2,549 matches
-
permis clarificarea raportului liderilor de opinie democrată cu mai îndepărtatul lor trecut. Acest moment s-a transformat într-un veritabil test de maturitate comunitară. Vom ști oare să-l trecem? Refuzul fatalitățiitc " Refuzul fatalității" Nu trăim într-o societate unde dialectica atât de fină între căință și iertare să fie repede înțeleasă. După cum răul demisiei morale are un context specific, binele nu se poate dispensa de o atentă propedeutică. Copleșit de culpă, penitentul nu mărturisește nimic, doar simple formalități, în fața unei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
apartenențe este rescrisă mereu, nu vom reuși niciodată să ne înțelegem pe noi înșine mai bine. Putem aspira doar la o altă înțelegere. Comprehensiunea nu are un punct terminus ad quem bine definit. Pentru Gadamer, orice încercare de comprehensiune actualizează dialectica întrebării și a răspunsului. Reflexivitatea acestei dialectici face din interpret un subiect interogator, dar și un obiect al interpelării. Limba pe care o vorbim ne predă deja un anumit mandat al tradiției. Acest proces al delegării conștiinței istorice este spontan
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
niciodată să ne înțelegem pe noi înșine mai bine. Putem aspira doar la o altă înțelegere. Comprehensiunea nu are un punct terminus ad quem bine definit. Pentru Gadamer, orice încercare de comprehensiune actualizează dialectica întrebării și a răspunsului. Reflexivitatea acestei dialectici face din interpret un subiect interogator, dar și un obiect al interpelării. Limba pe care o vorbim ne predă deja un anumit mandat al tradiției. Acest proces al delegării conștiinței istorice este spontan și incontrolabil, așa cum într-o conversație cuvintele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atrage atenția asupra importanței inițierii, fără de care experiența cunoașterii rămânea parțială. Prima filozofie este mai cu seamă orală și oraculară nu fiindcă exprimă înțelepciunea unui mythos imemorial, ci întrucât crede în ierarhizarea ontologică a cosmosului. La Platon, dialogul exersat ca dialectică devine emblema filozofiei care depășește sfera privată a conversației. (Aceasta și pentru că limbajul este probabil singurul sistem semiotic autotelic.) Între culpabilizarea socratică a scriiturii (Phaidros, 274 b-e) și prostituarea rostirii în cazul sofiștilor, Platon a preferat dialogul ca gen literar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
juste din perspectiva teologiei, rămân de clarificat câteva suprapuneri conceptuale (relativizarea distincției dintre antropologia culturii și istoria religiilor). Alte aprecieri vădit simplificatoare pot fi anulate oricând prin forța unor contraexemple 1. Evanscența formelor tradiționale de trăire religioasă nu implică neapărat dialectica polară sentiment/rațiune, așa cum a fost ea disputată de Hegel vs Schleiermacher 2. Este nu mai puțin adevărat că modernitatea postiluministă a coincis cu apariția unei noi discipline umaniste, la intersecția dintre spumosul revival protestant al filologiei, programele posttridentine de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ai teologiei, spiritualității și artei occidentale sugerează importanța acestor schimbări de paradigmă. Scolastica a modificat paradigma ontologică, epistemologică și sociologică a cunoașterii: Dumnezeu devine ființarea supremă despre care se predică atributele perfecțiunii; cunoscătorul prin excelență este filozoful exersat în arta dialecticii; mediul cunoașterii eminente încetează să mai fie templul sau mănăstirea și devine, prin excelență, universitatea. Imaginea structurilor adânci ale lumii se modifică, subiectul epistemic se transformă (din ascet în savant), iar locul de înmagazinare se comută din planul tradiției orale
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de credință în recursul filozofilor la întemeierea principiilor ultime pe o percepție subiectivă 4. În polemica sa cu arianul Eunomie din Cyzic (†393), Sf. Grigorie de Nyssa își exprimă același scepticism cu privire la epistemologia fundaționalistă 5. În situl Revelației, se pare, dialectica nu are credit ultim: de aici geniul retoric, forța persuasivă și autoritatea efectivă a întregii teologii patristice. Între altele, postmodernitatea aduce cu sine proba existenței unei dimensiuni narative în orice act de cunoaștere. După cum observa Paul Ricoeur în Temps et
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Evagrie (un pontic „străin” nu doar în Alexandria sau deșertul egiptean, ci și la Constantinopol, în Capadocia sau Palestina). Acesta primește dojana fără răzvrătire; cel care a demonstrat importanța blândeții pentru cunoașterea lui Dumnezeu, cel care a vorbit despre inanitatea dialecticii în exercițiul de îmbunătățire duhovnicească nu putea să privească această mustrare decât ca pe o lecție aspră pe care fiecare monah - străin prin definiție, în orice loc s-ar afla - se cuvine s-o accepte în sens chenotic, imitând condiția
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în tradiția teologică a creștinismului occidental. Intenția demonstrației sale ar putea sugera însă o altă cronologie. Primul semn al derivei este noul stil apologetic practicat de teologii scolastici, convinși de imperativul concilierii rațiunii cu exigențele credinței. Apare atunci invitația la dialectică, rezumată de pariul „dublului adevăr” la care Toma d’Aquino s-a supus încercând să demonstreze pe bază silogistică obiectivitatea existenței lui Dumnezeu. Lipsită de o hermeneutică a iubirii, această demonstrație a existenței lui Dumnezeu (înțeles ca „prim motor” sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ca principiu unic de individuare a persoanei. Răspunsul dat chemării lui Dumnezeu coincide cu realizarea unicității apofatice a persoanei. Revelația catolicității persoanei coincide cu descoperirea unicității „sinelui” în economia restaurării creației. Născută din vocația „iubirilor divine” și replica „iubirilor umane”, dialectica „epectazelor” rescrie mereu gramatica mistică a eshatologiei. Epilog: critica teologică și dezbaterea culturalătc "Epilog \: critica teologică și dezbaterea culturală" There are some people, nevertheless and I am one of them - who think that the most practical and important thing about
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mediază astăzi și „influențe” cândva directe sau altfel mediate, cum ar fi „influența franceză” și (în ultimul text, cel despre Allan Bloom) „influența elină coroborată cu influența europeană continentală”. Se pot urmări astfel un joc și o dinamică (poate o dialectică?) ale „influențelor asupra spiritului public”, în care „influența americană” tinde să devină covârșitoare, din moment ce ea structurează și emergenta „influență globală”. Este prea devreme în acest proces de globalizare să știm dacă o „influență europeană” se va relansa, dacă și în ce măsură
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
democrațiilor contemporane, privind mai mult la tragicul (și criminalul) exemplu german și amalgamând patriotismul de oricare alt tip decât constituțional cu naționalismul, și-a reconsiderat atitudinea pe la jumătatea anilor ’80: arătând că, de la începutul secolului al XVIII-lea, observăm o dialectică a modernizării exprimată prin relația simbiotică dintre liberalism și contraponderea sa comunitaristă, savantul german surprinde tocmai nota specifică a modernității, care ne însoțește de 300 de ani sub diverse nume și înfățișări. Problema recurentă este astfel perpetua „negociere” dintre o
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
din capitolele următoareă Așadar, ce cuvinte se impun atenției fără nici o dificultate, numai prin permanenta și insistenta lor prezență În coloanele presei, fie că este vorba de un ziar de la Începutul anului ori de altul de la sfârșitul lui? Este curioasă dialectica vocabularului - iar un cercetător al acestui fenomen ar avea reale satisfacții și contribuții - În presa românească de după august 1944; pe atunci, pînă prin 1947, din mulțimea termenilor obsesiv folosiți, se desprindeau net câțiva: fasciști, naziști, legionari, colaboraționiști, masse, democrație, libertate
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
de Kant abia în Pmsn. În acest sens, apreciază Hoppe, este semnificativ și faptul că în CRP se vorbește de legi cauzale particulare - legile științei naturii - doar în capitolul „Despre folosirea regulativă a ideilor rațiunii”. Acest capitol ține însă de „Dialectica transcendentală”, și nu de „Analitica transcendentală”. Se poate observa că în argumentarea lui Hoppe sunt diferențiate și tratate distinct două afirmații: afirmația că filosofia transcendentală a fost elaborată de Kant ca teorie a experienței, a cunoașterii cu valoare obiectivă în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
trei tipuri de cerințe metodologice, Buchdahl propune să distingem în filosofia teoretică a lui Kant considerații „ontologice” structurate pe trei niveluri: nivelul naturii în genere, care constituie obiectul „Analiticii”, al naturii ca sistem, despre care se tratează în „Suplimentul la Dialectica transcendentală” și în cele două „Introduceri” ale Criticii facultății de judecare, și al naturii corporale, care este obiectul Pmsn. Este vorba de condiții de posibilitate ale cunoașterii obiectelor în genere, a obiectelor ca elemente ale unui sistem și a obiectelor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în știința matematică a naturii, numite de Kant și „legi naturale ascunse”35, Kant ar fi răspuns prin considerațiile sale asupra ideilor regulative ale rațiunii și asupra facultății de judecare. Sunt considerații expuse îndeosebi în prima parte a „Suplimentului la Dialectica transcendentală” din CRP, intitulat „Despre folosirea regulativă a ideilor rațiunii pure” și în cele două „Introduceri” la Cpj. Teza lui Buchdahl este că nu categoriile și principiile trancendentale reprezintă pentru Kant șansa necesității care distinge legile particulare ale naturii de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
numai prin asociere cu principii a priori. Cum este însă posibilă o asemenea asociere și care este natura ei? Butts crede că asocierea este rezultatul acțiunii acelui principiu regulativ al afinității pe care Kant l-a enunțat în „Suplimentul la Dialectica transcendentală”. În formularea lui Kant, acest principiu „ordonă o trecere continuă de la fiecare specie la fiecare alta prin creșterea graduală a diversității”45. Butts susține că principiul afinității implică o relație de înrudire a naturii fizice, pe care o cunoaștem
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poate surprinzător, va fi: în filosofia teoretică a lui Kant. Autorul Criticii rațiunii pure a caracterizat acele idealuri de cunoaștere, cărora le atribuia funcția de a orienta, de a direcționa cercetarea științifică, în genere, drept idei regulative. În „Suplimentul la Dialectica transcendentală”, intitulat „Despre folosirea regulativă a Ideilor rațiunii pure”, Kant afirmă că ideile transcendentale ale rațiunii pot să aibă și o funcție legitimă, și anume aceea de a orienta intelectul în toate străduințele sale cognitive. Dacă principiile și categoriile intelectului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în această privință? În mod neîndoielnic, Kant a crezut că idei regulative ale rațiunii, cum sunt principiile omogenității, specificării și continuității formelor, stabilesc, odată pentru totdeauna, țelurile supreme, ultime ale cunoașterii științifice în genere. În subcapitolul „Despre scopul final al dialecticii naturale a rațiunii omenești” din „Suplimentul Dialecticii transcendentale”, Kant arată cum se poate da o folosire regulativă ideii unei rațiuni supreme a lumii. Această idee îndrumă cercetarea naturii spre căutarea unor pincipii tot mai generale, capabile să asigure o unitate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a crezut că idei regulative ale rațiunii, cum sunt principiile omogenității, specificării și continuității formelor, stabilesc, odată pentru totdeauna, țelurile supreme, ultime ale cunoașterii științifice în genere. În subcapitolul „Despre scopul final al dialecticii naturale a rațiunii omenești” din „Suplimentul Dialecticii transcendentale”, Kant arată cum se poate da o folosire regulativă ideii unei rațiuni supreme a lumii. Această idee îndrumă cercetarea naturii spre căutarea unor pincipii tot mai generale, capabile să asigure o unitate sistematică tot mai înaltă a cunoașterii în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pentru ... a nu risca să fie lipsită de adevărate principii morale de bază din cauza acestei ambiguități în care se cade așa de ușor. Astfel se dezvoltă pe neobservate și în rațiunea practică comună, atunci când ea se cultivă pe sine, o dialectică ce o constrânge să caute ajutor în filosofie, tot așa cum se întămplă rațiunii în folosirea ei teoretică; de aceea, în primul caz ea va fi probabil la fel de puțin capabilă ca și în al doilea să-și găsească liniștea în altă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, Ideile devin transcendente...” 27. Noi putem gândi, desigur, absolutul, necondiționatul, dar nu putem avea nici o cunoaștere asupra a ceea ce este dincolo de granițele experienței. Dezvăluind sursele iluziei posibilității unei cunoașteri a transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite înalte ale trecutului, victime ale acestei iluzii. Iluzia însăși - apreciază Kant - nu va putea fi însă evitată. Intervine aici „dialectica naturală și inevitabilă” a rațiunii omenești. Această dialectică nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
experienței. Dezvăluind sursele iluziei posibilității unei cunoașteri a transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite înalte ale trecutului, victime ale acestei iluzii. Iluzia însăși - apreciază Kant - nu va putea fi însă evitată. Intervine aici „dialectica naturală și inevitabilă” a rațiunii omenești. Această dialectică nu încetează de „a momi” rațiunea noastră și „de a o arunca neîncetat în rătăciri momentane, care trebuie mereu înlăturate”28. De vreme ce Kant nu a văzut, așadar, în speranțele mereu renăscute ale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite înalte ale trecutului, victime ale acestei iluzii. Iluzia însăși - apreciază Kant - nu va putea fi însă evitată. Intervine aici „dialectica naturală și inevitabilă” a rațiunii omenești. Această dialectică nu încetează de „a momi” rațiunea noastră și „de a o arunca neîncetat în rătăciri momentane, care trebuie mereu înlăturate”28. De vreme ce Kant nu a văzut, așadar, în speranțele mereu renăscute ale metafizicii dogmatice de a ajunge la cunoașterea absolutului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
să îl convingă pe Șleam de necesitatea utilizării torturilor, nu a reușit să facă nimic concret în sensul continuării acțiunii. Pentru că nu se întâmpla nimic în penitenciar, Pătrășcanu și Badale au inițiat, în ianuarie 1951, o serie de „conferințe” despre dialectică, ideologie și pedagogie în celula 77. Pe lângă cei doi, au mai vorbit Bârjoveanu, Brânduș și Gavrilă Pop. Tot acum, la sugestia lui Pop se pare, „comitetul” a discutat o nouă metodă de desfășurare a acțiunii și i-au cerut ofițerului
Pitești. Cronica unei sinucideri asistate by Alin Mureșan () [Corola-publishinghouse/Science/2118_a_3443]