumina lui nu mă ardea... eram îndestulat ca atunci, când mă privise el... M-am uitat în jos și am văzut că picioarele mele străluceau ca lumina... iar coama nu era cenușie, ca a oricărui măgar, ci albă și ondulată, atingea pământul... Cu teamă, am dat glas uimirii și iată că strigătul meu, de care atâta timp mi-a fost rușine, devenise cel mai dulce cânt pe care-l auzisem vreodată... Mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
cu cine să vorbești ?! Așa că mi-am făcut singură vânt și când omul s-a aplecat, gata ! Am sărit afară ! Să nu credeți că mi-a fost ușor și nici pe moale n-am căzut. Era chiar piatră, piatra aceea cenușie din care nu răsare decât praful pustiului, dar oleacă de noroc tot am avut : m-am prins de încălțămintea unuia care trecea pe acolo și m-am dus, m-am tot dus... unde se ducea și el. La un timp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
ei mărgelele acelea colorate, vesele, strălucind fiecare în felul ei) dar și ele erau reci în seara asta și parcă nici nu mai străluceau așa de frumos... Apoi, să-și așeze cele câteva pietricele aduse de tata de acolo erau cenușii, dar le culesese el de pe coasta muntelui unde lucra și, când era mică, îi spusese că erau de foc (acum înțelegea că era lavă solidificată), pe urmă... Dar ce s-a întâmplat cu cei doi îngerași? Erau doi îngerași mici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
fost tot. Sunt vreo 30 de ani de atunci. Am uitat cum arăta maică-mea, abia dacă-mi aduc aminte de fața înspăimântată a tatii când m-a scos din apă, știu cum arătau valurile și ciotul acela de stâncă cenușiu, lunecos... dar cam atât. Pe ei însă n-am putut să-i uit: îi văd mereu în noaptea mea și ei sunt lumina, v-am spus doar ca mergeau în soare, nu?! Și erau atât de frumoși... și nici pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
pustiul acela), își mai trăgeau sufletul și, dacă aveau ce mânca, mâncau. Am scos și eu o bucată de pâine da' apă nu luasem. Așa că am băgat pâinea la loc și m-am întins. Deodată, drumul mi se păru greu: cenușiu și lung, numai piatră, piatră și praf; și foame... și sete... oare drumul spre Împărăția Lui să fie chiar ăsta?! Chiar așa?! Cine știe... Și Lui îi fusese sete și a cerut să bea... Așa spunea, în șoaptă, maică-mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
și tu ca tâlharul care-L chinuia și-L mustra când El își dădea duhul pe cruce! Știa El bine ce are de făcut." Și am înțeles, după glas, că plângea. Plângea și unchi-mio. Un timp au mers tăcuți. Mohorâți. Cenușii la față, de parcă piatra și praful drumului îi uscase și pe ei. Le uscase și lacrimile. Mergeau înainte. Umbrele de pe drum se scurtaseră, acuma începuseră să se lungească în cealaltă direcție. Bun! mi-am zis. Dacă lor nu le e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
mi-e așa de sete, tot așa i-o fi fost și Lui înseamnă că drumul e cel bun. De la un timp, nu mă mai puteam uita înainte... Cum ridicam ochii, cum începea să joace drumul și să facă valuri-vălurele cenușii înaintea mea. Așa că, atunci când l-am văzut pe al treilea drumeț împreună cu cei doi, am crezut că-s aiurelile mele de sete sau foame. Dacă mergea alături de ei, ar fi trebuit să treacă pe lângă mine. Or, eu nu-l văzusem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
fi trebuit să treacă pe lângă mine. Or, eu nu-l văzusem trecând. Și, în plus, cum de era așa curat veșmântul lui, doar pe drumul acela chiar alb ca zăpada să fi fost și tot te umpleai de praful acela cenușiu, de piatră arsă de soare și friptă de ger?! Săraca piatră, cum se mai sfărâma... E clar, mi-am zis, am ajuns să mă gândesc la pietre! Acuș' o să le strig pe nume! Se vede că am arșiță mare... Am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
Ei, îmi cer iertare și chiar plâng, pe urmă îl sărut și gata! Iar dacă nu-i mulțumit, îi dau ce am eu mai frumos uite, știi piatra aceea pe care o am mereu cu mine, nu ?! Aceea care-i cenușie noaptea, albastră dimineața, violet seara, verde când e nor, galbenă când... Bine, bine, gata, o știu, dar pentru mine tot piatră e... Poate că pentru mine nu înseamnă nimic. Dacă m-ai supăra tare, tare de tot, ce ai face

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
fără ca ei să-și dea seama. Oamenii mari numesc asta "fericire". Rămâi cu mine în pădurea gândului, pădurea cunoașterii... rămâi... bucură-te de puterea cunoașterii și ai să fii stăpânul tuturor oamenilor... rămâi... (vocea se stinge, lumina scade, trunchiurile devin cenușii și fără flori, castelul o ruină, cenușie și ea) Vocea blândă, cu reverb: Mergi... mergi... (drumul se luminează din nou : de data asta se vede o poartă cu strălucire de sidef; drumul duce prin ea și se pierde în albastrul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
mari numesc asta "fericire". Rămâi cu mine în pădurea gândului, pădurea cunoașterii... rămâi... bucură-te de puterea cunoașterii și ai să fii stăpânul tuturor oamenilor... rămâi... (vocea se stinge, lumina scade, trunchiurile devin cenușii și fără flori, castelul o ruină, cenușie și ea) Vocea blândă, cu reverb: Mergi... mergi... (drumul se luminează din nou : de data asta se vede o poartă cu strălucire de sidef; drumul duce prin ea și se pierde în albastrul cerului. Lateral, lângă poartă, o femeie îmbrăcată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268

adiere de vânt a adus zvon de motor... De motor ușor... „Asta-i ceea ce așteptam, Petrache. Dă semnalul și hai să ne deplasăm spre cărarea patrulei” - a vorbit Toader bucuros... Nu a durat multă vreme și au apărut patru puncte cenușii pe albul omătului. Nu alergau cu viteză mare... În clipa următoare, a apărut și Păpădie. „Ai reușit să faci ce trebuie?” - l-a Întrebat Toader. „Sper să fie de leac descântecul meu” - a glumit el. Aveam Încredere În priceperea lui

Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă (2012) [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]