9,213 matches
-
tată libert", cel puțin spre cercul lui Mecena căruia Horațiu îi aparținea și din care Ovidiu era exclus. Dacă se ține cont de slava adusă epocii lui Augustus, definită chiar aurea saecula de către Horațiu și Vergiliu 148, se înțelege imediat ironia usturătoare, aș spune de-a dreptul atroce, a lui Ovidiu când o caricaturizează: "suntem într-adevăr într-un secol de aur; cu sunet de aur se obține demnitatea și onoarea, cu aur se cumpără și iubirea" Aurea sunt vere nunc
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
salvării lui și că Ovidiu este al lui chiar mai mult decât dacă l-ar fi cântărit în aur. Cu această exaltare a lui Sextus Pompeius se termină această ultimă scrisoare pe care i-a dedicat-o Ovidiu. Privind cu ironie, s-ar putea afirma că, în ochii lui Ovidiu, Sextus Pompeius s-a bucurat de cea mai mare stimă și considerație din partea opoziției, numai după moartea lui Paulus Fabius Maximus, care fusese adevăratul idol al Sulmonezului. Și poate Ovidiu nu
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
să fie supraevaluată: sinceritatea putea fi îndoielnică în acele timpuri, când adularea era așa de obișnuită în societatea augustană 338. Suntem tentați să scoatem și mai mult în evidență anumite acte de independență ale lui Paulus față de împărat, sub forma ironiei rafinate, care trebuie să fi fost resimțită de Augustus mai mult decât o critică pe față, aproape o încercare de înjunghiere. Astfel Quintilianus 339 ne informează, vorbind de metalepsis, că "Fabius Maximus, incusans Augusti congiariorum, quae amicis dabantur, exiguitatem, heminaria
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
văzut, la întoarcerea sa, oasele goale, "a surâs, dar l-a durut că Fabii și Remus au ieșit victorioși și nu Quintilii lui" (v. 377-8). Risit, et indoluit Fabios potuisse Remumque Vincere, Quintilios non potuisse suos. Se simte o ușoară ironie la adresa lui Romulus (și implicit a descendeților săi, contemporani ai poetului), și un sentiment de satisfacție, la adresa celor din neamul Fabia (tovarăși ai lui Remus). Arcadia-Evandru-Faun-Luperci apar din nou în Fasti, V, 85-104. Uneori, la numele, cu care ne-am obișnuit
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
reste sauve et César reste sauf". Aceasta este unica interpretare posibilă în cazul unei formulări univoce. Dar dacă se ține cont de echivocitatea expresiei ovidiene în anumite cazuri, am fi tentați să credem că și aici există o notă de ironie atroce la adresa lui Augustus. Salvo Caesare, ca ablativ absolut, putea să mai însemne în epoca clasică: "pus deoparte, exceptându-l pe Cezar", salvo Caesare, lângă salva parens, putea sugera o idee cu totul opusă aceleia pe care formularea părea să o
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
idee cu totul opusă aceleia pe care formularea părea să o spună în mod direct. În Tristele, II, 205-6 apare o expresie, aproape identică, din care, dată fiind starea sufletească complexă a lui Ovidiu față de Augustus, nu este exclusă o ironie usturătoare: Fas prohibet Latio quemquam de sanguine natum, Caesaribus salvis, barbara vincla pati. Formularea echivocă, în loc să afirme că: "Il serait impie qu'un homme né de sang latin, tant que seront saufs les Césars, eût à endurer les fers des
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
București), prozatoare. A absolvit Facultatea de Matematică-Fizică din București în 1956. A debutat cu volumul de proză scurtă Geamantanul din America, în 1969. Acesta, precum și următorul, Câinele și gramofonul (1973), dezvăluie o autoare extrem de înzestrată pentru genul scurt, amestecul de ironie, duioșie și umor caracterizând majoritatea schițelor, în care evoluează personaje bine conturate, chiar dacă ele se înscriu mai totdeauna în banalul cotidian. Uneori comicul e atenuat de o undă de melancolie, ca în Obsesia, O linguriță de șerbet sau Năzdrăvana Alisa
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286461_a_287790]
-
2000; Primăvara la Zürich, București, 2001. Repere bibliografice: Dana Dumitriu, Marta Cozmin, „Cocoșul de apă”, RL, 1972, 21; George Pruteanu, „Câinele și gramofonul”, CL, 1973, 16; Sorin Titel, Două volume de povestiri, RL, 1973, 32; Paul Dugneanu, Marta Cozmin, între ironie și sentimentalism, O, 1981, 27; Roxana Racaru, Vis cu magnolii în iarnă, RL, 2002, 29. C.Br.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286461_a_287790]
-
meu glas e neajuns.” Al patrulea poet al familiei, Iancu, este omul altui veac. Cu el intrăm În sensibilitatea secolului al XIX-lea, În faza ei de Început, sincretică și confuză. Iancu Văcărescu are deja psihologia unui poet profesionist. Are ironie, are siguranță În ceea ce scrie și atacă toate formele lirice. A treia generație a Văcăreștilor este deja instalată În literatură. Vaietul bunicului Întemeietor nu se mai aude În poemele, sofisticate ale nepotului obosit de prea multă știință. Iancu n-are
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Dialogul (un monolog, În fapt, fragmentat, reînnodat printr-o replică necesară demonstrației) constituie esența poemului. Aici Bolintineanu, priceput În genul declamator, dezvoltă dialetica lui celebră despre datorie și eroism. Retorică, adesea, goală, imagini ce au făcut o lungă carieră În ironie („De ești tu acela, nu-ți sînt mamă eu”), Însă ceva rămîne din această rostogolire de silabe cîntătoare: muzica exterioară, adevărul elementar al propozițiilor... Urmează partea a treia care prezintă efectele lecției morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai direct confesive, Pann introduce elemente impersonale din zicerile populare care estompează Într-o oarecare măsura nota subiectivă. Iată-l, de pildă, divagînd În jurul Amorului, temă la modă În 1830. Tonul poemului e indecis: Între patetismul comun al epocii și ironia fină: „Amorul nu este om, Nici vro vilă, nici vrun pom. Numele lui toți Îl știu, Dar nu c-n ființă viu. El e numai povestii, Ș-În idei Închipuit, Că e ca un fluturaș, Zburător, mic copilaș, Ca un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
uncheaș Și babele flăcăiaș”... Fata babei zice „dec!”, Însă baba, spirit legalist, apără ordinul domnesc: „— Ba nici un dec, fata mea, Zise baba către ea. Că domnia ce vrea face, Nu te Întreabă de-ți place...”. Acest derizoriu partimen are o ironie foarte fină. Pann vădește sensibilitate la grotescul psihologiilor senile. În Povestea vorbei pune cap la cap ziceri, proverbe despre dragoste și ură din care rău iese Întotdeauna femeia. Ea este leneșă, vicleană, vorbește mult și este de regulă mincinoasă. Ironia
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ironie foarte fină. Pann vădește sensibilitate la grotescul psihologiilor senile. În Povestea vorbei pune cap la cap ziceri, proverbe despre dragoste și ură din care rău iese Întotdeauna femeia. Ea este leneșă, vicleană, vorbește mult și este de regulă mincinoasă. Ironia atinge, uneori, instituția familiei ca atare (o instituție rău făcută!): „Se uită la el ca dracu la popa. Și Îi stă ca un gunoi În ochi. Zicînd: Of! Îmi vine rău de tine. Și Mă mir ce parte ai avut
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pritocite. Discursul liric este În totalitate un discurs moral. Mai este un Pann, cel din Poezii deosebite: un Pann trubadur balcanic, petrecăreț, suspinător, curtenitor, mincinos. Retorica lui folosește, aici, strategia retoricii amoroase, Înviorată din cînd În cînd de o fină ironie și de vorbe mai crude: „d-ale nodoroase, ca niște ciomege”... Aici pritocirea (care este o figură a sensibilității morale) lasă loc cîntecului: o figură a abandonării În suspin, a petrecerii În suferință. 26. A venit vorba de mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iată mi se ia călimara, fie-ți milă de mine și salvați-mă, În numele lui Dumnezeu, ah...“ Poetului i se ia călimara odată cu viața. Expresivitate, Într-adevăr, involuntară: Întreruperea scrisului Înseamnă, pur și simplu, sfîrșitul existenței poetului. Nu este O ironie plină de mari semnificații În faptul că risipitorul fiu al lui Ienăchiță, care nu se lua În serios ca poet, moare smulgîndu-i-se condeiul din mînă?... Așa ceva se Întîmplă rar În literatura română! * apud. Al. Piru, introducere la Poeții Văcărești, „Versuri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ceea ce-l va fi determinat, probabil, să se gândească la "ideea romanțării morții lui Odobescu" (12 dec. 1938) scriitor cu care se simțea afin în multe privințe (temperamentul decadent, de colecționar, pasiunea pentru Antichitate și pentru arheologie, cultivarea eseului erudit, ironia etc.) și de care-l apropia probabil și "accidentul" tardiv, mai precis iubirea melancolică a bărbatului trecut de amiaza vieții pentru o femeie cu mult mai tânără. Gabriela Omăt, editoarea "agendelor", a identificat "obiectul" acestui amor târziu în persoana Ioanei
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
este preocupat în primul rând de a demonstra coerența estetică "pură" a romanelor lovinesciene. Poetica acestora este decodată cu grijă, ca o veritabilă filosofie a compoziției, însă discuția nu se încheie o dată cu fixarea tipului romanesc. Comentariul critic însoțește personajele cu ironie bonomă, cu atenție față de ocazionalele lor accente stridente, kitsch (în proximitatea melodramei, ele sunt inevitabile) și la implicațiile acestora asupra ideologiei autorului. Din această perspectivă, sunt prețioase caracterele "etnopsihologice" ale personajelor lovinesciene, care nu de puține ori țin să dezmintă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
numai onoratul cititor al acestei cărți, nu și autorul ei, să fi aflat că empatia pe față cu obiectul de studiu este nerecomandată în scrierile de critică literară. De fapt, avem de-a face cu un stil critic construit pe ironie, procedeu care semnalează tocmai distanța existentă între autor și obiect. O distanță nu de ordin afectiv, dar una aproape palpabilă, oricum inevitabilă, produsă de trecerea timpului și de schimbările epistemologice. Ironia patrașiană nu este una dizolvantă, malițioasă, care face un
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de-a face cu un stil critic construit pe ironie, procedeu care semnalează tocmai distanța existentă între autor și obiect. O distanță nu de ordin afectiv, dar una aproape palpabilă, oricum inevitabilă, produsă de trecerea timpului și de schimbările epistemologice. Ironia patrașiană nu este una dizolvantă, malițioasă, care face un spectacol din înțeparea "imposturilor" ca să-și ridice astfel piedestal. Deși este și o opțiune stilistică, ironia practicată în critica lui Antonio Patraș ține de reflecția asupra eticii actului critic. E o
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
afectiv, dar una aproape palpabilă, oricum inevitabilă, produsă de trecerea timpului și de schimbările epistemologice. Ironia patrașiană nu este una dizolvantă, malițioasă, care face un spectacol din înțeparea "imposturilor" ca să-și ridice astfel piedestal. Deși este și o opțiune stilistică, ironia practicată în critica lui Antonio Patraș ține de reflecția asupra eticii actului critic. E o ironie inclusivă, învăluitoare, înțelegătoare, justificativă, care nu țintește distrugerea obiectului de studiu, pentru că de fapt nu pe el îl vizează. Criticul își construiește un stil
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
patrașiană nu este una dizolvantă, malițioasă, care face un spectacol din înțeparea "imposturilor" ca să-și ridice astfel piedestal. Deși este și o opțiune stilistică, ironia practicată în critica lui Antonio Patraș ține de reflecția asupra eticii actului critic. E o ironie inclusivă, învăluitoare, înțelegătoare, justificativă, care nu țintește distrugerea obiectului de studiu, pentru că de fapt nu pe el îl vizează. Criticul își construiește un stil ironic, refuzând astfel unul sever, sau afectat obiectiv, sau îmbătat metaforic. El vede o primejdie în
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de pătrundere psihologică în imagini (nu și de aceea morală în maxime), și, cu toate că are stil și îndemânare plastică, nu poate înlănțui imaginația și sufletul cititorului, din cauză că-i lipsesc simțul de mișcare a vieții și elanul liric"; nu caricaturizare și ironie, ci anemiere: "Privind, dar, lumea ca pe o colecție de monstruozități, d. Lovinescu nu putea crea fictiv. Portretele din Memoriile sale sunt frumoase și cu valoare literară, dar de creațiune tipică în felul caracterelor lui La Bruyère". 196 Idem, p.
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
1; Constantin M. Popa, „Separația bunurilor”, R, 1976, 3; Nicolae Motoc, „Cocorul de pază”, TMS, 1976, 4; Virgil Ardeleanu, „Cocorul de pază”, ST, 1976, 11; Alex. Ștefănescu, Peripeții povestite la persoana întâi, „Scânteia tineretului”, 1979, 9353; Sorin Titel, Patetism și ironie, RL, 1983, 23; Laurențiu Ulici, „Vară nebună cu bărci albastre”, CNT, 1983, 30; Cornel Regman, „Vară nebună cu bărci albastre”, VR, 1983, 10; Liviu Petrescu, „Vară nebună cu bărci albastre”, TR, 1985, 45; Marian Papahagi, Jurnal în „Arcadia”, TR, 1987
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288491_a_289820]
-
pur// cuvântul/sabie vremii/să lunece-n / oțelită lumină/pe-ale lumii/lunge milenii/sania lunii/ lină să vină// încărunțit de gând/să locuiești/într-un cuvânt” - Poezia). Dintre ipostazele eului liric, cea de structură bacoviană, amestec de melancolie și ironie subtilă, apare în ciclul Catedrala îngenuncheată. Alteori sensibilitatea este apropiată de poezia populară, care îl influențează în structurile unor teme și în expresia prozodică (Ritual). D. scrie, de asemenea în spiritul vremii, poezie patriotică, civică și militantă, larg cunoscută și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286859_a_288188]
-
care ulterior încearcă să se distanțeze. În Nemuritor în păpușoi el pendulează între livresc, trimiteri culturale, vers intelectual, pe de-o parte, și spontaneitate, prospețime și tandrețe, pe de alta. Nu e însă deloc un sentimental, afecțiunea fiind însoțită de ironie și chiar de duritate. Iubita trebuie să vadă miracolul poetic și să accepte să facă parte din el: „nu te împotrivi/ lasă-te absorbită/ de visul în care trăiesc/ aici e o liniște simplă/ e o carte nescrisă/ un spațiu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290411_a_291740]