866 matches
-
să se așeze în fața regelui. Joia nu se ținea nici un consiliu, această zi fiind rezervată audiențelor particulare, în special arhitecților palatului și grădinarilor. Vinerea era dedicată confesorului său pe care îl reținea cât timp considera că este necesar. Uneori se confesa până la ora prânzului. Cu toate că regele utiliza cabinetul regal, mai ales pentru consiliile de stat, acesta putea fi transformat într-un mic salon artistic, în funcție de preferințele monarhului. Aici puteau avea loc concerte de cameră, se puteau citi fragmente din opere literare
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
a apărut în 1931 și viața ei s‐ a prelungit până în 1939. La început s‐ a numit „Tribuna pedagogică” apoi a devenit „Îndrumări pedagogice”. Aveam aproximativ 1200 de abonați din rândul învățătorilor din toată Moldova... Și profesorul Petru Todicescu se confesează în continuare: ... „La revista noastră, pe lângă profesorii școlii contribuiau și învățătorii din toată Moldova. Am avut și colaborarea unor personalități de prestigiu în activitatea noastră cum ar fi Gala Galaction, Petru Constan tinescu - Iași și alții. De mare sprijin revistei
Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1655_a_3098]
-
este prezentă într-o mare măsură și la codependenți. Partenerul de viață al unui alcoolic tinde să nege suferința din familie față de persoanele din afara acesteia și induce acest consemn al secretului și copiilor. Prin urmare, aceștia suferă, dar nu se confesează. De cele mai multe ori, deoarece partenerul consideră alcoolismul o boală rușinoasă sau dorește să evite eventualele oprobrii/atitudini critice din partea comunității de vecini sau religioase din care face parte. Uneori, negarea la membrii familiei este atât de încăpățânată, încât chiar și
[Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]
-
deoarece noi revelăm altora aspecte pe care le-am menținut private până acum. În societate există limite ale dezvăluirii sinelui: în general, oamenii cu status înalt vorbesc puțin despre ei înșiși cu oamenii cu status scăzut; de obicei, femeile se confesează mai mult femeilor decât bărbaților. Interesant este că cercetările în acest domeniu au arătat că dezvăluirea sinelui este văzut ca un indicator pozitiv al sănătății mentale. Aceasta implică încrederea în alții și autoacceptarea personalității proprii, reduce nevoia unei atitudini defensive
by Mircea Agabrian [Corola-publishinghouse/Science/1074_a_2582]
-
o presiune din partea altora să ne dezvăluim? Ori este ceva pe care într-adevăr vrem să-l facem? * Putem să avem încredere în altă persoană că într-adevăr va menține confidențialitatea dacă este necesar? * În situația prezentă ne simțim confortabil confesându-ne? * Ce impact are dezvăluirea asupra altei persoane? Fereastra Johari oferă o explicație simplă și interesantă asupra comunicării organizaționale eficiente care, la nivelul conducerii, presupune ca liderul sau managerul să lase subalternii să afle cine este și ce simte, iar
by Mircea Agabrian [Corola-publishinghouse/Science/1074_a_2582]
-
autoanaliză și introspecție, ar trebui să Îndepărteze de act, și nu să-l amplifice. Din acest punct de vedere, jurnalele sinucigașilor au ceva pe cât de inautentic, pe atât de Înfricoșător. Ele ar trebui să sfârșească prin salvarea personajului care se confesează, dar eșuează prin distrugerea acestuia. Definit, de obicei, din perspectiva efectului (dispariția fizică a individului), el ignoră componenta socială a actului. Chiar dacă, În urmă cu un secol, Émile Durkheim propunea o definiție sociologică a actului suicidar („Se numește sinucidere orice
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
intimul e perceput ca un halou anarhic, o dezorganizare a exteriorității. Dar ieșirea anarhică (un anarhism relativ, de fapt, pentru că el urmează linia sinuoasă a confesiunii) din „ritmurile universalității”25 Îngăduie centrarea pe adevărata esență a personalității subiectului care se confesează. Abstras presiunii sociale a convenției instaurate mai Întâi de limbaj și apoi de funcția acestuia de a comunica, autoadresarea (teoretică, firește) relaxează instinctele agresive care fac din scriere o formă de alienare a subiectului de propria sa substanță. În acest
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sobră, a raportului de activitate și cântecul de sirenă al ficțiunii. Coborârea În universul mărunt echivalează nu numai cu o reducere la scară a problemelor general-umane (adică anihilarea ontologică a subiectului), ci și cu modificarea semnificației acestora. Individul care se confesează intră automat În regimul precar al indeterminării spațio-temporale: el abolește o realitate preexistentă pentru a-i contrapune una pe cale să se ivească. Dezvăluirea corpului „Dezordinea”, „mișcarea browniană” a jurnalului, aleatorismul absolut (În fapt, un aleatorism... obiectiv: el e doar transcrierea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
capcana așteptărilor, eul resimte nevoia de a se obiectiva simultan cu obiectivarea caracterului dramatic al experienței la care se supune. Autorul de jurnale suferă aceeași tiranie a lui trebuie 21 care-l guvernează și pe nevrotic. El trebuie să se confeseze și trebuie să-și asume experiența confesiunii. Subiectul confesiunii este, de fapt, un eu redus la condiția interiorității. Doar că, spre deosebire de experiența religioasă, experiența interiorității nu-și acordă altă autoritate decât sinele 22. Sustrăgându-se tentațiilor exteriorității, eul suspendă orice
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
în spatele lor... așa că eram mințită din două direcții... mă mințeam singură... Nu mi-am spus propriu-zis "Mă păcălesc singură". Știți, după cum am precizat, am inventat o mulțime de explicații și chiar le-am luat drept valabile... Nici nu m-am confesat altcuiva, pentru că îmi era teamă de ceea ce mi s-ar fi spus. Voiam să cred că totul este în regulă, că totul avea să fie bine și că el nu mă înșela. Dacă m-aș fi confesat altcuiva, mi s-
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
nu m-am confesat altcuiva, pentru că îmi era teamă de ceea ce mi s-ar fi spus. Voiam să cred că totul este în regulă, că totul avea să fie bine și că el nu mă înșela. Dacă m-aș fi confesat altcuiva, mi s-ar fi spus că sînt mințită și nu voiam să aud așa ceva... Însă pe cît de mult aș fi vrut să fac de detectivul și să-l prind asupra faptului, pe atît de mult preferam să nu
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
care ajungem să negăm lucruri de care sîntem convinși sau eram convinși că ar fi adevărate. Partea semnificativă a declarației lui R2 este faptul că nu voia să audă alte persoane spunîndu-i că era înșelată, și drept urmare nu s-a confesat nimănui. Kovar (1974:148) susține că cei care se auto-amăgesc au nevoie de ajutorul celor din jur pentru a reuși, însă în acest caz este vorba de cineva care se mințea pe sine, nesinceritatea sa manifestîndu-se mai degrabă prin gînd
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
este în acord tacit cu mincinosul, poate încerca să evite posibilitatea ca altcineva să dea în vileag înșelătoria. După cum s-a menționat în capitolul 7, femeia care se autoamăgea, consultată de Werth și Flaherty, a afirmat: "Nici nu m-am confesat cuiva, pentru că îmi era teamă de ceea ce mi s-ar fi spus. Voiam să cred că totul mergea bine și că nu eram mințită". Într-adevăr, o persoană din afară poate da în vileag o minciună cu mai multă ușurință
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Credința în puterea orfică a cuvântului („Un acoperiș plin de îngeri, un pustiu sub cer, / doar cuvântul ieșit pe fereastră ca un bărbat / prins în adulter / spintecă bolta și se răstignește pe cruce iubit.”) îl determină pe poet să se confeseze psalmodic, parcă de-a dreptul cerului, așa cum se întâmplă în poemul amplu, cât un volum, Singur în fața lui Dumnezeu (2001). În volumele Poeme introductive (1986), În căutarea poemului pierdut (1995) ori Poesia mirabilis (1999), e rostită frecvent ideea că poemul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286836_a_288165]
-
creeze dubluri ale sale, pentru a exprima lucruri inexprimabile altfel, din cauza cenzurii discrete, dar prezente și subtil perverse a cotidianului nostru. De la eroul de roman la entorsele aduse pactului autobio grafic al lui Cioran care nu scrie pentru a se confesa, ci pentru a nu-și lua viața și pentru a da frîu liber personalității sale fragmentare -, literatura prezintă diferite fațete care încearcă să dea seamă de identitate. Fie că e vorba de personaje virtuale din jocuri (de calcu lator, de
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
era și el implicat în greșeala lui Ovidiu: prin urmare, la Brindisi, poetul se afla între ciocanul lui Augustus deja în acțiune și nicovala lui Paulus Fabius Maximus, deja consul și unul dintre puternici "amici Augusti". Dacă Ovidiu ar fi "confesat", adică dacă ar fi afirmat că greșeala lui era legată de atitudinea lui Paulus față de împărat, fără îndoială Paulus ar fi negat ca să se salveze pe el însuși, ar fi negat totul și ar fi devenit dușmanul declarat al lui
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
trece printr-o fabulă mitică. Erotocrit („critic, adică, d-amor”), fiul lui Pezostrat, „ministru politic” al Împăratului Eraclie, petrece În oftări și cugetări grozave, ceea ce va să spună că este Înamorat. Areti, fiica Împăratului, este sursa acestui chin. Erotocrit se confesează prietenului său, Polidor, iar dialogul este comentat de alt personaj, Poetul, care introduce actorii pe scenă și-i prezintă publicului. Erotocrit suferă la modul În care suferă toți Îndrăgostiții timpului: „M-a prăpădit amorul, de nu sînt nici viu, nici
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
al personajului său (glasul inconștientului, mai exact), de la care află, uimit, că "poți suprima mulți demoni interiori, nu și pe cel al iubirii". Pe cine iubise Bizu? Și când? Pățit (cu scriitorii nu-i de glumit!), agronomul nu se mai confesează acum, lăsând autorului libertatea de a vorbi după bunul plac despre dragoste și demonii ei. Din acest motiv, "romanul" lui Bizu nu mai păstrează, de aici înainte, decât vagi legături cu memorialistica, semn că Lovinescu s-a ținut de cuvânt
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
îndurerat, repetând mecanic, la rugămintea Dianei, cu lacrimi în glas (nici nu se putea altfel), replica de final: Am înțeles, fată dragă!". Lacrimile eroului nostru se datorează așadar nu atât despărțirii (dezirabile, la urma urmei), cât sentimentului că femeia, vorbind, confesându-se în sfârșit, și-a pierdut misterul și, implicit, capacitatea de seducție. Egoist, Bizu își plânge de milă, rămânând opac la frământările sufletești ale partenerei, care-și recunoaște, onest, inferioritatea morală. 1.8. Lecturi infidele După cum lesne se poate observa
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de zvonurile din minister (Vereș îi dezvăluise subdirectorului natura raporturilor dintre ea și Lică) și pozează în victimă, cu intenția de a stârni compasiunea fostului său iubit, odinioară atât de disprețuit. Naiv, deși "nu credea în iubirea ei", Bizu se confesează totuși Rosinei și-i cere sfatul, ca unei prietene de încredere, iar femeia nu pierde ocazia de a lucra în propriul avantaj și crede că-l poate convinge definitiv, punându-l să asculte convorbirea telefonică dintre cei doi amanți. Dar
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
sale că "ochii" conducerii post-staliniste s-au deschis cu ocazia procesului lui Lavrenti Beria. Este vorba despre dimensiunile terorii și a abuzurilor petrecute în cadrul epocii staliniste, nu despre responsabilitatea personală a lui Stalin față de aceste tragedii. Pur și simplu, se confesează Hrușciov, "am refuzat să credem că Stalin însuși ar fi putut fi în spatele terorii pe care Beria o supraveghea. Pentru un timp am dat partidului și oamenilor explicații incorecte despre ce s-a întâmplat; am pus totul pe umerii lui
by EMANUEL COPILAŞ [Corola-publishinghouse/Science/945_a_2453]
-
pentru un ideal? Restul e tăcere... Succesiunea pragurilor, a etapelor de scufundare în tăcere culminează cu scena soldatului Dumitru interpretat de Mircea Diaconu -, care ajunge la acea liniște a nebunului (shakespearian). Odată cu rezolvarea ultimului contact uman, la final, regizorul se confesează încă o dată: personajele rămân singure, devastate de zi și de noapte, în care nici măcar nălucile care au bântuit filmul nu mai au acces [...] Nimeni nu moare, nimeni nu trăiește, totul se cufundă în imperiul tăcerii. A ajunge la tăcere înseamnă
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
vieții și joacă un anumit rol” Am văzut că, după moarte, energia vieții cunoaște o transformare” Moartea este doar un episod, o experiență tranzitorie în acest magnific spectacol peren. (apud Grof, 2007, p. 421). Iar Matthew (42 de ani) se confesează: „a fost cu adevărat cea mai frumoasă și mai împlinită zi din viața mea” așadar, sunt nemuritor, e adevărat!”(apud Grof, 2007, pp. 379-380). Gândurile de mai sus, și multe altele de același tip pledează, fără echivoc, pentru asocierea psihoterapiei
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
o chică neagră absolut înmărmuritoare. Nu-mi pot reprima, de fiecare dată, nedumerirea: ce-i mai rămîne creierului? Dictatura comunistă a surclasat pînă și Inchiziția. Prin rafinamentele executanților ei. Și, tîrziu, mai ales prin nevoia acestora, vai, de a se confesa. Nu mulți din ei simt o animalică (dar și perfidă) nevoie de mărturisire totală. Unul, Franț Țandără, mărturisitor coleric, aproape maladiv, care-și detaliază metodic fosta meserie: perioada de ucenicie, în care deprinde subtilitățile suplicierii testicolelor, prin lovitura cu creionul
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
se comunică, ies din sine, se organizează în grupuri, solidaritatea și gradul de socializare cresc în mod simțitor. Comuniunea de interese și sentimente face ca și religiozitatea să se extindă și să se amplifice. Copilul se încrede în celălalt, se confesează. Raportarea la divinitate îi dă ocazia să-și rezolve unele probleme: o ușoară confuzie morală, o cădere existențială etc. Copilul este capabil la această vârstă să acceadă la semnificațiile și valorile sacre atât pentru el, cât și pentru alții. Nu
Clasa de elevi : mediul educaţional moral-religios by ELENA HEREŞ () [Corola-publishinghouse/Science/639_a_975]