2,509 matches
-
chef de Întâlniri după divorțul recent, intenționa să recupereze timpul pierdut cu fosta soție ștearsă din Park Avenue. Curând după ce se așezară, el Închise discret ochii și adormi. Kitty era trează, dar găsea mult promovata premieră de la MET mediocră, aproape provincială. Pe scenă, un Romeo corpolent, bărbos, care ar fi fost mai potrivit În rolul tatălui, arăta ca un bufon În costumul lui de catifea roșie, prin care se profila abdomenul generos și prin care Îi ieșea părul de pe piept. Făcea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
a mă purta „ca un fraier”, cum își zice probabil Augusta. Am dezamăgit pe mulți, era normal s-o dezamăgesc și pe ea, nerevoltându-mă. O las în pace cu escapadele ei. 4 ianuarie Azi cade o zăpadă rară, apoasă, provincială. Asta e tot. Cum spun crupierii, rien ne va plus. 6 ianuarie Mă gândesc că Dumnezeu n-a murit decât pentru cei deciși să-l socotească astfel. 9 ianuarie O clădire veche cu fațada acoperită de iederă. Urc la etaj
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
simți nevoia delimitării față de fascismul ideologic al futuriștilor italieni. Constructivismul programatic al Contimporanului - afin cu stilul Art Deco al anilor ’20 - este moderat, eclectic și sintetic, afirmativ și popularizator, vizînd, la modul „pedagogic”, emanciparea unei culturi resimțite drept minoră și provincială. Ecourile dadaisto-futuriste din numărul unic al revistei 75 HP, cu experimentalismul său „pictopoetic” insurgent, au un caracter aprés coup, căci, la acea dată, dadaismul era deja mort și îngropat, iar futurismul se afla (în Italia) în plin proces de oficializare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al Capitalei, amețiți de debutul lor îndoielnic prin vreo foaie literară și înghițită pînă la urmă de apele turburi ale gazetăriei” (Beldie, Memorii..., p. 163). Situația nu fusese fundamental alta „la Centru”: „În Franța, romantismul și simbolismul datorează imens exodului provincial. La noi, destinul lui Petică, boem prin definiție, urmează aceeași traiectorie-tip” (Mihai Zamfir, op. citi, p. 184). Ceea ce aduce „nou” (pre)avangardismul față de simbolism - refuzul provinciei - se manifestă cel mai violent la Tristan Tzara, acesta reușind cea mai spectaculoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ilarie Voronca, și el expatriat mai tîrziu (după o lungă „navetă” avangardistă) în Franța. Debutul său editorial din 1923, cu volumul Restriști, arată un melancolic, puternic influențat de poezia „de sanatoriu” a lui Bacovia și Camil Baltazar, poet al tristeților provinciale, al nostalgiilor, al melancoliilor și reveriilor sentimentale în decor simbolist, și numai frenezia imagistică dezlănțuită anunță rupturile de mai tîrziu. Intrat în cercurile de avangardă, fostul Eduard Marcus („pseudonimizat” de E. Lovinescu) își convertește visările și restriștile aflate sub semnul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
acestui reprezentant funambulesc al culturii franceze de atunci, ținînd mai degrabă de zonele ei periferice efemere, ca un fel de necesar exutoriu al rătăcirilor ei morale. Va fi fost implicat poate în acest entuziasm exacerbat ceva din complexele unei culturi provinciale, confruntate cu exorbitanța promiscuă a unei mari culturi? În orice caz, acest episod eroi-comic al vizitei lui Péladan este simptomatic pentru climatul tulbure al societății românești de la sfîrșitul secolului, climat cultural și moral cu germeni de corupție, pe care, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Forain și Galanis (organizată de același Iser), făcuseră obiectul întîmpinărilor entuziaste ale lui Ion Minulescu și N.D. Cocea, iar pictorul Apcar Baltazar comentase favorabil, într-un articol, creația Ceciliei Cuțescu-Storck. Totul se desfășura însă pe un fundal foarte conservator și „provincial”, ostil inovației artistice antiacademiste și antirealiste. Textele lui Theodor Cornel au și meritul de a inaugura cu adevărat exegeza românească a operei lui Brâncuși (ale cărui opere cu tentă abstracționistă fuseseră reproduse pentru prima oară în paginile revistei sibiene Luceafărul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
după război, Marcel Iancu - Ion Vinea - Jacques G. Costin - Milița Petrașcu, Ilarie Voronca - Victor Brauner, Ilarie Voronca - Brâncuși - Robert Delaunay etc. În siaj francez (dar nu numai), ia naștere o „critică a poeților” opusă instituției critice denunțate drept mediocră, obtuz-conservatoare, provincială, didactică, explicativă și pozitivist-clasificatoare. În ceea ce-l privește pe Tudor Arghezi, după război, preocupările de critică plastică vizînd încurajarea artiștilor independenți și novatori lasă locul sprijinirii autorilor de avangardă. În revistele înființate de poet vor fi publicați majoritatea lor: de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
că Samuel Rosenstock nu se hotărîse încă pentru pseudonimul care urma să-l facă celebru. Nici poemul său nu e, încă, un Tzara veritabil, ci doar mimarea — fără stridențe — a unui envoi epistolar, o piesă de cameră în care bovarismul provincial e privit cu ironie tandră, ușor amuzată, iar versul liber muzicalizează grațios, improvizînd ludic rime interioare. Prin 1913 sau 1915 — nu putem preciza cu certitudine data — tînărul autor exersa însă pseudonimul Tristan Ruia, ales pentru un proiectat volum de versuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în continuare deschisă, căci — se știe — poeții nu trebuie crezuți întotdeauna pe cuvînt. Oricum, „numele de familie” al pseudonimului, găsit de Vinea („moins aventureux, peut-étre et certainement plus attaché au territoire natal”, cf. Claude Sernet), exprimă jumătatea românească și „tristețea provincială” a poetului expatriat și internaționalizat. Numele Tristan Tzara a fost legalizat în 1925, printr-o decizie a Ministerului de Interne al României. Emigranți români pe teritoriul Dada Nu puțini cercetători străini ai fenomenului Dada atrag atenția asupra rolului de lider
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
care-i vor lua apărarea în scandal se va număra și un „metec” român, C. Brâncuși... Mai tîrziu, Richard Huelsenbeck va sublinia, nu fără un grăunte de ironie naționalistă - reflex, de astă dată, al unui „complex al Centrului” -, diferența plebee, provincială, „balcanică” și „barbară” a tînărului român: „spre deosebire de Ball, de Arp și de mine, Tzara nu crescuse la umbra umanismului german. Nici Schiller, nici Goethe nu i-au spus vreodată, în orășelul lui natal, că frumosul, nobilul, binele trebuie sau pot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mai bine să vie/ În orașul mare cu petreceri pentru rătăcirea conștiinței// Sufletul meu: femeie la modă merge cu orișicine...” Sau flagelarea ironică a convențiilor sentimentale aferente: „De-ai fi fost croitoreasă ori n-ai fost nu-mi pasă/Dragoste provincială în curent cu mișcarea literară/ Sufletul tău e curat și e bine informat - asta-i/Partea principală pentru cîntarea sentimentală” („De-ai fi fost croitoreasă“). Frapează, în „primele poeme” ale lui Tzara, exhibarea vacuității convenției (ceea ce e sinonim cu conștiința
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
La marginea orașului“ e șocant de asemănătoare, tematic, cu „Balada spînzuratului“, ambele - scrise în 1915). Atît Vinea, cît și Tzara improvizează deconstructiv despre „Hamlet” și „Ofelia” („Hamlet“, respectiv „Proclamație“, fără a mai aminti prozele), despre iubiri și destine de femei provinciale, despre înserări autumnale și vacanțe etc. În poemele din 1913-1915 ale lui Vinea, impusurile iconoclaste sînt însă cenzurate de o melancolie retractilă, proiectate - nostalgic - în trecut, în amintire sau într-un prezent dominat de sentimentul pierderii iremediabile, al neliniștii metafizice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
anticonvenționale și eliptismele neafectînd lirismul ansamblului: „Pereții de carton alb, tăiați de o fereastră/dreptunghiulară: luna ziua se reazemă pe cer/ning clipele rugină pe arborii de fier/și-un horn omoară timpul cu panglică albastră” [„Din almanahul îngerilor (constatări provinciale)“, 1917], „iarba moartă pălise văile și vitele pășteau mîhnite/zăream mai departe caii goi/au murit toți oamenii de pe pămînt, dar nu-mi dau/seama dacă e mai bine“ („Septembrie. Ciornă“) etc. Tzara însuși va mărturisi, în Almanahul Dada al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Costin, cît și comilitonilor constructiviști, abstracționiști și puriști de la Contimporanul... Corespondența lui Jacques G. Costin cu Tzara (trei epistole, 21 iunie 1929-7 iulie 1930) atestă, fără drept de apel, dorința fierbinte a celui dintîi de a-și depăși complexul provincial prin traducerea în limba franceză, la Paris, a volumului său de către liderul dadaist. O lungă scrisoare autografă, semnată și datată 1 iunie 1930 (303/236 TZR C. 974), îl persuadează pe toate căile. De la aluzii răsfățate gen „O seamă din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
peste propria lor umbră, nici peste propria cultură „clasică”, de care încearcă să se rupă... În unele cazuri, referențialul/realul apare supralicitat în direcție „reportericească” sau pamfletară. Scrisoare disperată de Felix Aderca, de pildă, mixează comic un episod de amor provincial cu fragmente de romanță (parodie a sentimentalismului minor), făcînd considerații exasperate la adresa condiției periferice: „Dulce Românie! Provincie integrală! Patrie în care e sortit să pregătim cu o sută de ani mai înainte cărțile și legile, pentru ca atunci, la vremea potrivită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cînd a găsit vaca”. În opoziție cu acest utilitarism „burghez”, artistul liber și suveran „își arogă dreptul naturii de a crea forme noi, fără asentimentul nimănui”. În altă parte, „înapoierea” consumatorului de artă autohton e deplînsă și denunțată drept retard provincial în raport cu marile centre ale Europei occidentale: „Magdeburgul e un oraș cubist. La Paris, cubismul e în faza eroică, la noi, e încă în stadiul în care enervează prostimea elegentă a vernisajelor și simulația găunoasă a criticii” („Pictorul M.H. Maxy...“). În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din Flacăra aceluiași an cu privire la inexistența unei tradiții literare românești presimboliste (amblele - combătute ferm de către E. Lovinescu în Sburătorul), dar și de profetismul vaticinar al tînărului Emil Cioran, care va face tabula rasa din tradiția culturală autohtonă, sau de complexul provincial care transpare din articolele tînărului Eugen Ionescu. Remarcînd faptul că „Febrilitatea afirmării, bucuria intelectuală cu care Vinea consemnează prezențe românești peste hotare nu-l împiedică, totuși, să vadă lucid situația de fapt a avangardei noastre”, S. Mioc vede în afirmația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și conducîndu-se după legi interioare, pe care numai autorul de antologie le cunoaște” („Două epiloguri la Antologia poeților de azi”, în Opere 3, Mențiuni critice, București, Editura Minerva, 1971, p. 217). Deși mimetismul occidentalizat e respins ca simptom de inadecvare provincială („noțiunea aceasta de generație, de școală și altele ni se par sunînd cam fals pe meleagurile noastre”), sînt invocate - ca argument de autoritate - noile tendințe din cîmpul criticii franceze contemporane: „Este el, de altfel, acest sectarism, compatibil cu comprehensiunea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
eliptice, de o nervozitate neînfrînată, sensibil, capricios, lipsit de ceremonie”, Ion Călugăru se situează „în coasta” lui Ion Vinea. Povestirile care „continuă spiritul Paradisului statistic” cu viziunile sale de „feerie troglodită” sînt considerate superioare literaturii „cu aer de specifică localizare provincială din Caii lui Cibicioc” („Năpasta Varvarei”). „Cu ironia disolvantă, cu aerul de copil teribil, cu spiritul lui iconoclast”, prozatorul convinge în măsura în care „binevoiește să șteargă vechile litere, și, cu creta în mînă, să adauge ici o lulea, dincolo o căciulă, animînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
celor mai veninoase incantații ale lui Lautréamont”. Ca și în cazul altor critici „artiști”, Boz polemizează cu Lovinescu, care „oprindu-se, cum era și cazul, la elementele superficiale”, a ratat înțelegerea poeziei bacoviene, fixînd-o în rama desuetă a unui simbolism provincial, minor. Observație corectă... Așezat în descendența lui Villon, inclasabilul Arghezi este văzut ca „un om al paradoxurilor”, caracterizat de o puternică voință de „independență și singularizare”: „Formula modernității lui Arghezi se impune în sensul evadării din formule”. „Stăpînitorul unui pascalism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
originii umile, „complexul” existenței periferice, „complexul” întîrzierii, „complexul” discontinuității istorice și al absenței tradiției clasice, „complexul” ruralității, „complexul” începutului continuu, „complexul” condamnării la imitația modelelor străine, „complexul” absenței capilor de serie, „complexul” lipsei de audiență (internă și externă), „complexul” izolării provinciale, „complexul” lipsei de durabilitate și monumentalitate, „complexul” în fața criticii, recognoscibile în aproape toate marile construcții intelectuale românești cu dimensiune identitară din secolele al XIX-lea și XX. Complexul periferiei (însoțit de o criză a categoriilor „tari”, „stabile”, absolute”, de la metafizică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la reprezentanții Școlii Ardelene, cu dezvoltări specifice în perioada Preromantismului și a Romantismului (v., între altele, considerațiile lui Gr. Râmniceanu, „descoperirea Occidentului” de către Dinicu Golescu, dar și critica importului occidental fără discernămînt de către „mesianicii pozitivi” ai Daciei literare, obsesia figurii „provincialului” la pașoptiștii moldoveni, critica „formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu, mesianismul tradiționalist al lui Nicolae Iorga), se acutizează odată cu avansul modernizării social-culturale și cu apariția „crizelor” de adaptare aferente într-o societate cu mai multe viteze, intrată tîrziu în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
estetismul parnasiano-simbolist - cosmopolit, aristocratizant și boem - nu reprezintă însă decît un epifenomen al „complexului periferiei”, un evazionism asumat ca protest antifilistin, ca ridicare deasupra mediocrității vulgului și a provincialismului tradiționalist. În forme răsturnate, complexul se regăsește deopotrivă în „micul romantism provincial” (G. Călinescu) cu accente realiste și naturaliste al literaturii „dezrădăcinaților”, „inadaptaților” și „învinșilor”; pe alte coordonate îl vom regăsi, după Primul Război Mondial, la avangardiști cosmopoliți și la unii ortodoxiști din cercul revistei Gîndirea, la reprezentanți ai „tinerei generații” și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al primei noastre modernități artistice. Repatriat din Franța după o tinerețe anarhistă și aventuroasă, acesta a intermediat, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, vizita oficială a „magului” decadent Josephin „Sâr” Peladan (al cărei succes are o notă certă de spectacol provincial) și a sponsorizat expoziția din 1908 de la București a pictorilor impresioniști Derain, Forain și Galanis, invitați de emulul lor Iosif Iser. Cu toate contradicțiile aferente, rolul lui Bogdan-Pitești în „lansarea” și susținerea literaturii și a artei moderne rămîne, cred, determinant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]