KorAP: Find »[drukola/base=ipotești & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...33 34 35 ...57 >

1,407 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866

în care a crescut și s-a format Eminescu, (mediul considerat parte din el) atât în spațiul real, dar mai ales în acela al operei, a pendulat între două metode de abordare: a) cercetarea riguroasă a documentelor de arhivă privind Ipoteștii și, simultan, constituirea unui corpus de texte eminesciene care sugerează, într-un fel sau altul, acest spațiu; b) rememorarea experienței și a propriei noastre deveniri pe parcursul descoperirii acestui filon complex de date concrete, sentimente și trăiri. Acest parcurs inițiatic ar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ar fi întâlnit în chip miraculos și benefic cu un împătimit cercetător al operei lui Eminescu: Petru Creția. Discuțiile cu acesta, pledoariile sale pentru realizarea unei lucrări care să-l prezinte pe Eminescu întreg, cu legăturile sale firești în pământul Ipoteștilor sursă nu numai de inspirație, dar și de vigoare identitară, au făcut să pălească ezitările care destinau demersul acesta periferiei cercetărilor eminesciene. Petru Creția a crezut că Eminescu este un contemporan și că gândirea lui este încă departe de a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
vigoare identitară, au făcut să pălească ezitările care destinau demersul acesta periferiei cercetărilor eminesciene. Petru Creția a crezut că Eminescu este un contemporan și că gândirea lui este încă departe de a-și fi epuizat sensurile, iar zăcământul aurifer al Ipoteștilor din opera sa așteaptă să fie descoperit. Tehnicile moderne nu sunt străine defrișării acestui nou teren de cercetare. Pentru a reuși conturarea rolului jucat de Ipotești în dimensiunea sa reală (în subsidiar, felul în care acesta a fost reflectat în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
lui este încă departe de a-și fi epuizat sensurile, iar zăcământul aurifer al Ipoteștilor din opera sa așteaptă să fie descoperit. Tehnicile moderne nu sunt străine defrișării acestui nou teren de cercetare. Pentru a reuși conturarea rolului jucat de Ipotești în dimensiunea sa reală (în subsidiar, felul în care acesta a fost reflectat în simbolurile din creația eminesciană), s-a apelat atât la facilitățile create de transpunerea pe suport electronic a operei lui Eminescu, cât și la rezultatele foarte promițătoare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
lui Eminescu, așa cum s-a subliniat în Partea I a volumului. Ea are însă un rol și în configurarea artistică a unora dintre topoii universului liric. Constituind o dominantă în poetica eminesciană, cu legături evidente în sfera topoilor esențiali ai Ipoteștilor, aceste teme sunt daturi ale operei; iată de ce, ele merită întreaga atenție și o mai profundă sondare comparativ cu toate încercările de până acum. Dacă această categorie de teme ține mai degrabă de un spațiu geografic riguros definibil, o altă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
toate încercările de până acum. Dacă această categorie de teme ține mai degrabă de un spațiu geografic riguros definibil, o altă categorie, care va constitui analiza stărilor sublimate ale acestora (și conținutul ultimului capitol), fac trimitere la spațiul simbolic al Ipoteștilor, constituind un loc aparte în economia volumului. Este firesc să fie așa, întrucât nu se poate pretinde că există câte o lună, un cer înstelet și un sunet de corn pentru fiecare loc al globului pământesc. Se poate susține însă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
repere spațiale, ci pe aceea a devenirii întru creație. Memoria nu mai este memoria afectivă a protecției materne, ci este instrumentul pe care îl folosește în fervoarea depozitării de senzații și impresii, de sentimente și trăiri, de povești și fantasme. Ipoteștii, purtând în ei învolburări romantice, înseamnă întâia mare aventură a lui Eminescu, de care va fi marcat nostalgic pentru toată viața sa neobișnuit de bogată sufletește. Gustul acesteia îl va urmări în întreaga lui existență. În anii târzii ai maturității

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ai maturității sale precoce, ziarist la București, poetul nu se poate împăca cu gândul pierderii moșiei ipoteștene, raiul său de pe pământ, și încearcă din răsputeri să găsească banii necesari răscumpărării ei. În manuscrisele sale își notează neliniștea și preocuparea: Caballa Ipoteștilor. [...] Să mă însor, ca să pot rescumpăra Ipoteștii sau să împrumut bani de la Hristea. Avans să dea bătrânul, oricât ne-ar cere. [...] Hristea, Moritz, Caballă mare8. Mai mult decât atât, retrasul Eminescu destăinuie unui prieten grijile sale: Nu am prejudiții, și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
poetul nu se poate împăca cu gândul pierderii moșiei ipoteștene, raiul său de pe pământ, și încearcă din răsputeri să găsească banii necesari răscumpărării ei. În manuscrisele sale își notează neliniștea și preocuparea: Caballa Ipoteștilor. [...] Să mă însor, ca să pot rescumpăra Ipoteștii sau să împrumut bani de la Hristea. Avans să dea bătrânul, oricât ne-ar cere. [...] Hristea, Moritz, Caballă mare8. Mai mult decât atât, retrasul Eminescu destăinuie unui prieten grijile sale: Nu am prejudiții, și cu toate acestea mi-ar părea rău

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ar părea rău dacă țerâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpe pe mâini streine. Iartă că devin sentimental e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om își are pe ale sale9. Ipoteștii înseamnă pentru Eminescu, înainte de toate, pământ sacru și rădăcini, rădăcini care dau viață și care o întrețin. În viziunea eminesciană, satul Ipotești s-a transformat repede în arhetip. Idealizat și despovărat de greutățile cotidiene, de fragilitatea gospodăriei particulare, el arată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
devin sentimental e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om își are pe ale sale9. Ipoteștii înseamnă pentru Eminescu, înainte de toate, pământ sacru și rădăcini, rădăcini care dau viață și care o întrețin. În viziunea eminesciană, satul Ipotești s-a transformat repede în arhetip. Idealizat și despovărat de greutățile cotidiene, de fragilitatea gospodăriei particulare, el arată vigoare colectivă, liniște seculară și este egal în reproducerea adevăratelor valori umane, còpii atente ale învățămintelor divine pe care Eminescu le împărtășește

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
poetul Din străinătate, adică o casă tăcută, mitutică,/ În valea mea natală ce undula în flori 45. Sigur că, din perspectiva depărtării și după ce la Cernăuți a văzut case cu mult mai arătoase decât o aveau părinții pe cea de la Ipotești, preferința lui Eminescu pentru casa mitutică reprezenta ecoul fiorului liric al copilului care stătea pe malul lacului din pădure, unde-și făcea colibă de trestii, mitutică -/ În ea un pat de scânduri; pe el un pui de-odor/ Să doarmă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
locuirea omului după cum spune Heidegger 55; și, mai departe: Relația dintre om și spațiu nu este nimic altceva decât locuirea gândită în chip esențial 56. Eminescu asta a făcut în toată creația sa: a gândit, în chip esențial, locuirea la Ipotești ca locuire în cosmos. Jocul realitate-imaginar are darul de a-l scoate și pe povestitor și lumea povestită din timpul și spațiul profan 57. Presupunând că lumea care se vede este cea reală și că lumea povestită este o fantasmă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
colțul marei vetre/ Stau pe laiți, lângă spuze,/ Un moșneag și trei cumetre,/ Povestesc mișcând din buze./ Tinerica puica nașa/ Prejmuiește tot pe moașa,/ Pe când spală la un blid,/ Iar bătrâna gată fașa/ Și cumetrele se râd64. Nici arborii de la Ipotești nu sunt uitați, constituind parte integrantă a incintei, părând să protejeze casa însăși: Iar în ușa casei crește/ Teiul mândru ce-o umbrește/ Ca un viu coperământ 65. În jurul casei, întocmai ca-n basm, floarea-i cade fără vânt/ Scuturată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
al omului decât să se compare cu un arbore secular, împotriva căruia timpul n-are putere, cu care devenirea e complice cu maiestatea frunzișului și cu frumusețea înfloririi 114. Și asta cu atât mai mult cu cât, la vremea aceea, Ipoteștii erau împăduriți, iar codrul bătea la ușa Botoșanilor, atât era de întins. Din străinătate, poetul tânjește îndoit, pentru că era departe de casa cu toate ale sale, de natala vâlcioară și cristalul părâului de-argint, dar mai ales pentru că este departe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
auriți, roșii îi acoperiră părul lui lung și negru, încât capul lui părea presărat cu flori 196. În deplină concordanță cu originea reală a lacului care este izvorul, în planul strict al realului, lacul-"minune" din vârful dealului împădurit al Ipoteștilor este "hrănit" de patru izvoare, care-i întrețin și viața și vraja. Cuvântul izvor subîntinde semantica plenară a originii, inclusiv în plan ontologic: Astfel părinții din părinți/ Un suflet îmi meniră/ Un viu isvor de suferinți/ Ce nu mai conteniră

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-ntrebare pusă din nou universului, un loc aparte în textul eminescian, cu predilecție în cel al prozei, îl deține chipul părinților, al fraților și surorilor, al unor rude și cunoștințe mai apropiate (unele greu de identificat astăzi), al iubitei de la Ipotești, dar și al poetului însuși. Nefiind vorba de un jurnal, ci de proză literară, evident că autorul ca și în cazurile topoilor esențiali le-a dat valoare general valabilă, ferindu-se și într-un caz și în celălalt de localizări

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
mari căprii se uitau cu timida și rușinoasa lor blândețe la el și gâtul ei alb părea că se-ntoarce spre a-și ascunde fața plină de amor. El surâse fără voie la această reamintire.284 Singură moartea iubitei de la Ipotești îi întunecă acest portret pentru tot restul vieții: Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce surâdeau un surâs al morții le-a închis, sau mai bine: moartea-namorată de mine a luat figura unei copile, avizitat pământul și mi-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Mai aveam ceva pe pământ ? El îmi mai rămăsese, și el se duse asemenea. De-aș fi avut frate și de mi-ar fi murit, cine știe de mă durea mai mult296. Dacă e vorba, însă, de portretul iubitei de la Ipotești, el ocupă, în spațiul întreg al operei eminesciene, locul cel mai însemnat, între toate portretizările făcute de Eminescu. Referitor la aceasta am acoperit, la capitolul respectiv, imaginea iubitei ipoteștene (al cărei nume rămâne încă necunoscut), în trascrieri poetice memorabile cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
din care se pot recunoaște trăsăturile definitorii ale acesteia. Încercăm acum o definire a acestei imagini în descrierile prozei eminesciene. Fiind vorba de imaginea/imaginile unor îndrăgostiți, căci, în cazul acesta, numai în acest context Eminescu portretizează. Copila blondă de la Ipotești apare în exclusivitate în imagini poetizante: Luna-i cădea drept în față, încât ochii ei albastri străluceau mai tare și clipeau ca loviți de o rază de soare. Sub alba haină de noapte de la gât în jos se trădau boureii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
trece Maria peste acel pod, împletindu-și părul a cărui aur se strecură prin mânuțele-i de ceară. Prin hainele argintoase îi transpar membrele ușoare; picioarele-i de omăt abia atingeau podul... Întocmai ca atunci când rătăceau împrejurul laculului, noaptea, la Ipotești, căci despre acest spațiu este vorba, tinerii se comportau ca doi îndrăgostiți... lunatici: El își răzima fruntea încununată cu flori albastre de genunchii ei, iar pe unărul ei cânta o pasere măiastră 298. Ca și în poezie, descrierea iubitei ipoteștene

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
mamei, deși suferința omenească răzbește: am stat ce-am stat acasă, până ce-ntr-o zi mă pomenii cu tata mort. Adormise de bătrânețe, ci pentru totdeauna. L-am pus în mormânt alături cu mama (așa cum sunt și astăzi mormintele la Ipotești), am așezat o cruce de lemn la capul lui și-am încununat-o cu busuioc 325. Apar în aceleași proze, sporadic, chipuri pe care abia le bănuiești; unul dintre acestea pare a fi al lui Iachint (Ichift) Iurașcu, fratele mamei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
venind cu acesta și fratele său, căpitanul Matei Eminescu, la Dumbrăveni, prin 1864, a făcut versul: La castel în poartă calul/ Sta a doua zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpână/ A rămas pierdută-n lume. Plecând din Dumbrăveni la Ipotești, poetul scrise cu cretă acest vers pe poarta castelului; dar tatăl său a pus de l-a șters, să nu se supere Bălușoaia 329... Conchidem, așadar, prin chiar cuvintele poetului: Prin aceea se deosebesc oamenii (n.n.) pentru că unii au în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
observa în mod just Lucian Blaga, realitatea ei se construiește dincolo de limbaj; realitatea operei este o realitate revelatorie. Astfel, insula lui Euthanasius din Cezara preia și adâncește în misterul cosmosului insula din lacul încărcat cu flori de nufăr din codrii Ipoteștilor, după cum iubita de la Ipotești se constituie în arhetip al femeii din poezia erotică eminesciană. Crescând odată cu timpul, opera lui Eminescu reînvestește cu noi sensuri însuși spațiul-matrice al creatorului. S-a încercat să se demonstreze prin cercetarea totalizantă a istoriei acestor

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Lucian Blaga, realitatea ei se construiește dincolo de limbaj; realitatea operei este o realitate revelatorie. Astfel, insula lui Euthanasius din Cezara preia și adâncește în misterul cosmosului insula din lacul încărcat cu flori de nufăr din codrii Ipoteștilor, după cum iubita de la Ipotești se constituie în arhetip al femeii din poezia erotică eminesciană. Crescând odată cu timpul, opera lui Eminescu reînvestește cu noi sensuri însuși spațiul-matrice al creatorului. S-a încercat să se demonstreze prin cercetarea totalizantă a istoriei acestor locuri destinul operei eminesciene

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]