KorAP: Find »[drukola/base=tremura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...340 341 342 ...393 >

9,812 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

fie cât mai necruțător cu mortul ca să intre în grațiile papei Ștefan. Eu mă pregăteam să-i fac pe ceilalți doi să se îngălbenească de invidie. Mă consideram cel mai înzestrat pentru învinuiri și calomnii și am cerut cu vocea tremurând de indignare ca papa Formosus să fie declarat nedemn și uzurpator. Îmi șoptise cineva înainte că asta era dorința papei Ștefan și m-am grăbit să fiu primul care s-o strige. Dar nu eram, cum crezusem, canalia cea mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
după aceea m-am apucat de sculptură. — Și de ce-ai părăsit aviația? — O poveste de familie... Căutam o minciună și n-am găsit alta mai bună... Am mai avut un frate. Tot pilot. A căzut cu avionul. Părinții mei tremurau de fiecare dată când plecam. Nu vroiam să-i omor. Laura devenise caldă, apropiată și chiar drăguță cu mine. O barieră se ridicase dintre noi și am intuit că nu mai era nici o piedică serioasă care să ne despartă. Dealtfel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
care le poate trăi un pilot în asemenea ocazii și mi le descria cu o exaltare care îi colora obrajii. „Vezi, exclama privind cerul negru, acum decolează ei. Vinul rămâne să se acrească în pahare și iubitele lor rămân să tremure de grijă, în timp ce ei se reped la hangar, dau drumul motoarelor, se înalță în văzduh și pătrund în inima furtunii fără să se teamă”. Și era mândră în timp ce vorbea, de parcă era iubita unuia din cei doi piloți impertinenți care zâmbeau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Am fugit să-l ajung și m-am dus la arhivă. Cu ochelarii pe nas. Arhivarul stătea la masă și scria. Semăna din nou cu un viezure. S-a speriat când m-a văzut, s-a ridicat în picioare și tremura: „Ce doriți, domnule sculptor? Doriți ceva?” repeta el înfricoșat și servil. „Nu doresc nimic”, am zis descumpănit și am plecat să mă spăl în mare de trecut ca de o murdărie. Intrând în apă, am auzit un țipăt de bufniță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și ne-am strâns tăcuți în jurul lui. Pilotul era singurul care nu părea îngrijorat. Se juca învârtind o nuia în foc. Atât ne-a spus: „Voi încerca să repar mâine aparatul de radio-emisie”. După care a amuțit. „Lei”, șopti deodată, tremurând, naturalista. Atletul, operatorul și producătorul îngălbeniră. Pilotul, calm, învârtea mai departe nuiaua, arsă pe jumătate, în foc. Am ciulit urechile. Undeva în pădure se auzea zgomot de crengi rupte și foșnet de frunze uscate strivite de labele unui animal greu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Soarta lor depindea de mine. Le-am dat pedepse grele, apoi i-am achitat, lăsându-i să plece, ușurați, fericiți că au scăpat, cu excepția procurorului. Acesta învârtea o pipă între degetele lui lungi și osoase. Probabil ca să-și stăpânească agitația. Tremura. Faptul că rămăsese singur l-a speriat. Am așteptat să-i crească panica, să-și scoată din buzunar punga de tutun și să-și umple, cu degetele tremurătoare, pipa. Abia atunci l-am admonestat: „Unde crezi că te afli aici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
urmele Profetului, dispărând în bălării. Dacă mă violau? se văicări Laura după ce-am rămas singuri. Ia lasă prostiile, i-am zis destul de brutal, furios că nu mă arătasem la înălțime. Nu mai venim niciodată aici, bâigui ea și îi tremura bărbia. Era încă sub impresia șocului. În loc s-o liniștesc, am fost de-a dreptul mojic. — Mai bine taci. Îmbracă-te și hai să mergem. Resentimentele pe care le înăbușise până atunci dorința au ieșit la suprafață, agravate. Laura mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
am fost de-a dreptul mojic. — Mai bine taci. Îmbracă-te și hai să mergem. Resentimentele pe care le înăbușise până atunci dorința au ieșit la suprafață, agravate. Laura mi se părea vinovată de tot, că mă găseam acolo, că tremurasem, că mă simțeam umilit, și tot drumul până la azil am tăcut dușmănos. Abia la despărțire am avut puterea să-i zic: — Te rog, iartă-mă, uneori mă port ca un prost. Întâmplarea aceasta a avut și ea rolul ei. De

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
capul în pământ, presimțind pericolul care plutea în aer. Tăcerea lui era parcă un reproș mut: „Vedeți, domnule sculptor? Nu era mai bine să nu vă spun nimic?” Mopsul mi-a înfruntat privirea. Se încruntase, dar nici un mușchi nu-i tremura pe față. Se ținea tare, canalia. Dominic își încordase gâtul de taur ca să priceapă ce se întâmpla. Dodo își frământa mâinile, îmbătrânite dar încă frumoase, cu degetele lungi, Nelson își trecea dosul palmei peste banderola neagră, de parcă se ștergea la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Uniți am fi devenit imbatabili, încât în ziua când ne-am fi săturat să depindem de o legendă am fi putut omorî fantoma Bătrânului, organizând o ceremonie funerară fastuoasă. Și abia de atunci încolo azilul ar fi avut motive să tremure! Ne-am fi putut îndeplini toate capriciile, chiar și cele mai deșănțate, ca acela de a ne duce, de pildă, să ne iubim în sala cu oglinzi, păziți de Francisc, unde m-aș fi culcat cu Moașa cum m-aș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
una? zicea. Puteam să-l refuz? În schimb, dacă nu izbutea să încline balanța în favoarea lui de ajuns de repede, pufăia nervos și bea mereu limonadă, din care pricină transpira abundent. Petele din obraz deveneau mai vizibile, iar degetele îi tremurau. Nu mai ridica ochii spre mine și nici eu nu îndrăzneam să-l privesc decât pe furiș. Mă străduiam din răsputeri să pierd și, ca să-i fac plăcere, mă acuzam că joc prost, că numai norocul mă salva. Enervat, el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de mâlul de pe marginea bălții. Râzi din nou, dar, deodată, te oprești din râs uluit: dinaintea ta, acum, nu mai e bătrânul șters, prăpădit; de jos, s-a ridicat un om aproape necunoscut, cu părul atârnând în dezordine, cu bărbia tremurând și cu ochii plini de mânie, care te privește fără să zică nimic. A început să plouă mărunt, părul lui Vecu se udă, i se lipește de frunte, de ceafă, de urechi. Brusc, bătrânul se desprinde din împietrire, te scuipă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Filip lovea cu o bară de fier în piatra funerară a Tuberculosului, icnind la fiecare izbitură. Se răzbuna pentru moartea Prințului. I-am strigat: „Ce faci? Îți bați joc de munca mea?” Văzându-mă, Filip s-a așezat în genunchi. Tremura din tot corpul și avea o privire de animal îngrozit. „Să nu mă spuneți, domnule scluptor”, s-a rugat el. „Bine, dar să nu te mai prind pe aici”, i-am zis. Am căutat-o apoi pe femeia mutilată de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Am alergat la morgă, am dat să pătrund între zidurile vechi, dărăpănate, am zărit prin întuneric cadavrul întins pe masa de piatră și m-am oprit; mi s-a făcut frig și frică, m-a cuprins o disperare năucă și tremuram; am fugit înapoi în cameră, am scos de sub pat sticlele de coniac pe care mi le dăduse Aristide în contul bustului făgăduit și m-am îmbătat ca un porc. M-am bălăcit într-o beție tulbure, ca în noroi, câteva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pas înainte, am intrat în sala cu oglinzi și m-am oprit. Bătrânul era acolo. Nu mă vedea. Stătea cu spatele la mine. Însă îi zăream fața în oglinzi și m-a surprins expresia crudă, dementă care îi răvășea trăsăturile. Lângă el, tremurând de încordare, cu bale de sânge pe buze, un buldog voinic, de culoarea vulpilor, se smucea, uitându-se fix spre oglinzile din capătul sălii. Am ridicat privirea intrigat și m-au trecut fiori de groază. În oglinzi eram eu! Bătrânul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
declarat că eram un artist și că, la urma urmei, cimitirul era opera mea, o cream în funcție de momentele mele de inspirație. M-a ascultat fără să mă întrerupă. La sfârșit, m-a măsurat lung, în vreme ce mâinile așezate pe masă îi tremurau ușor. Eu înghețasem. Niciodată nu avusesem o asemenea îndrăzneală. — Hai să facem o partidă, zise el stăpânindu-și emoția și furia, întinzând spre mine pachetul de cărți. Dacă vei câștiga, renunț la orice pretenție în legătură cu cimitirul. Dacă vrei, las și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ai făcut pe tine de frică, asta produce impresie, înduioșează. — Ești cinic, șopti pierdut Dinu. — Eu cinic? — Îmi vorbești de parcă aș fi un șobolan oarecare. Vorbea cu ultimele resurse de mândrie jignită. — Știi ce ești? i-am zis. Un căcăcios. Tremuri ca un vierme. S-a înroșit violent și a înghițit în sec. Tot ce mai pot face pentru tine, am continuat, e să-ți cioplesc o piatră funerară frumoasă. Atât. Dacă voi fi lăsat. Dinu mă privea fără să zică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
înroșit violent și a înghițit în sec. Tot ce mai pot face pentru tine, am continuat, e să-ți cioplesc o piatră funerară frumoasă. Atât. Dacă voi fi lăsat. Dinu mă privea fără să zică nimic. Buza de jos îi tremura de indignare și de rușine. Mă așteptam să mă insulte la rândul lui, dar în loc de asta s-a întors și a trântit ușa. 37 Trei zile și trei nopți l-am așteptat. Pe urmă am început să intru la idei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să mă admir în sala cu oglinzi, dar nu cumva era mai potrivită pentru mine oglinda aceea de apă noroioasă? Din pricina căldurii care îmi frigea ceafa începusem să transpir și-mi cădeau picuri de transpirație de pe frunte care făceau să tremure apa și să mi se șteargă pentru câteva clipe figura. Ca într-un vis. După care iarăși mă vedeam. Uitasem să mă rad și poate că asta mă îmbătrânea. Simțeam pe buze, în gură, gustul sărat al transpirației, mă obosea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
impresie, Hingherul s-a ridicat. Era și timpul. Afară se luminase de ziuă. Vălătuci de ceață atârnau deasupra țărmului și a mării, sub un cer sumbru și rece. M-am sculat să-mi pregătesc ca de obicei un ceai. Îmi tremurau însă mâinile încercând să aprind lampa cu spirt, m-am enervat și am luat o țigară fără să mă mai sinchisesc că, fumând pe stomacul gol, îmi zgândăream ulcerul. Numai gustul rău al țigării m-a silit să renunț. M-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
aprind lampa cu spirt, m-am enervat și am luat o țigară fără să mă mai sinchisesc că, fumând pe stomacul gol, îmi zgândăream ulcerul. Numai gustul rău al țigării m-a silit să renunț. M-am întors în pat. Tremuram de frig, poate din cauza febrei, și am tras, grăbit, pătura peste mine. Deodată am avut sentimentul ciudat că-mi supraviețuisem propriei morți. Asta m-a făcut să uit de migrenă. M-a cuprins pe loc o euforie nervoasă. Mă gândeam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
condiții m-ar fi îngrozit. Și a început să împartă cărțile. Mă stăpâneam să nu mă întorc spre ușă. Pândeam, în schimb, oglinzile. Nu se vedea încă nici un fir de fum. Acum, pentru prima oară, am observat că degetele Bătrânului tremurau foarte rău. De aceea strângea cu toată, puterea cărțile. Se încleșta parcă de ele. Mi s-a făcut milă, dar tocmai atunci s-a văzut primul semn al incendiului. — Ei, am zis, ai pierdut. — Cine, eu? a râs înfricoșător Bătrânul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
devorându-mi treptat picioarele, mâinile, umerii și în cele din urmă ochii, urechile, nasul, bărbia. Am măturat cu palma furnicile de pe una din oglinzi și mi-am revăzut figura. Da, arătam întocmai ca Bătrânul. Eram chiar el. Nici nu mai tremuram. Am mai auzit o dată câinele urlând. Furnicile sau flăcările s-au urcat după aceea pe toate oglinzile, ca o rugină vie, stingându-le. Și, în sala cu oglinzi, s-a făcut o noapte roșie. 41 Asta e tot. De-acolo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927

colibele oamenilor, de frica talismanelor de la gât. Noaptea se aude în apropiere răgetul leului, noaptea urlă șacalii, dar nimănui nu-i e frică. Cerul, noaptea, e totdeauna întunecat, aceleași stele albastre sau albe, câteva verzui și una roșie îl acoperă tremurând sau stând liniștite, uneori e lună, alteori nu și altceva nimic. Dar iată că de patru nopți, sus, deasupra zării de la miazăzi, stătea nemișcată o stea mare și rotundă cu capetele alungite în ascuțiș de săgeată, ca un ochi luminos

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
cântară, începură să istorisească în șoaptă, pentru scurtarea timpului de mers, felurite pățanii și întîmplări. Iar în cele din urmă, nimeni nu mai cântă și nu mai vorbi. Acum tăceau toți. Era frig. Numai mersul măsurat îi mai împiedica să tremure în țara asta blestemată unde ziua îi sleia arșița și noaptea îi înțepenea frigul. Unii ațipeau în mers și picioarele lor, deprinse cu drumul, îi duceau singure. Acum, ațipea din când în când și Iahuben. Toropeala aceasta fugară îl mai

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]