KorAP: Find »[drukola/base=disperare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...342 343 344 ...376 >

9,387 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

oi merge nicicând!... Totuși, Alexandru e un tânăr frumos, viteaz, principe de Mangop, nu-i de colea! Nu-l iubesc! se oțărăște Voichița. I-am spus-o! Nu-l iubesc și gata! Bietul băiat, îl căinează Ștefan. Te iubește cu disperare. Ești crudă. Maria mi te-a cerut pentru el, că doar i-i frate... Și... și m-ai dat?! M-ai dat?! țipă ea revoltată. Cred că trebuia să fiu și eu întrebată! Nu-s roabă! Poți să te pui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
trebuia să fiu și eu întrebată! Nu-s roabă! Poți să te pui de-a curmezișul dragostei? o întărâtă Ștefan cu zâmbetul lui ascuns în mustață. Va să zică, m-ai dat!! M-ai dat!! Sigur!! Mă alungi!! strigă ea în culmea disperării. Voichiță! Lasă! O să plec singură! Plec la mănăstire!! Voichițo!! La mănăstire!! Ștefan îi șterge lacrimile și râsul lui o dezarmează: Liniștește-te ,Voichiță! Cum să te dau?! Nu te dau nimănui! Ești doar "Zâna mea"! "Îngerul meu păzitor"! Cum să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Ștefan Vodă!... Mă fac eu Mahomed! și-și pune turbanul pe cap. "La luptă! Pentru Moldova și Ștefan!!" dă năvală Olena luptând. "Jos cu Mahomed!!" nu se lasă Petru mai prejos. Ștefan luptă cu un sul de pergament, încearcă cu disperare să se apere, dar, atacat din flancuri, copleșit, e doborât, tăvălit, burdușit, ghigosit, gâdilat, fiecare cu jumătatea sa cucerită cu sacrificii și dragoste... Tatarilor!! Aer!! Mă ucideți!! strigă Ștefan râzând, sufocat sub ploaia de sărutări, dar bucuros de hârjoană. Sora

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
lipsit să ne bucurăm de cinstea și onoarea de a-l avea pe Măritul rege "oaspete" în Cetatea Sucevei... Crasnaș a plătit cu capul. Au plătit ei mai mulți... Sunt sigur că-l durea nu atât spinarea, cât rana umilinței, disperarea înfrângerii; n-aș fi vrut să fiu în pielea lui, îl căinează Ștefan. Altfel am visat eu unirea noastră.... Pe vremea aceea eram la Veneția, povestește Țamblac. Săgeata aceea, zdrobirea falnicei oștiri a stârnit mare vâlvă și mirare în Europa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fie un început. Uneori, "Nemurirea". Te rog, Ioane... -Ți-am povestit. Doar știi ce a urmat... De ce mă chinui? Mă doare, se tânguie Țamblac. Te rog, spune până la capăt... Te rog! Bine, răule! oftează el și continuă. Mahomed îl căuta cu disperare. A pus mare răsplată pe capul lui. Îl voia viu sau mort; mai cu seamă viu, pentru că dorea să-l cetluiască într-o cușcă și să-l dea prin împărăție, ca orice osmanlâu, scuipându-l pe "Împăratul celei de-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu fața la perete, înăbușindu-și hohotul în perne. Nu-i auzi pașii și tresări atunci când palmele lui o mângâiau ușor, alunecând de pe cap peste umerii ce se zbuciumau, peste spatele încovoiat, peste picioarele strânse sub ea... Maria zvâcni, îl îmbrățișă cu disperare, se lipi de el cu tot trupul, cu tot sufletul, cu tot dorul îndelung adunat în ea. Mi-a fost dor de tine, Maria, îi șoptește Ștefan înlănțuind-o cu brațele ca și cum ar fi voit s-o absoarbă, s-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
n-am putere să... să plec... De ce să pleci? Au în Moldova nu te simți "acasă"? o întreabă el și îi șterge ochii cu batista. Hai! Lasă copilăriile! Suflă!... Suflă!! Așa! Lasă lacrimile! Peste tot, numai lacrimi... Voichița izbucnește cu disperare, sughițând, scâncind: Trei zile și trei nopți m-am rugat Sfintei Fecioare, fierbinte m-am rugat. M-am sfătuit cu ea, am întrebat-o: "Ce să fac?!... Ce să fac?!" Își înghite lacrimile. Ștefan își reține un surâs fin: Ai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Măritei Doamne... Să mă ierte... Să te ierte Dumnezeu! spune Maria cu o mărinimie împărătească. Îi întoarce spatele și iese murmurând: "Fecioară"... "Neprihănită"... Voichița a rămas singură în mijlocul paraclisului. Lacrimi mute, atât timp zăgăzuite, se sparg, se preling... Îmbrățișează cu disperare icoana Maicii Domnului, hohotind: Dă-mi putere Sfântă Fecioară!... Ajută-mă Sfântă Fecioară!... Lumina scade încet. O toacă începe să bată rar, rar, apoi, mai tare și ritmul crește, crește, mai repede și mai repede... Întunericul se lasă încet. Și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
erau decât patru zile; venise spre el cu mânuțele întinse: "Tata căluțu!". Era bucuria lui să-l călărească, să râdă și să-l îndemne cu pintenii în coaste: "Hiii căluțu!"... Maria îngenunchease la marginea patului, despletită, strângând la sân, cu disperare, piciorușele lui Bogdan, speriată parcă să nu i-l răpească cineva. Ochișorii lui albaștri erau căscați, nu-i lăsase mama să-i închidă "Doar n-a murit!"... Nici lacrimi, nici suspine, nici bocete; era ceva tragic în acea încremenire, în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de la căpătâi, pe marginea pătuțului. În iatac, era o răvășeală ca după o luptă: un lighean răsturnat, podelele ude, rufe aruncate peste tot, sticluțe cu leacuri, ștergare... În aer stăruia mirosul acru, înțepător al oțetului cu care mama frecase cu disperare trupușorul gol al puiului, ca să-i domolească fierbințeala ce nu voia să scadă. Acu se răcise de tot... "Tata căluțu!" Nu mai suportă ochișorii albaștri... Sărutarea din urmă îi rămăsese pe buze , rece... Nu mai suportă... * În lumina oarbă a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de a trăi... Câte vise nu-și făurise.. "Micul meu Bogdan cel Mare", îi șoptea ea... Acu... acu, nu știu ce va fi... nu știu... Mi-e tare teamă... Spune-mi, Ioane! Ce să fac?! îl întreabă Ștefan strângându-i mâinile cu disperare. Ce pot să fac pentru ea?!... Nu... nu știu de se mai poate face ceva. Nu mai are nimic... N-o mai leagă nimic de viață... Mi-e teamă să nu... De l-ar fi avut, măcar, pe Ștefan... mormăie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mal. Abia poate îngâna: Nu... nu pentru capul meu, tremur, Doamne... Mi-i... mi-i milă de țară... Și mie, mie nu mi-i milă?! i-o retează brutal Ștefan, răsuflând și el greu, greu. Suntem singuri!! strigă Stanciu cu disperare. Singuri!!... Suntem pierduți!!... Să... să găsim o cale?!... O cale să... să... Se lasă tăcere... O tăcere lungă... O tăcere grea... Boierii, cu capetele plecate, nici nu respiră. Ștefan, sprijinit de masă, cu capul plecat, respiră repede, adânc: Ne-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
scârțâind... O mână cu un pocal: Negrilă. Se holbează... Trupul Domnului zace răsturnat peste masă, cu fața în jos... Un fior îl scutură din creștet în tălpi... Vinul din cupă face valuri, se prelinge pe mână; Negrilă o scutură cu disperare, o șterge de pulpană și pe-o parte și pe alta... "La Suceava în cetate Miezul nopții bate, Vodă Ștefan ne veghează, Domnul sfânt ne aibă-n pază!", glăsuiește străjerul din turn... Negrilă!... Negrilă se agață de clanță. O sudoare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
răsărit ca din pământ, cu săcurea în cumpănă, rânjește fericit și îl înșfacă de gât. Isaia, schimonosit de ură, se zbate, izbucnește într-un hohot isteric: "Salcia"!!! Ai milă!!! urlă Negrilă. Sora se prăbușește la picioarele fratelui, îl imploră cu disperare: Frățioare!!... Măria ta!! În numele Sfintei Fecioare, al maichii noastre ce ne-a purtat în pântece, al pruncilor!... Nu-l osândi la batjocură! Dă-mi-l să-l îngrop creștinește!... Ca pe Dumnezeu te rog!! Ștefan o ridică, o îmbrățișează: Surioară

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
într-o mână, cu Sfântul Potir al Împărtășaniei, în cealaltă. Măria ta!! Măria ta!!! Te pomenești c-a plecat! Zărghitul!... O fi plecat!... Cum așa?! Nespălat de păcate?!... Tocmai el?... Păcătosul! Dumnezeule!!! Iadul îl mănâncă!... Măria ta!! strigă el cu disperare, dar nu primește nici un răspuns, aruncă cârja și, cu poalele anteriului ridicate, începe să alerge. Măria ta!!! Stai așa!!! Măria ta!!!... Tăcere... "La Suceava, în cetate, peste tot e liniște!"... Răsare soarele... EPILOG ÎNVIEREA iulie 1476 "După poticala dentâi a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

lângă ușa bucătăriei și care îi pusese gând rău. O auzeam cum sforăie încetișor, dizgrațios. Dar îmi păsa de asta tot atât cât de gândacii de bucătărie, care foșgăiau, probabil, în jurul picioarelor mele goale, lipite de scândura podelei. Vroiam cu disperare să ajung la ea. Nu mă puteam decide însă să înaintez; dar nici să mă retrag, înapoindu-mă în camera mea, nu mă hotăram. O erecție teribilă, continuă, nu mă lăsa să plec, înfrânt, din acel loc. Și totuși, nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Un film cântat, straniu, elegant și melancolic, de dragoste desigur, un film cu care s-au asociat strâns, ca într-o îmbrățișare colectivă, disperată, dragostea mea dureroasă pentru Doina din acea toamnă încă nesigură în ce privește viitorul nostru (cu o frumoasă disperare cântau și actorii din acel film), atmosfera cunoscutei săli „albastre”, cu fotolii plușate, pe jumătate goale la acea reprezentație și tocmai de aceea mai familiară, mai intimă, pregătită parcă anume pentru noi, prezența lui tanti Tony, protectoarea iubirii noastre. Toate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
îngrozitoare clipe de suspans... În acele clipe m-am legat pentru totdeauna de anumite străzi (a Sborului, de pildă) sau perimetre (cel de lângă Piața Matache, unde se afla, pe atunci, un laborator de analize medicale), asupra cărora mi-am proiectat disperarea, apoi bucuria. Urmele acestor proiecții nu s-au șters de tot nici până azi. Doamne, cum ne-a chinuit pe toți omul acela lacom, deja îmbogățit în ciuda mediocrității sale (fusesem împreună cu tata, care m-a ajutat mult și în acea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
ușor știind din capul locului că nu am de umplut decât un sfert sau o jumătate de pagină pentru ca recenzia, să zicem, să fie gata. Iar matinal ca un argat - ca un argat al scrisului - eram, pur și simplu, din disperare. Din disperarea că nu voi reuși să găsesc idei, că nu voi fi în stare să mi le exprim etc. Pagina albă - o banalitate pe care am trăit-o din plin - mă îngrozea. Am intrat în literatură cu o părere

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
din capul locului că nu am de umplut decât un sfert sau o jumătate de pagină pentru ca recenzia, să zicem, să fie gata. Iar matinal ca un argat - ca un argat al scrisului - eram, pur și simplu, din disperare. Din disperarea că nu voi reuși să găsesc idei, că nu voi fi în stare să mi le exprim etc. Pagina albă - o banalitate pe care am trăit-o din plin - mă îngrozea. Am intrat în literatură cu o părere nu foarte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
vreodată pentru Doina. Absența ei se umple cu prea plinul celei mai vii și mai autentice prezențe. Ca și cum aș fi presimțit tot ceea ce ne și mă așteaptă (începea săptămâna mare a nenorocirilor noastre...), în acea seară m-am agățat cu disperare de ființa ei totodată teribil de absentă și copleșitor de prezentă. * Când se întâmplă o nenorocire, mai bine rezistă, paradoxal, tocmai cei mai loviți de ea. Cei doar impresionați de ea cad, în schimb, ca muștele. Așa s-a întâmplat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Dana Dumitriu, Marcel Mihalaș și chiar George Ivașcu pot fi considerați, fără teamă de a exagera, și victime politice, incapabile să mai facă față, protestând printr-o „demisie”, printr-o „retragere” definitivă, iar unii printr-un gest sau act de disperare. Oare - ne putem întreba - morții de la România literară nu au constituit, în felul lor, o disidență? O disidență mută și fără compensații. În 1984, câțiva prieteni mai umblați și cu mai multe relații, realizând că nici Marcel Mihalaș, nici eu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
două zile de trudă și agitație i se par acum inutile, „nu a ieșit cum trebuie”, a lipsit solemnitatea, pioșenia... E îmbrăcată în negru, palidă, abia se ține pe picioare. Nu știu cum s-o ajut, mă simt vinovat, mă cuprinde aproape disperarea. Mă tem să nu leșine... la un moment dat, un bărbat de vreo 25 de ani, care stătea cu spatele la noi, se ridică de pe locul lui și iese, era un vechi automotor împărțit în trei „segmente”, pe ușă. În nici o altă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
povara sufocantă a amintirilor? Căința e un film teribil, ca gândul și faptul deshumării răzbunătoare a unui cadavru, „redat” în acest sinistru mod familiei, considerată, la rându-i, vinovată, apăsător, greu, ca pământul sub care se culcă, se ascund în disperare de cauză soții Barateli, acoperindu-se cu brazde până la gât, sfâșietor ca eșecul căutării unei „vești” în depozitul de lemne, înălțător, nu numai în finalul lui, în care, jucată de o mare actriță gruzină, Veriko Andjaparidze, apare o bătrână îmbrăcată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
specialiști” și gazetari de curte, unii mai obedienți decât alții, cu nelipsitele carnețele în mâini, firește. O imagine pe care o mai văzusem, de sute și mii de ori, reiterând la nesfârșit, ni se părea uneori, în clipe de neagră disperare, monotonia unei jalnice vulgarități. Cu această mizerie de fotografie voiau - și ne cereau - cei de la „foruri” să înlocuim nobilul chip al marelui poet, al Poetului nostru național (pentru semnele de exclamare cuvenite - vezi mai sus). În redacție domneau stupefacția și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]