1,446 matches
-
a întîrzia; întunecat; later; lene; leneș; mare; melancolie; miază-noapte; miel; miez; minut; mort; mult timp; la naiba; nedormit; neglijență; 2 noaptea; de noapte; noi; odihnă; ora 24; ora 3; ora de somn; oră tîrzie; panică; parcare; pedeapsă; petrecere; pocăință; pustiu; ratare; rămas; renunțare; rezistență; romantic; fără rost; roșu; scrisoare; seara; senin; serial; sesiune; pe sfîrșite; sincer; spaimă; strîns; suspans; șansă; teamă; telefon; fără timp; nu mai e timp; prea tîrziu; toamnă; de tot; trei; mă trezesc; trist; tristețe; uitare; în urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
obstacol; ocazie; a ocoli; om; omitere; oprește; optimism; optimist; oră; orice; pa!; parastas; a parcurge; pădure; părăsi; pește; a petrece; picioare; se pierde; pierdut; pieritor; pietrele rămîn; plecat; un pod; pot; prieten; prin; a privi în urmă; problema; promovează; punte; ratare; rămîne; rău; răul; repejor; resemnare; rîu; salvare; sare; scapă; a schimba; scurge; se scurge; a se scurge; semafor; semeț; sfîrși; sfîrșit; simț; sta; pe stradă; stă; succes; supărarea; tace; tancul; tare; telenovelă; temporalitate; temporar; se termină; peste tot; totul; tramvai
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
înțeles din ceea ce am spus mai devreme: ouăle sunt deja în ibric. După trei minute, gata: aveți oul mult dorit. * Modul în care se ajunge la rezultatul ideal diferă de la extraterestră la extraterestră; eu, după ce am acumulat suficientă experiență în ratarea ouălor fierte, am reușit rapid să deslușesc secretul; nu al ouălor moi sau cleioase, ci al omletei, dar tot un secret e și acesta. Nu încheiem capitolul fierberii până nu vă spun și secretul pastelor făinoase*. Rețeta „paste cu brânză
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
adevăr ai fi, nu ești ceea ce s-ar putea numi Adevărul însuși. Când folosește cuvântul „adevăr”, scepticul și „cinicul” Cioran, cel care slujește unei libertăți care lasă impresia că nu presupune nici un fel de angajare, enunță ipoteza unui eșec, a ratării propriei existențe. Nu este vorba despre scris, căci scrisul devenise el însuși, în timp, o soluție provizorie și înșelătoare. Paradoxul este că, tocmai datorită sentimentului ratării, Cioran are acces la adevărul de care crede că e înstrăinat: adevărul i se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lasă impresia că nu presupune nici un fel de angajare, enunță ipoteza unui eșec, a ratării propriei existențe. Nu este vorba despre scris, căci scrisul devenise el însuși, în timp, o soluție provizorie și înșelătoare. Paradoxul este că, tocmai datorită sentimentului ratării, Cioran are acces la adevărul de care crede că e înstrăinat: adevărul i se arată tocmai pentru că lipsește; e unul dintre consecințele dezrădăcinării. Așa încât, repet, tocmai pentru că nu poate fi decât departe de adevăr, Cioran e, în realitate, în miezul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din convingerea că vocația lui Ă ratată și abia astfel relevantă Ă era aceea de sihastru, de anonim pierdut în materie. De aici, regretele că nu a ajuns pădurar ori cioban, figuri care-i stârnesc admirația pentru că sunt opusul sterilității. Ratarea însăși, ca metodă de a ajunge la adevăr și de a crea sens, este opusul sterilității. Îl invidiază pe Wolf Aichelburg pentru că mai poate schimba din când în când, în România fiind, o vorbă „cu câte-un cioban” (516); de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e aici o proiecție subiectivă, având forma și relieful obsesiilor lui Cioran. Un narcisism pe dos, căci, desenată ca într-un blazon, România este aici Cioran însuși. Să ne amintim: țara asta nu are destin, nu trăiește în istorie, e ratarea prin excelență și refuzarea ideii. Ar ilustra-o din plin, chiar dacă mi se pare că Cioran nu o spune explicit, Mitică. Iată câteva fraze: „Este foarte caracteristic că un român nu se poate face interesant într-o societate de conaționali
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
angajeze, el îi scria lui Eliade încă din 1935: „Cu adevărat, nu mă pot lega de nimic fără să fac o concesiune ce anulează atașarea” (9 decembrie 1935 Ă 550). Ce-i rămâne de făcut decât să slăvească eșecul și ratarea?! Vorbind despre Aram M. Frenkian de parcă s-ar referi la sine, Cioran regretă posibila Ă deși cândva atât de dorita Ă ieșire din anonimat: „Dacă ar fi trăit într-o țară «civilizată», azi ar fi un nume cunoscut în toată lumea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aparent neutră, nu-i decât consecința unei disperări dizolvate în consolare. Într-o scrisoare mai nouă, de după 1989, vorbește despre „noi, românii”. Se vede pe sine ca fiind emblematic pentru români, și ceea ce era trâmbițat altădată ca împlinire Ă anonimatul, ratarea Ă devine motiv de mândrie, dar și de abia ascunsă nostalgie, ba chiar de dezamăgire: „Sunt într-o situație foarte delicată. Nimic nu scapă rațiunii. Neputința mea de a lua o hotărâre explică de ce toată viața am meditat îndelung la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
el Ă n-ar avea pereche în toată literatura franceză, apoi exclamă: „Ce limbă avem! Nu cunosc alta mai poetică! Din păcate, e intraductibilă. Tradus, Eminescu devine aproape caraghios, oricum teribil de minor și învechit”. Iată fascinația anonimatului și a ratării, ilustrată de limba în care se regăsește, fără a mărturisi explicit că se și recunoaște. „Dacă ar fi fost englez, neamț sau măcar spaniol, ar fi fost una din marile figuri ale poeziei” (11 februarie 1975 Ă 263). Altundeva: „Limba
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
totodată fals. E incredibil cât de vie a rămas în mine imaginea Sibiului” (18 martie 1975 Ă 264). Sunt locuri la care Cioran revine obsesiv și dureros în scrisorile sale. De fapt, Sibiul și toate celelalte întruchipează provincia, neantul, anonimatul, ratarea, absența, modul elementar (adică natural) de a fi. Hiperlucidul crede în existență nativă. În fine, „Am nostalgia provinciei, spune, or Sibiul e încarnarea perfectă a ei” (1 aprilie 1971 Ă 494). Privind niște fotografii de-acasă, recunoaște: „Nimic nu mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai adesea. Ceilalți, așa cum și-i proiectează adesea Cioran, sunt angajați: cred într-o misiune, se luptă pentru o convingere, trăiesc pentru o idee. Ei devin întruparea unei idei. Or, în cel mai bun caz, pentru că i-e teamă de ratare, Cioran caută munca, dar numai pentru a se refugia în ea. O chestiune care merită detaliată. De fapt, acest veritabil antidot face obiectul altei secvențe analitice. Totuși, fie și anticipativ, iată: „mă gândesc întruna la muncă și continui s-o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ochi, mă pierd definitiv. Am văzut în jurul meu prea mulți ratați ca să nu mă tem că nu voi călca pe urmele lor. Dacă nu sunt, deja, unul dintre ei...” (I, 72). De fapt, munca e o soluție în fața spaimei de ratare. Nu înseamnă că Cioran nu-i admira sincer pe ratați; n-ar fi vrut, însă, să fie unul dintre ei. Or, admirația vine și din faptul că, fiindu-le, totuși, atât de apropiat, Cioran face apologia ratării pentru a se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în fața spaimei de ratare. Nu înseamnă că Cioran nu-i admira sincer pe ratați; n-ar fi vrut, însă, să fie unul dintre ei. Or, admirația vine și din faptul că, fiindu-le, totuși, atât de apropiat, Cioran face apologia ratării pentru a se salva pe sine în cazul în care, din nefericire, va fi fost unul. De aici, poate, alteori, denunțarea scrisului ca o activitate alienantă, „modernă”. Iată: „«Vocația» mea era să trăiesc în natură, să muncesc manual, să meșteresc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sufăr pentru asta în fiecare clipă. Dați-mi un alt eu!” (II, 179). Dar dincolo de fatalitatea aceasta alienantă, care provoacă strigătul disperat al nevoii de a fi altul, de reținut fascinația predestinării. Cioran e atras de tot ce înseamnă eșec, ratare, neîmplinire, nenoroc. „Binecuvântate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu” (II, 122), spune la un moment dat. Sau: „Nu mă poate interesa o ființă asupra căreia nu apasă o anume fatalitate” (I, 225). Cum s-a ajuns aici? Nu cumva
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tristețe sub-umană, animală, mai rău, într-o tristețe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor, și n-am obținut decât această apatie de termită” (II, 330). Aici, gustul amar al eșecului apare în toată severitatea sa. Neputința și ratarea sunt chiar ceea ce sunt: o înfrângere, dovadă a faptului că Cioran nu s-a putut rupe cu totul de viziunea comună a ratării ca neîmplinire. Dar printr-o retorică în care își angajează ființa, sensul neîmplinirii se schimbă: totul devine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
apatie de termită” (II, 330). Aici, gustul amar al eșecului apare în toată severitatea sa. Neputința și ratarea sunt chiar ceea ce sunt: o înfrângere, dovadă a faptului că Cioran nu s-a putut rupe cu totul de viziunea comună a ratării ca neîmplinire. Dar printr-o retorică în care își angajează ființa, sensul neîmplinirii se schimbă: totul devine opusul său. Este motivul pentru care, mai mult decât să se descopere pe sine, Cioran se construiește pe sine. Și se construiește mereu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de răbufnirile orgoliului, de bolile eului. Caută atunci anonimatul, își explorează trupul, face apologia eșecului. Sondează nimicul originar: „Trebuia poate să rămânem la stadiul de larve, să ne abținem să evoluăm, să rămânem liberi și neterminați, să ne statornicim în ratare și să ne istovim la nesfârșit într-un extaz embrionar” (III, 23). De altfel, ce face altceva afrodiziacul decât să mistifice?! Dar, finalmente, acest altul, mistificat, devine eu însumi. Cioran se declară obsedat de „ratații Deșertului” (III, 398), acei călugări
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de astfel de mizerii. Amenajînd un mormînt, te faci că nu-ți pasă că, din nefericire, nu ți-a fost dat să ai copii. Și apoi, luciul rece al marmurei tombale nu proiectează o imagine pertinentă într-o simbolistică a ratării. Ștefan: Atunci despre ce e vorba? Ilie: (după o pauză, rar, grav și chibzuit) Mă tot gîndesc la un cavou. Ștefan: (izbucnind în rîs) Dom' le m-ai dat gata! Mă, dacă-mi spuneai că vrei să-ți faci două
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
suprem elan utopic al căutării acelui "ceva adevărat" care să-l readucă la viață, pune definitiv capăt cursei autoiluzionărilor. III. Fiecare act de autoiluzionare e clădit pe un simulacru, pe o aberație și în ciocnire cu realitatea se transformă în ratare, în prăbușire în propriul gol care se lărgește treptat spre neant pe măsură ce o nouă iluzie îl lansează pe protagonist în direcția unei noi aberații și ratări. Procedînd consecvent pe povîrnișul aceleiași alienări și părăsind pe rînd soluțiile cărora viața le
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
pe un simulacru, pe o aberație și în ciocnire cu realitatea se transformă în ratare, în prăbușire în propriul gol care se lărgește treptat spre neant pe măsură ce o nouă iluzie îl lansează pe protagonist în direcția unei noi aberații și ratări. Procedînd consecvent pe povîrnișul aceleiași alienări și părăsind pe rînd soluțiile cărora viața le semnează decesul, personajul atinge faza înaintată a descompunerii: după o încercare de regrupare febrilă a rămășițelor propriei identități în jurul unui ultim spasm de oportunism (avantajele împăcării
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
-i confirme vocația, a fost reprezentată pe scena Teatrului Național din Iași. Farsă tragică despre evaziune și alienare, piesa are rădăcini în actualitatea imediată, propunînd o radiografie într-o tonalitate tragicomică asupra unui cuplu conjugal copleșit de neputință, banalitate și ratare. Salvarea e căutată într-o invenție a imaginației, în acceptarea unui fals, în refugiul într-o zonă imaginară, într-o zonă a convenției. Locuind acest spațiu imaginar, cei doi soți simt însă acuta nevoie de evadare... în viață, de întoarcere
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
pare, docilitate, subliniază din ce în ce mai apăsat tragica tratare umană a protagonistului. Iluziile cu care s-a hrănit, încercări febrile de regăsire a sensului pierdut al vieții, se destramă pe rînd. Celălalt cuplu al piesei, un cuplu "martor" pentru experimentul moral al ratării și morții aberante a celor doi, exprimă un soi de simț practic minor, cel al mediocrității incapabile să sesizeze o cît de modestă scară a valorilor ce dau sens moral vieții. Prin neașteptate tranziții din real în imaginar, de la un
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de mafie al vechilor structuri, tehnologii învechite în toate zonele de activitate politice, economice, culturale nedreptatea marginalizării celor care au suferit în regimul comunist, îmbogățirea în afara oricăror norme etice sau legislative și, în sfîrșit, absența oricărei perspective de schimbare, adică ratarea a însăși revoluției; aceasta ar fi problematica piesei "Cavou bar". Întrebăriel care se zbat în acest discurs, pe care l-am vrut politic, militant, sînt grave, cu atât mai grave cu cît nu duc la răspunsuri cît de cît clare
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
mai multe piese, cele mai interesante rămînînd din punctul meu de vedere "Calul verde" și "Regulamentul de bloc". Cea dintîi este o farsă tragică despre evaziune și alienare, propunînd o radiografie asupra unui cuplu conjugal copleșit de banalitate, neputință și ratare, cuplu care-și caută salvarea într-o invenție a imaginației. În "Regulamentul de bloc" dramaturgul face un dublu sondaj în existența omului contemporan: la primul nivel, el vizează relațiile interumane, starea socială, condiția individului în raport cu această stare, determinările acesteia în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]