KorAP: Find »[drukola/base=mag & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...33 34 35 ...78 >

1,935 matches

Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814

-o întotdeauna și care acum îi face să-l recunoască și pe el ca pe o eroare de care se pot lipsi de acum încolo...".30 Finalurile marilor "poeme ontologice" (Svetlana Paleologu-Matta) ale lui M. Eminescu (Memento mori, Luceafărul, Povestea magului rătăcitor prin stele ...) ilustrează asfințitul întrebării "apus de zeitate ș-asfințire de idei": Poți răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire, La enigmele din cari ne simțim a fi compuși? Nu!... Tu măsuri intervalul de la leagăn pîn' la groapă

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
și-a extras poetul actanții. Dramele eminesciene (Decebal, Bogdan, Mira) sunt construite pe astfel de arhetipuri, însă lectura noastră nu interpretează apocaliptica eminesciană ca "retrospectivă a istoriei mântuirii", ci ca "prevestire a unor evenimente viitoare".34 Fiul de prinț, voievod, magul sunt, înainte de toate, niște prevestitori ai legilor imuabile ale Divinității. Ei trebuie așezați în categoria personajelor "privilegiate", care "au acces la lumea de dincolo, fie printr-o viziune sau prin comunicarea făcută de un trimis". Asemenea premise există doar în

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
unor personaje făimoase din trecut".35 E de văzut aici acceptarea în dialog (deși prin intermediar) a celor din vale, "populii", care primind mesajul de la inițiați, încă mai pot alege o altă cale, o mântuire. Revolta nu e în firea magilor eminescieni. Ei îndeamnă la armonie și pace: Nu crede că-n furtună, în durere, În arderea unei păduri bătrâne, În arderea și-amestecul hidos Al gândurilor unui neferice E frumusețea. Nu în seninul, În liniștea adâncă sufletească, Acolo vei găsi

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
permanență, de "simbolurile ascensionale": castel, palat, cetate, tumul, dom, turn, clopotniță, boltă, schele, arcuri.11 Toate aceste geometrii sacre sunt verigi ale ciclului etern, "sigilii" ale faptei umane. Ridicarea lor, conviețuirea lângă ele, meditația, conferă după același Călinescu personajelor (regi, magi) "propria forță și slăbiciune, titanismul și asceza, damnarea și harul creației": cetate: "Babilon, cetate mândră cât o țară, o cetate Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate..." (Memento mori) "Memphis, colo-n depărtare, cu zidirile-i

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
bolte se îmbin." (Memento mori) tumul: "Ce-ntâlnesc întâi pe țărm e-un tumul Proroc prea singur al vieții umane, Tu ești cenușa iară viața-i fumul." (În căutarea Seherezadei) dom: În dom de marmur negru ei intră liniștiți" (Povestea magului) În domele largi, prin palate deșarte Răsună doar vântul..." (Diamantul Nordului) " Dar un nor pe ceruri negru de înalță și se-ncheagă, Se formează, -ncremenește și devine-o domă-ntreagă, Plin de umbra de columne ce-1 înconjură-mprejur;" (Memento

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
există frică și îndoială la Eminescu ea nu privește atât dispariția și renașterea, cât tragicul unei litere rămase "oscure"30: "Oscur, necunoscut, o literă Ce necitită a fost rămas de toți..." (Decebal, ms. 2254) Orice literă, orice carte își așteaptă "magul", "înțeleptul" să o tălmăcească. Inițierea este sinonimă cu credința. De aici galeria de sihaștri care ocrotesc mersul lumii socotind, cu aspră măsură, faptele ei și păstrându-se și ei înșiși în puritate ("în rugăciuni asceze"), dar și veghind idealul unei

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
ci înțeleptul cetății noastre trăind istoria nu numai în acțiune ci și prin cuget, și în primul rând ca filozof"33. Viața lui este așezată de Eminescu sub raza unei stele, precum a celorlalți "aleși" din poemele sale (vezi Povestea magului...). Și, deși este doar un punct ("Eu am fost puntul care-n marea lumei / Cea liniștită m-am mișcat"), mișcarea, căderea îl integrează în marele sân cosmic: La moartea noastră Popoare-ntregi privesc ca la o stea" (Decebal, dramă) Pe

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
știm cine privește: teama din ochii lui Traian de sub zidurile cetății? Sau e poetul care o vede "pentru întâia dată" prin părul lui Odin "ca o coroană mândră" (Odin și poetul). * Imaginarul eminescian din marile "poeme cosmologice" (Memento mori, Povestea magului călător în stele, Andrei Mureșanu, Odin și Poetul) se dezvoltă epic din nuclee (în expansiune) a unui impuls poetic mereu in statu nascendi: imaginile proliferează imagini colonizând spații cosmice neatinse de privire. Versurile par niște schelării uriașe pe care aștepți

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
uriașe pe care aștepți să coboare titanii, zeii "noianului" originar: Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele, El zboară fără preget ca tunetul rănit; În sus, în dreapta, -n stânga lanurile de stele Dispar. El cade, -un astru in haos azvârlit." (Povestea magului ...) Detaliul trădează o "gândire arhitectonică" dedaliană: de la abside care par sprijinite doar pe aer "stânce arcuite în gigantice portale", "înalte albastre hale" -, colonade și ferestre sculptate în "stânce" ("bolte săpate-n granit"), dar adesea sunt doar cadre goale "de cugetări

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
Iată ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteți și voi în mâna mea"; Ieremia), pus sub raza stelei: "Un om se naște un înger o stea pe cer aprinde Și pe pământ coboară în corpul lui de lut." (Povestea magului...) Într-un fragment din caietele sale poetul revine la această legătură, stea corpul de lut: "Zenitul meu o stea, cine știe ce lume care poartă vuietul destinelor sale deasupra capului meu; oare dacă mor eu, moare și ea, această lume din zenit

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
știința morții a reînturnării"; Demonism) propriu liricii eminesciene, de refacere a Unității cosmice, așa cum reiese din acest fragment care explică părăsirea sufletului 4 de către trup: " Când omul risipitu-i un lut fără suflare Sufletul în afară rămâne surd și orb..." (Povestea magului...) Fără "scânteia divină" lutul e "inert" (Ce suflet trist...) și devine doar un "vas de lut, un sac de viermi" Iar fața ta e străvezie), căci partea adamică e rău alcătuită dintru început, ea conține germenii perisabilului, a prafului: "Fiindcă

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
al pustiului. Timpul său este eternitatea ("neantul"). Nu mai este nimeni care să citească semnele convertite în firul de praf. Dacă pe o treaptă anterioară, a timpului istoric, praful putea fi citit ca o "hieroglifă a unui alt timp" de către magul inițiat, acum panorama e încremenită: "Ruina sură e-un vis încremenit E-un basmu făcut peatră, e-un veac înmărmurit" Viziunile poetului sunt anterioare, nimeni nu este supraviețuitor, sunt imagini ale unui deșert care s-ar putea oglindi pe sine

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
Mureșanu). Fără "substanța" sa geneza și apocalipsa nu pot fi înfățișate. Pentru că ea subsumează atât lutul biblic, "de-alcătuire" ("Un om se naște un înger din cer aprinde / o stea / Și pe pământ coboară în corpul lui de lut"; Povestea magului...), cât și perisabilitatea materiei originare "consumată în arderi, "străluciri de-o zi", care stă la temelia faptei umane: "Păstori de nații cu strâmbă cârjă-n mâini, / Pulbere-s astăzi. / Pulbere-s chiar fiind vii" (În van căta-veți...) sau " Nici un

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
stol Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?... Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?" (O, stingă-se a vieții...) În călătoria "rivalității demiurgice" scopul nu mai e inițierea, dezlegarea tainelor (Ca în Povestea magului călător în stele), ci strigarea adevărului: "Atunci negrește soare... Atunci să tremuri cer... Atuncea saluta-voi eternul adevăr... Și liber, mare, mândru prin condamnarea lui, A cerurilor scară în zbor am să o sui... Să strig cu răzbunarea pe buze

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
către "apocaliptic" (habitudo ad nihil) nu devine o "spaimă de neant" la Eminescu, ci nevoia de identificare a unei "cauze prime" (habitude ad causam primam), de a afla "sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun" (Memento mori). Înțelepciunea magilor, "bătrânii" intermediari, i-au modelat gândirea rebelă îndreptând-o către un "acord cu dimensiunile cosmosului".25 Acest "acord" s-a constituit și a devenit un principiu de forță în poetica sa sub razele de foc ale "eternei reîntoarceri": "Azi un

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
trebuie să ia sfârșit "ca noua viață să înceapă dincolo de istorie"27 sau "dincolo de ultimul om"28, pentru M. Eminescu este important ca istoria să nu ia sfârșit până ce "feciorul de împărat" nu coboară de pe munte cu revelația primită prin intermediul magului. O nouă lume poate să înceapă atunci, chiar dacă în contexte schimbate, "de pe o bază nouă a contradicțiilor în perpetuă încleștare"29: "Din mărire la cădere, din cădere la mărire Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele ei..." (Memento mori) Reiterarea în

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
o stea din cer aprinde Și pe pământ coboară în corpul lui de lut, ... Și îmblă scriind soartea a omului născut. Când moare a lui suflet aripele și-a 'ntins Și renturnând în ceruri pe drum steaua a stins." (Povestea magului călător în stele) Suntem "stelari" fii ai cerului, gândește omul eminescian. De aceea titanii, zeii din cosmogonia sa se poartă după reguli omenești: "ceea ce ești este precum ceea ce este sus, iar ceea ce este sus precum ceea ce este jos, spre a

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
Hafiz din Șiraz: "dacă chipul dumnezeiesc devine epifania privirii tale, înfățișându-ți-se ție", nu există nici o îndoială: "tu ești acum stăpânul privirii". Între a fi stăpânul privirii și a fi posedat de privire se desfășoară existența unor personaje eminesciene: magi, călugări, "zăhaștri", asupra cărora vom zăbovi mai încolo. Nu întotdeauna ochiul lor stăpânește lumea, ci lumea acaparează ochiul, ea îl copleșește, strecurând în conștiința noastră, uneori perfid, un joc al nuanțelor, al aparențelor. O privire e doar o versiune asupra

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
de simboluri, Ed. Artemis, 1995). El nu este resimțit niciodată ca un infirm, ci ca un ales: "el se împărtășește din divinitate, este inspirat, poet, taumaturg, vizionar" (Op.cit., p. 383, vol. II). În acest fel trebuie să-i "citim" pe Magul din Povestea magului călător în stele, pe călugărul din Mureșanu, pe Ogur din proiectul Decebal, pe poetul Rom din Genaia. De fapt, arborescența acestui motiv crește din trupul poemului Sarmis o fascinație pentru Ioana Em. Petrescu care i-a dezvăluit

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
Artemis, 1995). El nu este resimțit niciodată ca un infirm, ci ca un ales: "el se împărtășește din divinitate, este inspirat, poet, taumaturg, vizionar" (Op.cit., p. 383, vol. II). În acest fel trebuie să-i "citim" pe Magul din Povestea magului călător în stele, pe călugărul din Mureșanu, pe Ogur din proiectul Decebal, pe poetul Rom din Genaia. De fapt, arborescența acestui motiv crește din trupul poemului Sarmis o fascinație pentru Ioana Em. Petrescu care i-a dezvăluit acea "constantă" a

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
pot mângâia, pot vindeca, dar pot și ucide. Precum la unele animale, există ochi care inspiră teamă: multe personaje eminesciene poartă o pecete "malefică". Se trece repede peste aceste însemne chiar la personaje des comentate. Iată: călugărul ascet din Povestea magului... "aruncă peste lume" ochii lui suri, "ochiu-i țintea întunecos"; Orfeu sta lângă harfa lui zdrobită cu "ochiu-ntunecos" pe care și-1 întoarce "și-1 aruncă aiurind"; în proiectul teatral Petru Rareș Mira spune: "Privește-mă! Privește! Ochiu-mi îngrozitor / seamănă cu

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
că ar trebui să acceptăm pentru "demonul" eminescian o natură bipolară demoniacă și ascetică în același timp. Partea demonică ar fi "scânteierile" din priviri, ochii suri, tulburi și vineți, "focul din priviri" care nu mângâie ci îngheață. Dar partea ascetică? Magul eminescian nu e evlavios, nu e martir al unei devoțiuni spirituale. Nu coboară între oameni să predice vreo credință. El are mai mult o natură de "revoltat", deși nu e un om de acțiune (sub chipul unui Toma Nour nu

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
răspunde: "... eu nu pot nimic pentru tine. / Scrisoarea-ți menită eu nu pot s-o schimb. / Ce e pot preface... Ce-n stele senine / Nu-i scris eu nu pot ști. Sunt scrieri streine / Gândite de Domnu-ntr-a zorilor nimb..." (Povestea magului...). Rolul său nu pare atât de intermediar între om și divinitate cât de prezicător: "Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale. / Ca-n ea să n-alunei, ca neademenit / De-un înger c-ochi verzi cu trăsăturile pale, / Ce

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
un înger c-ochi verzi cu trăsăturile pale, / Ce lumi aduce durere și jale...". E mult, e puțin când el știe că "nu e nimic și totuși e"? Sau ceea ce Parmenide formulase deja: "ființa este și nu este". Astfel că magul eminescian pare a rămâne în fața acelei dihotomii din Visible et l'Invisible a lui Merleau-Ponty, care închide ființa spre neant: " Iar timpul crește-n urma mea ... mă-ntunec!" (Trecut-au anii...). Acum, în aceste poeme metafizice, ochiul nu mai încearcă

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
privesc acum doar "cu stinsele lumini" (Din noaptea). Pe acest jar trăiește "cugetarea" la Eminescu: fantezia, o "vedere" numai pe cenuși: "... Cugetarea cu raze reci pătrunde, / Lovește chipul dulce creat de fantezie...". Doar "ochiu-nchis" ține mai departe "visul frumos" (Povestea magului...). E ochiul semnului-vis, un "interval al ștergerii" (în Archeus) limitelor timp spațiu, cum spune în Sărmanul Dionis: "... am putea trăi aevea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui". Ochiul "ars" eminescian este parcurgerea unui ciclu complet

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]