930 matches
-
de culpabilitate, o atitudine de pesimism și deznădejde legată de viitor, restrângerea sferei intereselor, a comunicării, voce șoptită, limbaj sărac. La aceste tulburări cu caracter afectiv se adaugă, adesea tulburări din sfera gândirii, de tipul unui „delir melancolic” (idei de culpabilitate și autoacuzare, idei de ruină, sărăcie, doliu, idei ipohondrice, idei de negație). Un aspect caracteristic, care apare destul de constant asociat în sindromul depresiv, sunt ideile de suicid sau tentativele de suicid. Din punct de vedere psihopatologic, sindromul depresiv poate lua
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
încă din Antichitate, în raport direct cu apariția și dezvoltarea cetății (M. Foucault). Viața socială, cu normele sale obligatorii pe care le instituie și le impune cetățenilor săi, aduce în planul juridic și în cel al conștiinței morale, noțiunile de „culpabilitate” și de „responsabilitate”, care ulterior, în decursul evoluției istorice se vor extinde și asupra nebuniei și, în mod implicit, asupra persoanei și situației nebunilor. În sensul acesta sunt recunoscute două forme de nebunie (M. Foucault): a) O „nebunie benefică” considerată
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sensul că manifestările acestuia față de suferința bolnavului se pot manifesta prin următoarele: dezgust și antipatie (în cazul alcoolicilor și a toxicomanilor), teamă (pentru bolnavii epileptici), rejecție, dorință de izolare (stările de agitație coleroasă, bolnavii deliranți), sentimente de compasiune sau de culpabilitate (în cazurile cu depresii, melancolii, acte suicidare), dorința de separare a bolnavului de anturajul acestuia (în cazurile cu evoluție cronică, irecuperabile, oligofreni), abandonul bolnavului (oligofreni, malformații, demențe). Anticipația Orice analiză a proceselor psihopatologice pune în discuție, în ceea ce privește „clasificarea” lor, două
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ca o pedeapsă pentru păcatul omului care s-a rupt de Dumnezeu, idee care trimite la păcatul originar, „pervertește chipul lui Dumnezeu din om” sau conștiința morală. Adam este prototipul acestui păcat care se va transforma într-un complex al culpabilității, pe care omenirea îl va purta permanent. Vinovăția lui Adam este „păcatul originar” al desprinderii omului de modelul arhetipal al tatălui. Această revoltă a fiului împotriva tatălui este un vechi „motiv mitologic” cu adânci semnificații psihologice. El preexistă „complexului lui
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
contra-reacțiile se pot manifesta prin două modalități, ce reprezintă de fapt două categorii de forme, și anume: 1) Tipuri psihologice de contra-reacții, caracterizate prin manifestări de natură psihologică, cum ar fi următoarele: - conduite de refugiu, sau de retragere, - sentiment de culpabilitate în raport cu actul sau comportamentul consumat, - dorința de distanțare, de separare de actul reactiv petrecut, - o atitudine de angajare sau de coparticipare la acțiunea reactivă printr-un mecanism de inducție sugestivă, sau de reluare ori continuare a actului comis anterior, - dorința
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
conștiinței subiectului, reprezentate prin: - regretul pentru acțiunea comună, - remușcarea pentru modul în care a reacționat și pentru consecințele acestui comportament, - dorința sau tentativa de a încerca să repare actul comis, - repulsia față de actul comis asociată cu sentimentul de rușine și culpabilitate, - mirarea ca atitudine legată de imposibilitatea de a înțelege și explica „de ce ?” sau „cum a fost posibil ?” să se manifeste în „acel mod” persoana respectivă, - dorința de stingere a conflictelor cu împăcarea părților. Dezvoltările anormale Cadrul general al problemei Problema
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
caracterul de ruptură, de intervenție bruscă, subită, de noutate, de surpriză, de salt; este o intervenție abruptă în existența persoanei. Orice păcat, ca vinovăție, implică fenomene de ambiguitate: neliniștea, angoasa, căința, regretul. Toate au un scop reparator: suprimarea păcatului, a culpabilității. Păcatul nu trebuie considerat ca o trecere de la bine la rău, ci ca pe o trecere de la starea de inocență - în care nu sunt cunoscute nici binele - nici răul, la domeniul de afirmare alternativă a binelui și a răului. Altfel
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
pe o trecere de la starea de inocență - în care nu sunt cunoscute nici binele - nici răul, la domeniul de afirmare alternativă a binelui și a răului. Altfel spus, la domeniul moralei. Acesta este domeniul care se interpune între „inocență și culpabilitate”. Aici apare și se manifestă angoasa. Prin păcat, sufletul se determină și ia cunoștință de libertatea sa. Dar din acest moment, omul descoperă că este singur. Păcatul, vinovăția morală, îl „rupe” de Dumnezeu. Angoasa este sentimentul disperării pe care-l
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de libertatea sa. Dar din acest moment, omul descoperă că este singur. Păcatul, vinovăția morală, îl „rupe” de Dumnezeu. Angoasa este sentimentul disperării pe care-l dă perspectiva unei existențe însingurate. 3) Etapa mântuirii este etapa de efort a anulării culpabilității. Prin păcat, omul decade din starea de inocență originară, ce reprezintă liniștea și echilibrul sufletesc interior. Din acest moment începe istoria, dar, în mod paradoxal, păcatul este condiția mântuirii, a restaurării ființei originare. El este o luptă a omului cu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psiho-motorie, - fugă de idei, asociații ideative prin asonanță, - hipersexualitate, agresivitate. Crizele depresiv-melancoliforme se caracterizează, din punct de vedere psihopatologic, prin următoarele aspecte: - dispoziție tristă, - izolare și închidere în sine, - plâns, - inactivitate, mișcări reduse, - monoideism trist, - dezvoltarea unui delir melancolic de culpabilitate sau cu teme ipohondriace, - anestezie morală dureroasă, - idei sau tentative de suicid datorită autoagresivității, - bradipsihie, bradikinezie, - voce șoptită, limbaj sărac, mimică tristă. Tulburările afective „în plus”, de factură maniacală -, sau „în minus” - de factură depresiv-melancoliformă, constituie trăsăturile psihopatologice cele mai
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
următoarele: 1) Procesul defensiv: suicidul este considerat ca o reacție de apărare a unei persoane plasată într-o situație-limită sau „situație închisă”; 2) Procesul punitiv: consideră suicidul ca pe o formă de conduită expiatorie a individului față de un sentiment de culpabilitate. 3) Procesul agresiv: suicidul este reportat la autoagresivitatea în care agresorul are ca obiect al agresivității propria sa persoană. Este un act de returnare a agresivității asupra propriului său corp pe care „distrugându-l” își suprimă propria sa viață. 4
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
următoarea clasificare a formelor de suicid, după criterii psiho-culturale, considerându-le ca „forme particulare de comportament”: a) Sinuciderile refugiu, în care acestea au caracterul unor conduite de fugă în prezența, unui pericol, în care intră: fuga, doliul, pedeapsa legată de culpabilitatea reală sau imaginară. b) Sinuciderile agresive, ca forme de agresivitate sublimată, orientată împotriva altuia, sau „proiectată” asupra unei alte persoane sau a unui obiect: răzbunare, crimă, șantaj, apel suicidar. c) Sinuciderile jertfă, ca formă de autorenunțare la propria sa existență
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
este cunoscută sub denumirea de „sindrom pre-suicidar” (E. Ringel) și acesta constă din următoarele: - instalarea unei stări de neliniște anxioasă cu agitație neexplicabilă pentru individ, - tulburări de somn, - iritabilitate, instabilitate emoțională și tendință la depresie, - cenestopatii, preocupări obsesive, - idei de culpabilitate, inutilitate, de autoacuzare, - restrângerea câmpului de interese și al comunicării, - abuzul de alcool și medicamente psihotrope, - idei de suicid. b) Etapa trecerii la actul de suicidal propriu-zis se caracterizează după K. Menninger prin următoarea triadă simptomatică: „dorința de muri” (to
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
următoarele aspecte: - declanșarea crizei sau furtuna suicidară, - comiterea actului suicidar autoagresiv propriu-zis. 3) Etapa post-critică este cea care urmează după „descărcarea tensiunii pulsionale suicidar-autoagresive” și are o configurație psihopatologică specifică reprezentată prin următoarele aspecte: - stare de epuizare emoțional-afectivă, - sentiment de culpabilitate, - sentiment de rușine și regret, - dorința de a ascunde actul comis. Separat însă de aceste aspecte post-suicidare, în cazul în care „pulsiunea suicidară” nu s-a descărcat, sau individul care a comis actul suicidar este în continuare „încărcat afectiv”, în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Idei de satisfacție și grandoare (megalomanie), exprimă ambiția, superioritatea intelectuală sau fizică, puterea, bogăția, misticismul, gelozia, idei reformatoare sau mesianice. Ideile delirante melancolice au o tonalitate afectivă depresivă, tristă, penibilă. Sunt idei de autoacuzare, ruină, negație, de inferioritate sau de culpabilitate. În ceea ce privește mecanismul ideilor delirante, modul de formare și dezvoltare al structurilor delirante, se disting mai multe aspecte psihopatologice: Percepția delirantă, sau „delirul halucinator” reprezentând o percepție anormală, halucinatorie. Interpretarea delirantă este expresia falsității gândirii care interpretează, ca fenomene reale și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cu tendință la răzbunare, impulsiuni sexuale. În general este vorba de oameni inteligenți, dar imaturi afectiv. Trăirile acestora favorizează dezvoltarea delirantă prin conflicte morale care pun individul într-o stare de inferioritate. În rezumat, este vorba de un sentiment de culpabilitate în relațiile bolnavului cu ceilalți și o imaturitate afectivă cu dificultăți de adaptare-integrare socială. Din acest motiv, circumstanțele pot favoriza declanșarea delirului. 2) Delirul de persecuție În acest caz bolnavul vede ceea ce se petrece în jurul său interpretând aceste evenimente ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în viața persoanei, pot determina apariția unor suferințe psiho-morale dintre cele mai diferite. Acestea sunt reprezentate prin frustrări, conflicte, complexe sau situații castratoare, carențe emoționale sau educaționale. Individul se simte apăsat interior, singur și izolat. Complexele, în special cele de culpabilitate și inferioritate, îl imobilizează, îl determină să se retragă din lume într-o izolare morbidă. 4) Dificultățile de dezvoltare Această categorie de factori capabili de a determina apariția unor suferințe psiho-morale, sunt legate de dezvoltarea și maturizarea psiho-afectivă și psiho-morală
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
admirat și valorizat. Tulburări psiho-morale caracterizate prin tendința de retragere a Eului și care sunt reprezentate prin următoarele tipuri de manifestări: fuga, vagabondajul, lașitatea, nevoia imperioasă de a dispărea, de a se ascunde de ceilalți, toate legate de complexe de culpabilitate, pe care persoana respectivă le resimte în raporturile sale cu ceilalți. Tulburări psiho-morale caracterizate prin devieri patologice ale Eului personal în raporturile sale cu realitatea și cu celelalte persoane. Acestea sunt reprezentate prin următoarele tipuri de manifestări: mitomania, fabulația, construcția
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Aceste manifestări sunt expresia unui Eu slab care caută să distrugă, în mod indirect atât „imaginea lumii”, cât și „imaginea celorlalți” pentru a se putea pune în valoare pe sine. Este concomitent și expresia unor complexe de inferioritate și de culpabilitate. Este modalitatea de a „lupta în mod laș” a persoanelor slabe și instabile, complexate. Tulburări psiho-morale caracterizate prin tendința de compensare morbidă a apetențelor Eului personal, frustrat sau cu carențe emoțional-afective, de educație, lipsa modelelor parentale cu o situație oedipiană
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a se fixa într-un loc, sau într-o activitate profesională. Nevoia de a-i frusta pe ceilalți pentru că prin aceasta au sentimentul compensării propriilor lor frustări. Existența unui nucleu sau stări complexuale ale Eului personal, de regulă complexe de culpabilitate și de inferioritate pe care caută să și le anuleze prin identificarea cu persoane superioare lor. O stare de neliniște permanentă care-i împiedică de a relaționa cu ceilalți, de a construi legături durabile, de a se fixa afectiv cu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
acest motiv, vom enumera câteva dintre ele în continuare: situațiile de boală somatică, suferințe fizice, traumatisme, malformații, infecții, intoxicații, situațiile de dependență, de factură masochistă, situații de dominare, tiranice, de factură sadică, situațiile de delincvență, antisociale sau sociopatice, situația de culpabilitate exprimată prin sentimentul de vinovăție asociat cu o stare depresivă, desgust de viață, idei sau acte suicidare, situația de izolare datorată claustrării forțate, autoizolare, închidere în sine, asceză, recluziune, situația frustrantă, legată de un obstacol, interdicție sau constrângere, situațiile de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
personalităților psihastenic-obsesionale. Tipul falic-narcisic este datorat formațiilor reacționale legate de teama de castrare și de fixarea la stadiul falie al dezvoltării cu hipervalorizarea penisului (W. Reich). Tipul masochist moral regrupează tendințele autopunitive și conduitele de eșec, aspecte care traduc o culpabilitate inconștientă generată de conflictul oedipian. 2) Personalitățile isterice și dependente Problema acestor tipuri a fost studiată de numeroși specialiști (J.M. Charcot, J. Babinski). P. Janet leagă patologia isterică de tipul de constituție mitomaniacă, pe când K. Schneider spune despre isterici că
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a putea acționa voluntar. Destinul se închide. Două elemente intră în discuție referitor la existența tragică: pe de o parte, persoana nefericită, iar pe de altă parte, viața ca destin nefericit. Ambele aspecte se întâlnesc în „vinovăția tragică”, ce combină culpabilitatea psihologică a persoanei cu vinovăția morală a acesteia. Vinovatul va trebui să pătimească, să sufere, întrucât prin suferință se va putea „spăla” (acțiune catartică) de vinovăție. Existența tragică este un model de psihobiografie absurdă care nu poate fi ocolită. Persoana
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
centrul atenției sociale, au proiectat nebunia în sfera obscură a iraționalului. Din acest motiv s-a creat chiar un mit al nebuniei care a dus la segregarea, din punct de vedere social, a unor grupe populaționale asupra cărora erau proiectate culpabilitățile colective: leproși, ciumați, eretici sau sectanți religioși, vrăjitoare. Aceste forme de culpabilizare colectivă, de factură mitico-magică ce au persistat pe tot parcursul istoriei, au luat în secolul XX aspectele unor proiecții sublimate ale urii colective și ale „luptei de clasă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
colectivă, de factură mitico-magică ce au persistat pe tot parcursul istoriei, au luat în secolul XX aspectele unor proiecții sublimate ale urii colective și ale „luptei de clasă”, în care procesul de deculpabilizare colectivă se realiza prin transferul proiectiv al culpabilității colective asupra unor grupe populaționale „țintă” (evrei, negri, persoane posesoare de avere, intelectuali etc). Ne găsim îm fața unei veritabile stări de Psihoză colectivă, menținută, în special, în societățile cu un regim social-politic de tip totalitar, represiv. Psihozele colective, indiferent
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]