KorAP: Find »[drukola/base=meditație & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...344 345 346 ...359 >

8,959 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

și al așteptării. Scenariul din puternicul poem Umbra lui Mircea. La Cozia este caracteristic pentru modul lui Grigore Alexandrescu de a figura o idee lirică, de ordin, aici, patriotic și moral. Ideea este anunțată de o descripție a reliefului (spațiul meditației), format În chip romantic din ziduri vechi, mucezite de bătaia valurilor, de peșteri, rîpi Întunecate, munți ce se clatină... Descripția este reluată, cu o notă accentuată de mister, În finalul poemului. Muzicalitatea versurilor, cadența lor extraordinară deplasează Încă de la Început

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
turn” reprezintă loc de veghe și „trist martur de-al nostru trist apus” etc. Adevăratele obiecte lirice asupra cărora se concentrează fantezia poetului sînt: fatala Soartă, Melancolia, Suvenirea, Durerea și proastele moravuri din Fabule. În rest, locurile comune ale romantismului. Meditația gravă (aceea din Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana, Mormintele. La Drăgășani etc.) se desfășoară, de regulă, În reliefuri aspre. Ion Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu, introduc peisajul alpin În poezia română. În Răsăritul lunei. La Tismana

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
spirit”. Altfel zi: o opțiune În lumea materială: culoarea cerului, preferința pentru un anotimp, pentru o oră a zilei sau a nopții, atașamentul pentru o anumită formă de relief etc. Acestea provoacă sensibilitatea și o exprimă. Peisajul (În poemele de meditație istorică și, În o bună parte, În poeziile erotice) se constituie sub puterea magiei lunare. Pentru ca obiectele să capete măreție și Înălțare (să devină, altfel zis, obiecte lirice) trebuie să se lase peste ele privirile globului rubinos. Luna Îndepărtează umbra

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de mărire” etc. Gr. Alexandrescu este, cu precădere, un poet al nocturnului, și melancolia, starea lui fundamentală, capătă un corespondent material (și o expresie) În peisajul scăldat de lumina rece a lunii. Un peisaj, un spațiu de refugiu și de meditație incitantă, insecurizantă. Căci aceasta pare a fi particularitatea spațiului poetic al lui Alexandrescu: loc de retragere, loc de provocare a istoriei, loc de incitație la rebeliune Împotriva prezentului, loc, În fine, În care, meditația, reveria nu liniștesc spiritul, ci Îi

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
un spațiu de refugiu și de meditație incitantă, insecurizantă. Căci aceasta pare a fi particularitatea spațiului poetic al lui Alexandrescu: loc de retragere, loc de provocare a istoriei, loc de incitație la rebeliune Împotriva prezentului, loc, În fine, În care, meditația, reveria nu liniștesc spiritul, ci Îi sporesc melancoliile și incertitudinile. Orice retragere este urmată, la el, de o nouă provocare a neliniștii. Spațiul securizant este la acest romantic, urmărit de blestemul soartei spațiul maximei contestații. Natura nu-l tămăduiește de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Grigore Alexandrescu are ochi agricol, natura lucrată Îi place. filtre livezi și saduri, aproape de unda armonioasă, ar trăi liniștit și În tăcere, departe de tiranie și de „tovarăși nelegiuiți”. Deocamdată valea trăiește În amintire. O privire stăruie În alt poem (Meditație) asupra cîmpiei pierdute spre hotarele cerului: „Ce netedă cîmpie! Cum ochiul se uimește! Ce deșărt se arată, oriîncotro privești! Întinsă depărtare se pare că unește, Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.” cu un sentiment de imensitate deșartă. Peisajul dispare repede

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
spre hotarele cerului: „Ce netedă cîmpie! Cum ochiul se uimește! Ce deșărt se arată, oriîncotro privești! Întinsă depărtare se pare că unește, Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.” cu un sentiment de imensitate deșartă. Peisajul dispare repede acoperit de undele meditației triste: viața e o dramă și actul cel din urmă e moartea, perdeaua veșniciei acoperă totul etc... Discursul moral triumfă, Încă o dată, În poem. Stînca, valea, turnul, cîmpia, casa de pe muchea dealului sînt locuri pentru scurte răgazuri. Minuturi de liniște

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
furioasă, devoratoare a așteptării: „La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfă așteptînd, Și prada Îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sîngerînd.” Așteptarea stimulează ( În poemul cu același nume) o meditație mai senină și o emoție mai fin caligrafiată. Timpul așteptării e tot noaptea, o noapte fără tăcere: „totul se mișcă”. Simțurile se deschid enorm, urechea aude căderea unei frunze, ochiul vede umbrele Înșelătoare: „Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
primejdii”... Apariția umbrei iubite pune capăt acestor gînduri burgheze. Momentul sacru a trecut. Poemul nu merge mai departe, imaginația s-a epuizat În „presimțirea” obiectului erotic. Depărtarea a fost (pentru poezie) fecundă, apropierea interzice confesiunea. Ca și În poemele de meditație istorică, numai distanța dă consistență reveriei. Numai străbătînd un spațiu vast, ochiul vede un palat osianic În niște modeste ruine. Asemeni În poeziile de dragoste: așteptarea presupune o absență, o Îndepărtare care provoacă o veritabilă euforie. Euforia Încetează cînd pașii

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
cel mai puternic liric, al iubirii În poemele lui Gr. Alexandrescu. De el se leagă o promisiune de fericire. Figura așteptării este, În fond, o figură a promisiunii de plenitudine, a speranței de salvare. „Nădăjduiesc Într-Însul”, zice poetul, În meditațiile lui reci despre amor. Starea de plenitudine este Însă scurtă, extazul se concentrează Într-un minut: „minutul cel Încîntat”, „minutul cel dorit” (Nu, a ta moarte...). Înainte de acest minut fericit este așteptarea, după el reapare soarta geloasă („jaluză d-al

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Poezia nu vorbește, Întîi, despre o singură temă. Discursul cuprinde, de regulă, mai multe discursuri. Între ele, unul este, inevitabil, de ordin etic. O etajare strictă a discursului se observă În poemele lui Gr. Alexandrescu: Întîi descripția (fundamentul, cadrul), apoi meditația (tema morală), confesiunea (tema firavă, subțire, a eului), după care urmează Încheierea, care poate fi de două feluri: revenirea la descripția inițială (sugestia eternității naturii) sau reluarea temei morale printr-o morală formulată În termeni mai generali. Primul nivel (cadrul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
virginală” Într-o colibă unde se află o masă și o copilă cu buze de rubin. „TÎnăra copilă”, toarnă, de bună seamă, eroului „la masă În cupă vin”. Eroul crede, atunci, că viața este dulce... Masa este locul și timpul meditației. Aici se iau marile hotărîri, aici se țin discursurile revigoratoare. În două cazuri, eroul n-are acces la masă. E ținut la poartă (ușă): nu-i acceptat În teritoriul demnității morale și al libertății naționale. Cere În stare de umilință

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
condiții, restul curge ca din izvor. Nădăjduiesc să-mi termin opera În cincisprezece zile dacă vreo nemulțumire neașteptată nu va veni să mă Întrerupă.” CÎnd termină FÎntîna Blanduziei scoate un „uf de mulțumire”, semn că tot mai plăcute sînt lenea, meditația la gura sobei sau voiajul prin Europa. La Paris, cînd este frig, plouă și bate vîntul, cum se Întîmplă la 21 iunie 1885, Alecsandri profită pentru a se deda „la cîteva ore de dulce lenevie”. Căci - mărturisește el prietenului Ghica

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
se primblă pe mîndri curcubei, PÎn’ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge, Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.” Reproduc, Înainte de a comenta versurile de mai sus, și Începutul altui pastel, La gura sobei, imagine tradițională a meditației și a lecturii. La Alecsandri, ea sugerează locul privilegiat al scrisului: „Așezat la gura sobei noaptea pe cînd viscolește. Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește, Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Văd trecînd În zbor fantastic a poveștilor

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
permanență, singurătate confortabilă). Apare și valea lamartiniană, spațiu al tainei, al plăcutei complicități Între lucruri („jos În valea tăinuită”), Însă adevăratul spațiu de securitate În imaginarul alecsandrian este lunca. Îl aflăm peste tot ca obiect de referință și obiect de meditație lirică: loc de refugiu, obiect, În fine, de adorație, imagine a fecundității și armoniei naturale. Lunca este, În lumea materiei, ceea ce este cabinetul În existența frigurosului, comodului Alecsandri: un spațiu privilegiat. Satisface sentimentul de plenitudine pe care poetul Îl reclamă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
poezia română. Este curios, doar, s-o Întîlnim la Alecsandri, spirit sociabil, turist cu vocație, prețuitor În grad maxim al comodităților urbane. Să nu pierdem din vedere un fapt important: cîmpia de la MÎnjina (unde este localizată, În martie 1845, această meditație) nu este un pustiu, nu-i un spațiu fără margini, amenințător și nefertil. Numai jalea e „fără margini”, numai dorul este „fără hotar”, numai Îndrăgostitul fără speranță simte Îndemnul să se arunce pe un cal și „prin văzduh să-noate

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
călare pe crivăț, vîntul șuieră prin hornuri, boii rag, cîinii latră... omul se retrage spre acest obiect ocrotitor și luminos („omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc”). Succedaneu al soarelui, focul mai are o funcție stimulatorie: provoacă meditația și eliberează imaginația... El face ca singurătatea să fie agreabilă, retragerea să fie productivă. „Tovarăș mîngîios”, vesel, focul intră În categoria obiectivelor securizante. Este, Împreună cu lampa, cadrele aurite, ceaiul aromat, și un stimulent al scrisului. Focul face, prin tripla lui

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
datoriei. Iubirea nu-i o problemă În sine. Poți omorî din gelozie (pentru că a fost lezat sentimentul onoarei), dar nu poți muri din dragoste. Noțiunea de viață sexuală și, În genere, tot ce atinge lumea instinctelor, nu constituie subiecte de meditație. Nu discutăm aici verosimilitatea acestor ipoteze, le luăm numai ca puncte de referință Într-un studiu ce nu se ocupă propriu-zis de erotism, sexualitate, ci de expresia literară a erosului Într-o epocă În care descoperirea erosului Înseamnă, repet, descoperirea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Nina. I.C. Fundescu vede În Elvira (Flori de cîmp, 1864) un templu și, la drept vorbind, Însăși divinitatea („Ființa ta mi-e templu, Îmi e dumnezeirea”). Elvira apare În Don Juan ou le Festin de pierre de Molière și În Meditațiile poetice ale lui Lamartine. Continuă să se afirme, În poezie, și onomastica populară. În poemul VÎnătoarea din 1846, semnat I.C., tinerii nefericiți se cheamă Niță și Florica. Poezia erotică a lui Alecsandri continuă, Într-o parte Însemnată a ei, poezia

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Unele versuri sînt mai meditative: „Anica, zilele trec Și minutele ca clipa, Nu simțim cum să petrec Tinerețele cu pripa Noi din zi În zi murim Și ne pierdem din viață, Ca musca ne amăgim Și ne-necăm În dulceață”... Meditație, evident, banală. Un clement atît de derizoriu ca musca, introdus Într-un poem care vorbește despre destinul pieritor al omului trădează, indiscutabil, imaginația unui ironist. Viclenia lui este să spună că nu știe nimic, nu pricepe ce se Întîmplă. Pann

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Apoi fac tot migălii, Floarțele, sute și mii.” Muierea rea și muierea bețivă, adesea confundate, nu au, evident, nimic de a face cu erosul. Morala este mai aproape de Înfățișările iubirii În Erotocritul (1837), prelucrare după o carte grecească. Este o meditație despre consecințele psihice ale amorului și despre calea cea justă ce trebuie urmată de tineri și de părinții lor. Pann nu pierde nimic din vedere. Grija lui este să Întemeieze o morală socială a erosului. Despre această intenție sîntem avertizați

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și pe Înțeles”. În versurile lui „turnul simbolizează o evaziune, dar În trecut, o desprindere de concret spre a accede la o istorie grandioasă. Este simbolul unui zbor În amintire”. Poetului Îi este caracteristic „un spațiu de refugiu și de meditație incitantă, insecurizantă”: „Căci aceasta pare a fi particularitatea spațiului poetic al lui Alexandrescu: loc de retragere, loc de provocare a istoriei, loc de incitație la rebeliune Împotriva prezentului, loc, În fine, În care meditația, reveria nu liniștesc spiritul, ci Îi

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
un spațiu de refugiu și de meditație incitantă, insecurizantă”: „Căci aceasta pare a fi particularitatea spațiului poetic al lui Alexandrescu: loc de retragere, loc de provocare a istoriei, loc de incitație la rebeliune Împotriva prezentului, loc, În fine, În care meditația, reveria nu liniștesc spiritul, ci Îi sporesc melancoliile, incertitudinile”. „Cu productivul, inegalul D. Bolintineanu, poezia română se deplasează spre sud, spre zona orientalo-mediteraneană, acolo unde se amestecă miturile” (cu toate acestea poetul va „ține departe poezia lui sudică de orice

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
azurului. Voluptatea simțurilor tinere. Iubirea pentru „categoriile perverse”. Figura seducției. Legendele istorice, Basmele, Macedonene: coborîrea pe uscat și deplasarea spre nord. Discursul moral și patriotic. Peisajul lui Bolintineanu, gustul „vălmășagului”. Elementele fantasticului. Balada Domnul de rouă. Masa: locul și timpul meditației. Stînca și spațiul singurătății. Erosul lui Bolintineanu. Regimul farmecului vergural, „Rumeneala”, cartea de vizită a inocenței. Loialitatea ochiului. Amorul magic. Figura «raptuluiă Femeia la vîrsta canonică. Figura mistificației și a sacrificiului. Teroarea retoricii. IX. Vasile Alecsandri. Liniștea, confortul și timpul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
les réveries de la volonté, Librairie José Corti, 1948, pp. 228-229. * În articolul Poezia recluziunii (Teme, C.R., 1975), N. Manolescu notează În același sens: „În Serile la Mircești [...] Alecsandri evocă, mai pe față ca oriunde, intimitatea domestică, euforia la gura sobei, meditația la masa de scris. Elemente ale liniștii și fericire rurală? Desigur. Dar mai important mi se pare alt lucru și anume sugerarea, de la Început, a unei rupturi Între spațiul naturii și spațiul imaginației [...] Lirismul Pastelurilor provine din emoția recluziunii, nicidecum

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]