18,995 matches
-
e ăla, e evident. |sta-i Hitchcock. E clar că e Hitchcock. Să-i recunoști stilul. Să intri în sala de cinema și să zici, ăsta-i Tarkovski. - Cînd v-ați hotărît să faceți cinema, ați avut un model? - Un regizor? - Deci român nu. Nici străin? - Nu. N-am avut nici un model. M-am apucat să fac film pentru că am văzut Stranger than paradise a lui Jarmusch. Asta m-a determinat pe mine atunci să vreau să fac film. Pentru că mi-
Interviu cu regizorul Cristi Puiu - De la Cannes la Iași by Laura Guțanu () [Corola-journal/Journalistic/11636_a_12961]
-
than paradise a lui Jarmusch. Asta m-a determinat pe mine atunci să vreau să fac film. Pentru că mi-a plăcut foarte mult filmul ăla și mi s-a părut mie în momentul ăla foarte.. - În momentul ăsta care este regizorul dvs. preferat? - N-am un regizor...Există doi regizori de la care mă revendic, adică au fost cumva profesorii mei, fără voia lor: Cassavetes și Depardon. - Veți pleca acum la Cluj, la TIFF? - Da. Normal. - Filmul este în competiție acolo? - Da
Interviu cu regizorul Cristi Puiu - De la Cannes la Iași by Laura Guțanu () [Corola-journal/Journalistic/11636_a_12961]
-
m-a determinat pe mine atunci să vreau să fac film. Pentru că mi-a plăcut foarte mult filmul ăla și mi s-a părut mie în momentul ăla foarte.. - În momentul ăsta care este regizorul dvs. preferat? - N-am un regizor...Există doi regizori de la care mă revendic, adică au fost cumva profesorii mei, fără voia lor: Cassavetes și Depardon. - Veți pleca acum la Cluj, la TIFF? - Da. Normal. - Filmul este în competiție acolo? - Da. În competiție. Nu, plec. Trebuie să
Interviu cu regizorul Cristi Puiu - De la Cannes la Iași by Laura Guțanu () [Corola-journal/Journalistic/11636_a_12961]
-
pe mine atunci să vreau să fac film. Pentru că mi-a plăcut foarte mult filmul ăla și mi s-a părut mie în momentul ăla foarte.. - În momentul ăsta care este regizorul dvs. preferat? - N-am un regizor...Există doi regizori de la care mă revendic, adică au fost cumva profesorii mei, fără voia lor: Cassavetes și Depardon. - Veți pleca acum la Cluj, la TIFF? - Da. Normal. - Filmul este în competiție acolo? - Da. În competiție. Nu, plec. Trebuie să mă duc acolo
Interviu cu regizorul Cristi Puiu - De la Cannes la Iași by Laura Guțanu () [Corola-journal/Journalistic/11636_a_12961]
-
Macovei - mă bucur că această actriță și-a găsit locul - Doru Prisecan, Mariana Prisecan, preciși, incisivi, riguroși. Și zborul compus din mișcările inventate de Vava Ștefănescu. Și costumele gîndite de Iuliana Vîlsan. Care s-a maturizat în colaborarea ei cu regizorul Mihai Măniuțiu. Și pantofii. Și valsul. Și numere. Și Mihai Măniuțiu. Și trenul morții. Cu vagoane în miniatură ce-i conduc pe copii la moarte, sub ochii mei. Și Marian Râlea. Și Iov. Și Primo Levi. De ce nu s-ar
După Auschwitz by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11657_a_12982]
-
banda de celuloid nu se mișca cum trebuie. Efectul acestui experiment neintenționat a fost imaginea unui autobuz care se metamorfoza brusc într-un dric. Alte tehnici pe care le-a scos la iveală și care se regăsesc azi în abecedarele regizorilor sunt expunerea multiplă sau superimpoziția. Ironic e că, în pofida inventării acestor ingenioase manevre, există una care nu i-a dat prin cap lui Méličs: să miște camera din loc. Toate filmele de început se făceau cu camera departe de acțiune
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
propriu: ținem oamenii în fața cinematografului, ca să facem reclamă festivalului. Pe bune, nu era nevoie. Trec peste numărul enorm de invitații distribuite la deschiderea festivalului, prin intermediul cărora s-a umplut Sala Palatului cu oameni care, majoritatea, habar n-aveau cine e regizorul al cărui film îl vor viziona. Era vorba de Ken Loach, regizor britanic cu un pomelnic de premii, impresionant prin asiduitatea cu care a refuzat orice contact cu Hollywoodul. Până aici, bravo lui! Ceea ce depășește puterea mea de înțelegere e
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
era nevoie. Trec peste numărul enorm de invitații distribuite la deschiderea festivalului, prin intermediul cărora s-a umplut Sala Palatului cu oameni care, majoritatea, habar n-aveau cine e regizorul al cărui film îl vor viziona. Era vorba de Ken Loach, regizor britanic cu un pomelnic de premii, impresionant prin asiduitatea cu care a refuzat orice contact cu Hollywoodul. Până aici, bravo lui! Ceea ce depășește puterea mea de înțelegere e de ce s-a deschis festivalul cu pelicula sa intitulată Ae fond kiss
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
fac ca filmul să oscileze grațios de la farsă la tragedie sau de la cruzime la candoare. Personajele scapă de stereotipizare în acest mod, deși, ca migranți la a doua generație, au aceeași problemă ca pakistanezul din Ae fond kiss. Nu că regizorul Fatih Akin ar miza totul pe personaje. Singura constantă se plasează la nivelul mizanscenei, decorurile sunt mereu înecate în sordid și murdărie. Sibel din Gegen die Wand e fostă actriță de filme porno versus Atta Yaqub din Ae fond kiss
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
el face un rol la fel de emotiv ca o cărămidă. Tot în cadrul acestui festival s-a difuzat și Notre musique, ultima creație a celebrului Jean-Luc Godard, liderul curentului "Nouvelle Vague". E a 89-lea peliculă a sa. Care demonstrează că un regizor bun îmbătrânește în maniera vinului. Nu că Godard ar fi mai slab ca scenarist, adaug după vizionarea acestui film. Cred că e cel mai bun scenariu pe care l-am "auzit" în ultima vreme: beneficiază de un umor incisiv, induce
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
personajelor insuficient individualizate. Aici e momentul când Godard își rezervă un personaj: el însuși, ținând o prelegere în fața unor studenți din Sarajevo. Firește, vorbește despre teorie de film. Ceea ce e neașteptat e modul în care îl critică pe Howard Hawks, regizor american reabilitat ca "autor" tocmai de curentul al cărui lider era Godard. De altfel, regizorul îi dă înainte cu experimentele sale privitoare la relația dintre imagine și sunet, dar o face în vechiul stil clasic al "Nouvelle Vague": prelungește sunetul
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
o prelegere în fața unor studenți din Sarajevo. Firește, vorbește despre teorie de film. Ceea ce e neașteptat e modul în care îl critică pe Howard Hawks, regizor american reabilitat ca "autor" tocmai de curentul al cărui lider era Godard. De altfel, regizorul îi dă înainte cu experimentele sale privitoare la relația dintre imagine și sunet, dar o face în vechiul stil clasic al "Nouvelle Vague": prelungește sunetul diegetic dintr-o scenă în alta. Muzica e omniprezentă, Sibelius și Ceaikovski. Uneori sunetul diegetic
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
ideea de graniță dintre cele trei nivele: paradisul nu e un loc sigur, drama cărnii nu încetează nici acolo. Acest film e de-a dreptul simplu ca structură - e un triptic de trei episoade - față de eliptismele pe care le practica regizorul prin anii '90. Teza din spatele acestui lungmetraj nu e însă una nouă: Godard e critic la adresa mediului în care se manifestă: producția cinematografică. Are multe să îi reproșeze, de la secularizarea imaginii, la falsificarea amintirilor, până la statutul de simulacru á la
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
spectacolul cu Medeea al lui Tompa Gabor, pe care aveam să-l văd, seara, la Teatrul Municipal din Novi Sad. Tragediile nu au frontiere. Ca și sufletele. Moarte sau vii. Aici este conservată perfect trecerea lui György Harag. Marele nostru regizor care a prizat bine cu locul, cu trupa, care a montat aici, în anii optzeci, o trilogie Cehov... cobor niște scări și, pe un perete, o imagine aiuritoare din Pescărușul, cred, o fotografie veche, patinată, cu marginile rupte, conservată sub
Patima Medeei by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11705_a_13030]
-
mă uit în ochii actorilor, la expresia lor. Mă emoționez. Mi se pare că la zilele Harag, organizate de Tompa acum cîțiva ani la Cluj, au venit și cîțiva actori de aici să evoce numele și memoria acestui artist mare, regizor special, prea discret, al cărui discipol este Gabor. Povestea Medeei capătă în acest spațiu cultural, în această Serbie, în acest moment al istoriei, rezonanțe acute. De fapt, toată tragedia se simte acut, imediat, dincolo de timp, de cuvinte, de apartenențe la
Patima Medeei by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11705_a_13030]
-
cu iraționalul, al vinovăției cu nevinovăția. Se crează o energie specială, care se plimbă dintr-un cerc în altul, care ajunge la noi și se întoarce, înmulțită, înapoi, la actori. Spațiul acesta strînge energia și emoțiile, amplificînd, iarăși, tensiunea. Gîndul regizorului Tompa Gabor și a colaboratoarei lui, scenografa Carmencita Brojboiu mi se pare una din cheile majore ale spectacolului. Într-un soi de intimitate, în acest amfiteatru grecesc în miniatură, simțindu-ne umerii și respirația, atît de aproape unii de alții
Patima Medeei by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11705_a_13030]
-
al actriței Timea Buza, Medeea. Cu tăieturi ale feței aproape grecești, bine luminate, un fel de Irene Papas aprigă sau o Maria Callas infinit de tristă. Speculîndu-i liniile lungi ale corpului, expresivitatea privirii și forța stărilor pe care le transmite, regizorul îi propune ceva extrem de dificil. Să joace totul fără să se miște din centrul cercului, pînă la capătul reprezentației. Pînă cînd cei doi copii născuți de ea se topesc în mantia neagră a pardesiului ei lung, în ea, în negrul
Patima Medeei by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11705_a_13030]
-
lagăr, nu ca cel din Siberia... Și Tocilescu ne invită să ne aducem aminte. Despre ce am vorbit mai sus, despre experiențe colective și individuale, despre ce am trăit, despre limitele curajului sau ale lașității din noi. Intuiam că maniera regizorului nu este una sobră, că nu se intenționează un fel de documentar pus în scenă. Intuiam că se apelează la ironie, la autoironie, dar mă temeam de bășcălie. N-a fost deloc așa. Am văzut un gen de epopee care
Gaura din steag by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11729_a_13054]
-
halucinant! Brusc, n-am mai știut unde sînt și, mai ales, în ce an! Atmosfera de atunci a dat năvală peste mine. Pe scenă, dincolo de cei cîțiva protagoniști, toți foarte buni, fără să iasă o secundă din convenția stabilită de regizor, se adună, se alcătuiesc coruri. Femei, bărbați, tineri. Mă frec de multe ori la ochi. Dincolo de costum, de îmbrăcămintea propriu-zisă, amărîtă, uniformizatoare, proletară, kitschoasă, descopăr chipuri, atitudini, înflăcărări de atunci. Aș zice chiar credința. În cuget și-n simțiri. Un
Gaura din steag by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11729_a_13054]
-
cel românesc, "Pădurea spânzuraților", se poate stabili o analogie pe care tematica ar părea că o exclude: în ambele există o abordare critică a textului inițial, exploatarea unui anume - bine delimitat - filon din el, care te convinge de convergența privirii regizorului și a criticului literar. Întâi o scurtă caracterizare formală: opulența vizuală definește mizanscena din Orlando. Cinematografia are protagonistul drept pivot, iar Swinton se dovedește o practicantă "înfocată" a minimalismului thespian. Un laitmotiv al filmului e reîncadrarea - uneori dublă, ca să iasă
Orlando, peliculă feministă (II) by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11730_a_13055]
-
praf. În primul rând, o abundență de cadre lungi cu varii personaje comunicând cel mai adesea cu unele invizibile. Pe la sfârșitul filmului, le-ai cam pus cap la cap. Dar, de teamă că spectatorul e prea tont ca să se prindă, regizorul îți pune el povestea în ordine, prin intermediul privirii unui puști, minunat suport de identificare. Necazul e că regizorul pare să fi uitat anumite fragmente, pentru că în "soluția problemei" lipsește cel puțin un personaj care apărea în "textul problemei". Oricum, pe la
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
invizibile. Pe la sfârșitul filmului, le-ai cam pus cap la cap. Dar, de teamă că spectatorul e prea tont ca să se prindă, regizorul îți pune el povestea în ordine, prin intermediul privirii unui puști, minunat suport de identificare. Necazul e că regizorul pare să fi uitat anumite fragmente, pentru că în "soluția problemei" lipsește cel puțin un personaj care apărea în "textul problemei". Oricum, pe la final, dacă mi se permite o malițiozitate, m-am gândit că Florin Piersicjr a făcut acest film în
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
angoase, ci excese euforice. Cinicul Caragiale nu e un nihilist; fascinat de spectacolul lumii, el îl și creează. Tocmai de aceea funcționarul de la ghișeu e un Dumnezeu, dar și un demon: el nu disperă, ci se amuză. Hedonist, devine un regizor - dincolo de bine și de rău - fascinat de posibil. Astfel, el construiește în virtual, cu o accentuată conștiință a ipoteticului. Așa încît, la origini, diferențele dintre I.L.Caragiale și Mateiu Caragiale nu vor fi fiind atît de mari. Numai că dacă
I.L.Caragiale. Variațiuni by Mircea A. Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/11772_a_13097]
-
Excesul de referințe concrete are drept consecință golirea de orice referință - și există o tensiune poetică asupra căreia ar trebui insistat tocmai în acest joc dintre materie și neant, dintre realitate și adevăr, pe care îl pune în pagină gratuit-cinicul regizor. Și așa cum, astfel creată, lumea este dincolo de bine și de rău, tot astfel ea depășește problema adevărului. Nici adevărată, nici falsă - ea e o proiecție posibilă în limbaj; își ficționalizează deopotrivă autorul și uimește. Meraviglia face din Caragiale un autor
I.L.Caragiale. Variațiuni by Mircea A. Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/11772_a_13097]
-
de vedere al scriiturii și documentării, câteva merite clare. Primul are de-a face cu istoria: Commonwealth-ul a fost unica perioadă în care Marea Britanie a încetat să fie monarhie. Totuși, e totodată o perioadă asupra căreia s-au aplecat puțini regizori. Dar: printre predecesorii lui Barker există un nume de marcă în istoria cinematografiei: Max Ophuls, în al cărui film Douglas Fairbanks joacă rolul lui Charles I. Părintele spiritual al Nouvelle Vague atacă niște probleme "grele" în filmul său (Exilul) despre
Fantezie și istorie pe micul ecran by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11798_a_13123]