8,714 matches
-
se Întind ca un veșmînt; Peste unde și-n tărie Întunericul domnește; Tot e groază și tăcere... umbra intră În mormînt. Lumea e În așteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc Și-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirei În cadență Îl izbesc.” Tema turnului, care apare și În alte poeme (Răsăritul lunei. La Tismana, Trecutul. La mănăstirea Dealului), ar putea sugera o detașare a imaginației de lanțurile rațiunii pedestre, o ordonare a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sfînt al munților și de celelalte elemente din scenografia impunătoare a poetului. Lucrurile intră În poem purtate de o caleașca a sublimului: mormintele sînt „monstruoase” (am dovedit deja că monstruosul exprimă un rău În grad maxim, adică sublim), vulturul e „mîndru”, cugetările „adînc ascunse”, ideile „drepte și Înalte”, suvenirea e „măreață”, tăcerea e „adîncă”, trista gîndire priveghează „precum o piramidă se-nalță În pustii” etc. Piramida (termen de referință În două comparații), turnul, imaginile, și ele repetate, ale palatelor, cetății, mănăstirii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe muchea unui deal, dominînd cîmpul mănos: „Este un cîmp lat, ce are De vechi și firești hotare Un mal către răsărit, Iar către apus o apă, Ce saduri, grădini adapă, Ce udă țărmul setos, Și-n ramuri multe-Împărțită, Curge mîndră, liniștită, Pe patu-i cel năsipos. În vale se văd desișuri, Saduri, livezi, alunișuri, Pe urmă ochiul zărește Un deal ce se prelungește. Verde și Împestrițat. Coastele-i sînt Învălite De vii, de semănături, De țarine felurite, De crînguri și de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
transformă repede Într-o adevărată teroare. O isterie a albului, dulcelui, răsfățului etc. Spațiul liric este, În orice caz, copleșit de: ...„culori suave, magice, divine ce Încîntă ochii, inima Îmbăt”... Bolintineanu părăsește valea romantică, nu rămîne fidel nici stîncii singuratice, mîndre, fantezia nu se leagă de cîmpie sau de colină, n-are apetit pentru o categorie specială a realului; imaginația vrea să-și apropie o lume mirifică În care cerul, pămîntul și marea fuzionează și participă la o existență virginală. CÎmpul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ale mării se conjugă cu culoarea, corespondențele secrete, extazul vieții din serai. Marea și Seraiul sînt cele două spații (cronotopi) ai lumii bosforiene. Unul concentrează splendoarea și moliciunile de orient, celălalt reprezintă spiritul migrator, evaziunea, deschiderea imaginației. E spațiul singurătății mîndre, al melancoliei ce trece prin vecinătatea marilor mituri. Deplasîndu-se spre zona alpină, fantezia lui Bolintineanu caută locurile Închise și Încearcă o penetrație dincolo de linia vizibilului, realului. Fantasticul pătrunde În poem și, odată cu el, o mitologie autohtonă neguroasă, aceea pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu acceptă pînă ce domnul nu dovedește că poate să-și dea viața pentru patrie: „— Dacă vrei iubirea-mi să o dobîndești Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești.” Simbolul feminității se indentifică, În cîteva balade, cu acela al Înțelepciunii mîndre și inflexibile. Mama lui Ștefan cel Mare prefigurează tipul femeii virile cu o largă circulație În literatura română. La vîrsta canonică, ea Întruchipează legea morală, simțul onoarei medievale. Nu deschide poarta fiului Înfrînt și-și ceartă nora care dă semne
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fără viață și, apoi, singurătatea sterilă, mută a pămîntului blestemat. În Răzbunarea lui Statu-Palmă dăm, Întîi, peste un peisaj edenic: „CÎte lunci, păduri și codri de cîntări și de flori pline, CÎte paseri vii, măiestre, șoimi și pajuri năzdrăvane, Păuni mîndri, fulgi de sare, dulci minuni aeriene, CÎți lei, pardosi, căprioare, cerbi cu coarnele de aur Cuiburi de privighitoare, cuiburi scumpe de balaur, Frunzi și fructe, umbra dulce și codreana armonie...”, pentru ca, peste cîteva versuri, decorul să se schimbe și pe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Frivolitatea retoricii Îl poate exaspera. Peisajul urmează aceeași cale: ici, muntele este un spațiu primitor, productiv, securizant, colo muntele este un obiect terorizam Într-o imagine mai vastă a haosului. El devine, astfel, pivotul mai multor figuri: de la figura solitudinii mîndre, purificatoare, la figura ororii de labirintul vegetal... Dintre peisajele ce trec prin versurile lui Alecsandri, doar lunca este statornic euforizantă, liniștitoare. Alăturate, peisajele formează o geografie lirică, o țară imaginară care devine, pe rînd, o țară mitică, o „țară de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de ostilitate față de asprimile naturii. Intervine, În imaginarul poetic, și nuanța temporală. Alecsandri vede (cîntă) același peisaj iarna, primăvara, vara, toamna. Sensibilitatea lirică se modifică În funcție de orarul universului. Iarna se plînge de frig, primăvara celebrează nunta cosmică: „Însoțirea naturii cu mîndrul soare”. Însă nu totdeauna mesajul latent, spre a vorbi În limbajul psihanalizei, corespunde cu mesajul (limbajul) de suprafață al poemelor. Alecsandri nu mai contenește cu vaietele lui: „cumplita iarnă”, „gerul aspru și sălbatic”, „e un ger amar, cumplit”, „urgie crudă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pămîntul preschimbă sărutări Prin raze aurite și vesele cîntări!” În poeme năvălesc viețuitoarele, intră vijelios ierburile și arborii, spațiul liric este acaparat de pardoșii, tigrii, șerpii gigantici, de elefanții și de celelalte „feare-ncrustate” de la India Brahmină. RÎurile Asiei, valea Cașmirului, mîndra insulă a Ceylonului, lacul Ciad și munții Lunii cu Îngrozitorul Pustiu, Nilul Alb la care se Închină un popor negru și alte misteruri ale Africii sînt evocate Într-un singur poem. O adevărată explozie de elemente, o geografie fabuloasă, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îngrozitorul Pustiu, Nilul Alb la care se Închină un popor negru și alte misteruri ale Africii sînt evocate Într-un singur poem. O adevărată explozie de elemente, o geografie fabuloasă, o deschidere enormă a imaginației. Locul focului este luat de mîndrul soare: „În tine cred, o! soare, de tine-mi este dor, Prin cunoscut-am văpaele iubirei, Cu tine-am fost tovarăș pe cafea fericirei, În tine-am sorbit viața, În tine vreau să mor!” Soarele, invocat des, primește toate atributele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un balaur Ce În raza dimineții mișcă solzii lui de aur.” (Malul Șiretului) „VÎnătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire, Și pe soare, falnic oaspe, Îl salută cu iubire. Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează Însoțirea naturei cu mîndrul soare. Valuri limpide de aer, ca o mare nevăzută, Trec alin pe fața lumii și din treacăt o sărută. Pe cîmpia rourată pasul lasă urmă verde, Ce-n curînd sub raza caldă se usucă și se perde.” (VÎnătorul) Șoapta nopții
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.” (Puntea) Imaginile nu sînt prea variate: dimineața este o trezire veselă a naturii, renașterea este rezultatul Însoțirii dintre soare și pămînt. Alecsandri patetizează: mii de glasuri „celebrează Însoțirea naturei cu mîndrul soare”, verginile intră În apa proaspătă, soarele se Înalță de trei suliți pe „cereasca mîndră scară” și absoarbe rouă de pe ierburi... Clasicizînd, alegorizînd, poetul aduce În vasta scenă lirică pe radioasa Aurora care - „dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
variate: dimineața este o trezire veselă a naturii, renașterea este rezultatul Însoțirii dintre soare și pămînt. Alecsandri patetizează: mii de glasuri „celebrează Însoțirea naturei cu mîndrul soare”, verginile intră În apa proaspătă, soarele se Înalță de trei suliți pe „cereasca mîndră scară” și absoarbe rouă de pe ierburi... Clasicizînd, alegorizînd, poetul aduce În vasta scenă lirică pe radioasa Aurora care - „dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit” - zboară peste lume și dă sfaturi bune unei copile triste. Nu se configurează, din
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un ursit, În alte poeme e vorba de mitul sburătorului și de dorul nemărginit... SÎnt miturile, conceptele, imaginile cu care el operează voind să prindă Într-o definiție acceptabilă o stare incomunicabilă. Baba Cloanța recomandă Zamfirei să fugă de străinul mîndru cu glasul dulce, dar fata nu ține seama de avertisment și iese În calea străinului (Crainou). Străinul e Sburătorul, cel care fură mințile fetelor și dispare. Sentimentul de lîncezeală și așteptare, de suferință nedeterminată (pe care Îl notează și Heliade
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Însă Alecsandri nu complică drama incomunicării și n-o spiritualizează prea mult. Sburătorii iau chipurile voinicilor cu plete negre care răpesc fetele din „lumea-ntunecată” și se pierd cu ele În codru. „Acel duh ce-ades se leagă” de copila mîndră și-i provoacă o durere bucuroasă este repede și fără regrete Înlocuit. Numai În Crai-nou, străinul lasă În urma lui un mormînt. Răpirea și dispariția În codru constituie un motiv ce se repetă. La Alecsandri, motivul (dezvoltat În Hoțul și Domnița
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu pasărea ușoară și dorul ce omoară (Maghiara) este a plasa subiectul Într-un sistem de simboluri generale În care orice conotație a ideii dispare. Calul aprig ca un leu, calul negru ca păcatul, sînul dulce ca un crin, inima mîndră ce saltă de emoție ca o fiară, ochii mîndri, rupți din rai, dulci ca soarele din mai sînt imagini scoase dintr-un ritual. Obiectul liric trece prin acest ritual poetic, plin de formule gata făcute, și iese eliberat de orice
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a plasa subiectul Într-un sistem de simboluri generale În care orice conotație a ideii dispare. Calul aprig ca un leu, calul negru ca păcatul, sînul dulce ca un crin, inima mîndră ce saltă de emoție ca o fiară, ochii mîndri, rupți din rai, dulci ca soarele din mai sînt imagini scoase dintr-un ritual. Obiectul liric trece prin acest ritual poetic, plin de formule gata făcute, și iese eliberat de orice mister. „Figura” spiritului trebuie căutată, atunci, În totalitatea acestor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un premiu regal: „voi da stemampărătească/orișcăreia femei/va putea ca să-l robească/la mîngîioși ochii săi”... Amor face teoria omului, ființă slabă, Înlănțuit inevitabil de iubire („Ah, Îi slab omul, măicuță, și supus pe cît Îl vrei”). CÎt de mîndru, tare ar fi, omul robește la „un nu știu ce plăcut”. E Îndeajuns o clipală, o zîmbire, un dar mic nesocotit pentru ca sufletul să intre În focul mistuitor. Ikanok Însuși se supune, prilej pentru Afrodita de a filozofa: viața omului este un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este pentru ticălosul om o suferință lungă și grea. Conachi dezvoltă ideea, desigur comună În poezia Renașterii și În mica poezie pastorală, că legea iubirii este tiranică. Ea zdruncină așezările, tulbură treburile oamenilor mari, nimeni nu i se poate Împotrivi: „MÎndrii Împărați a lumii cu a stemelor odoară A statornici putut-au pre amori vrodinioară?” Remarcăm faptul că Amoriul a devenit amoriu: zeul a fost identificat cu simțirea lui, mitul cu semnificația sa. Poetul erotic vrea proba materială a existenței („să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Dumnezeu”... Fuga lui Conachi cuprinde patru etape. a) Amenințarea cu fuga. Un scenariu anticipativ, un proiect de Îngropare benevolă În pustiu Însoțit de un reproș moderat și de o propunere de reconciliere. Scopul este a Înspăimînta (citește: șantaja) o ibovnică mîndră și greu accesibilă. Seducătorul amenință cu exilul În imaginar și cu o moarte (tot imaginară) din care să tragă profituri. Avansează viziunea unei catastrofe personale și a unei generozități (mile) seducătoare: .,De-acum nădejdile toate de la mine s-au sfîrșit
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vorba de acea parte din poem care rememorează „pustiul cel mare”: spațiul În care avusese loc, În timpurile fericite, Întîlnirea, dezmierdarea, libovul: „Acei munți pînă la nouri, acele stînci despicate, Ce răsună de suspinul dragostelor Înfocate, Acei copaci nalți și mîndri, marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire, Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare, Dar ne Înlesnea prilejul de-o furișă sărutare, RÎpele Întunecoase ce ferea cu tăinuiri A desfătărilor noastre
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
simț pentru monumentalitate, vede grandiosul din natură. G. Călinescu nu-l citează (În Domina bona) printre scriitorii români care monumentalizează natura. Conachi este, totuși, printre cei dintîi care simte plăcere pentru „stîncile hioroase”, „petrele răsturnate”, „rîpele Întunecoase”’, „copacii nalți și mîndri”... El nu caută, e adevărat, În natură domuri; Însă că omul de iatac Conachi simte nevoia să dea o prelungire pasiunii sale În marile decoruri ale naturii nu mai Încape discuție. S-ar putea obiecta că, În definitiv, și Gessner
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
adevăr cu dulceață, Și o dreptate cinstește, Aceasta Îl mulțămește. La neam, l-averi nu să-nchină (Lumea de pilde e plină), La el săracul e una Cu cel ce poartă cununa, Înțeleptul și nebunul La el amîndoi sînt unul. MÎndru deloc nu se ține, Petrece cu fiecine, Pe nimeni cu osibește...” Poemul se termină printr-o juxtapunere de proverbe despre iubire și moravurile ei. Iată cîteva: „Unde c dragoste multă e și uriciune multă. Bărbatul temător Își Învață nevasta curvă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și ca moș Gheorhe din Dodești, sfântul bunic cu căciula țurcană; o lume bună și curată”. Nu trebuie să rămînem cu impresia că acești țărani erau doar firi domoale sau indolente, din neam de răzeși (ca Virgil Caraivan), săraci dar mândri; acest fond de bunătate era uneori mânat pe undeva de drame adânci: nedreptatea, suferința, umilința, drame provocate de societatea de pe atunci, cum se putea vedea în Velerim și Veler Doamne și atunci reacția lor era neînduplecată. El însuși nepot de
Victor Ion Popa și comuna Dodești by MIHAI APOSTU () [Corola-publishinghouse/Science/91678_a_93467]