KorAP: Find »[drukola/base=stâncă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...344 345 346 ...427 >

10,656 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

pe aici ori de câte ori voi avea treabă la laborator... Stupid! Poate era și asta o măsură de securitate, dar puteau găsi și ei una mai omenoasă! În timp ce mă aflam în cascadă, am căzut și m-am lovit cu rotula de o stâncă. Căzătura mea a răsunat în discrepanță totală cu zgomotul cascadei. Am intrat în panică. O cascadă ar fi trebuit să răsune ca o cascadă adevărată! În partea cealaltă a cascadei se afla o peșteră îngustă prin care abia putea trece

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
se deschidea frumos în fața ochilor noștri. Era multă liniște în jur. Pajiștea părea brodată cu flori în toate nuanțele toamnei. Copacii cu frunzele lor ruginii ofereau un spectacol grandios. Mijlocul vârtejului arăta ca o oglindă perfectă. Dincolo de el se înălțau stânci albe de calcar, dominate de Zidul din cărămidă ce voia parcă să le înghită. Liniște deplină în jur. Cu excepția vârtejului. — La ce-ți trebuie harta? mă întrebă ea. Chiar dacă ai hartă, tot nu poți părăsi orașul. Și-a scuturat firimiturile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
În livada cu meri se adunase zăpadă multă, de parcă ar fi suflat-o vântul pe toată într-acolo. Un nor dansa deasupra ei. Coama dealului de nord și a celui de sud erau complet albe. Doar câte-un colț de stâncă mai altera puțin peisajul. Animalele dormeau sub turn, ca de obicei. Vârâte unele în altele, cu picioarele strânse sub ele. Doar coarnele albe erau îndreptate în sus. Pe spinările lor, zăpada apăsa greu, dar nu păreau să se sinchisească. Își

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
tot. Se spune că numai geniile pot face așa ceva și atunci aerul spurcat nu mai are cum să pătrundă acolo. Nu mai spune! Fata avusese dreptate. Panta devenea din ce în ce mai abruptă și la un moment dat ne-am trezit cu o stâncă ce părea greu de escaladat. Între timp m-am gândit la Ben Johnson, la cât de frumos călărea în Sfidarea fortăreței, Panglica galbenă, Caravana de la Paz, Rio Grande. Soarele sclipea puternic pe întinsele prerii, norii de un alb imaculat pluteau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
șorțurile lor albe. Fluviul curgea liniștit, luminițele tremurau în bătaia vântului, cowboy-ii cântau fericiți. Ben Johnson trecea prin peisajul acela ca o săgeată. Camera de luat vederi îi surprindea silueta elegantă în diferite ipostaze. În timp ce încercam să-mi găsesc pe stâncă puncte de sprijin pentru picioare, Ben Johnson a fost cel care mi-a dat curaj. Îl aveam mereu în fața ochilor. Nu că mi-ar fi trecut durerea provocată de rană, dar datorită lui am fost capabil să o ignor. Cred

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ar fi trecut durerea provocată de rană, dar datorită lui am fost capabil să o ignor. Cred că fata n-a exagerat când mi-a explicat că durerea se poate alina cu un simplu cod mintal. Creierul poate dirija orice. Stânca nu era totuși atât de greu de escaladat pe cât părea. Punctele de reazem erau sigure, panta nu foarte abruptă și la tot pasul se întâlneau scobituri de care să te apuci cu mâinile. În comparație cu un drum de la suprafața pământului, mărturisesc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
oboseală. Eu mă găseam acum exact într-o asemenea situație. Problema nu consta în cât de dificil sau simplu era ceea ce aveam de făcut, ci cât de bine și până când mai puteam avea control asupra mea. Am continuat să escaladăm stânca. Cum nu puteam să și urc, să și țin lanterna, am băgat-o în buzunar. Ea și-o prinsese la spate cu o curea, dar asta nu însemna că ne era de vreun folos. Se bălăngănea cu fiecare pas pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
apoi un huruit ce s-a transformat în pârâit. Îmi simțeam stomacul în gât. Nu mai aveam aer, nu mai puteam respira. Parcă mă ștrangula ceva. Din gâtlej nu-mi mai ieșea nici un sunet. Bubuituri groaznice de parcă se prăvăleau niște stânci peste noi. Pământul a început să se cutremure neregulat. Aveam senzația că ceva absolut îngrozitor o să ne înghită cu totul. Îmi venea să mă ascund, dar n-aveam unde. N-o puteam lua nici îndărăt. Fata alerga înainte, spre sursa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
am decis să mă ridic în mâini. Trupul îmi atârna greu, lespedea era plină de sânge și foarte alunecoasă. Nu pricepeam de ce era așa, dar nici n-aveam timp să mă gândesc la fleacuri. Mi-am atins rana de colțul stâncii și am avut senzația că iar mă tăia cineva cu cuțitul. Parcă mă călca intenționat în picioare... mă călca până-mi făcea praf trupul, mintea, propria-mi existență. Cu toate astea, reușeam să urc centimetru cu centimetru. Cureaua pantalonilor ajunsese

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
un picior din groapă. După ce-am reușit să ies cu totul, ea a venit lângă mine ca să se asigure că eram întreg. — Scuză-mă că nu te-am ajutat mai mult, dar a trebuit să mă țin bine de stânca aia ca să nu cădem amândoi în groapă. — Nu-i nimic. Dar de ce nu mi-ai spus și mie că sunt gropi pe-aici? N-am mai apucat. De aceea am țipat la tine să te oprești. N-am auzit. — Hai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
lungul secolelor. Dacă te apropiai însă și-l atingeai, constatai că nu era decât o masă stâncoasă, aspră la pipăit, operă a intemperiilor naturii. Nici scara în spirală nu era scară adevărată, ci doar un fel de trepte săpate în stâncă, neregulate și înguste, făcute probabil de Întunegri. Abia aveam loc să punem câte un picior. Ca să nu cădem, trebuia să ne agățăm cu amândouă mâinile. Avându-le ocupate, nu ne-am putut lumina drumul, așa că s-a întâmplat să mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ar fi aruncat cineva într-un zid cu o halcă imensă de carne de vită prăjită. M-a izbit o umezeală stranie. Apoi, brusc, o liniște apăsătoare de rău augur. Se apropia cu siguranță acel ceva îngrozitor. Așteptam, agățat de stâncă. Era fără nici o îndoială huruitul apei. Răsuna de parcă ar fi ieșit toată apa din sutele de găuri peste care trecusem. Și nu era deloc puțină. În copilărie, am văzut o dată un documentar cu ceremonialul de inaugurare a unui baraj. Un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
meu, gata să mă prindă de glezne. Ceva vâscos. Bine că doar aveam impresia! Dacă s-ar fi întâmplat în realitate, ar fi fost și mai groaznic. Nu m-am mai uitat la trepte, m-am prins cu forță de stâncă și am înaintat mai mult agățându-mă de ea. Cred că ar fi fost mult mai simplu dacă am fi înotat. Apa era doar la doi pași, și nici nu ar mai fi existat riscul prăbușirii de pe stâncă. Nu mi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
forță de stâncă și am înaintat mai mult agățându-mă de ea. Cred că ar fi fost mult mai simplu dacă am fi înotat. Apa era doar la doi pași, și nici nu ar mai fi existat riscul prăbușirii de pe stâncă. Nu mi se părea deloc o idee rea. I-am spus și ei ce-mi trecuse prin minte, dar a reacționat prompt: Nici vorbă! Există un vârtej foarte puternic care absoarbe tot. Nu poți înota în asemenea condiții. Și chiar dacă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Eram hotărât să îmi revin complet. — Funia! țipă fata. — Ce funie? Vino repede! Atârnă o funie! Se vede de-aici. Am urcat în fugă trei sau patru trepte și-am ajuns lângă ea. Mi-am trecut și eu palma peste stâncă. Era o funie, într-adevăr. Nu prea groasă, dar părea rezistentă. Ca cea pe care o folosesc alpiniștii. Îmi ajungea cam până la piept. Am tras tare de ea și mi s-a părut bine ancorată. — E mâna bunicului. Pentru noi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mă agăț și eu de funie. — Ești mai curajos decât pari. Am crezut că o să mă sărute iar și parcă așteptam, dar nu m-a băgat în seamă. A început să se cațere. M-am agățat cu ambele mâini de stâncă și m-am uitat la ea cum urcă, cu lanterna bălăngănindu-i-se pe spate. Arăta chiar ca un suflet derutat ce se întorcea în ceruri. Mi se făcuse o poftă nebună de o gură de whisky, dar sticla era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
supraviețuiesc și voi supraviețui deci. Vreau să-mi recuperez amintirile. Nu mă mai las manipulat! Îmi venea să țip ca să audă toată lumea, însă am realizat imediat că n-avea nici un rost să țip în poziția în care eram, agățat de stâncă, în beznă totală. Am întors puțin capul și am ridicat privirile. Ea urcase mai mult decât estimasem. Oare ce distanță era între noi? Dacă era s-o măsor în etaje de magazin universal, probabil trei sau patru. Până la raionul cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
decât estimasem. Oare ce distanță era între noi? Dacă era s-o măsor în etaje de magazin universal, probabil trei sau patru. Până la raionul cu îmbrăcăminte pentru femei sau la cel de mercerie. Cam pe-acolo. Oare ce înălțime are stânca asta? Mi se pare suficient de înaltă și până aici, unde am ajuns împreună. Țin minte că am urcat odată douăzeci și șase de etaje. Numai că aici e întuneric, nu se vede nimic în jos și nu mă simt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
oricărei situații. Nu mă mai mir că trupurile Întunegrilor au devenit funcționale doar în bezna cea mai adâncă. După ce-am urcat vreo șaizeci sau șaptezeci de noduri, am ajuns în vârf. M-am apucat cu ambele mâini de marginea stâncii și am încercat să mă salt asemenea unui înotător care se ridică pe marginea bazinului după competiție. Nu mi-a fost chiar ușor pentru că mă dureau mâinile și eram cumplit de obosit. Parcă aș fi înotat craul vreo doi kilometri

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
după competiție. Nu mi-a fost chiar ușor pentru că mă dureau mâinile și eram cumplit de obosit. Parcă aș fi înotat craul vreo doi kilometri. M-a apucat și fata de curea și m-a ajutat să mă ridic pe stâncă. — Era cât pe-aci s-o încurcăm! Dacă mai întârziam puțin, eram amândoi pe lumea cealaltă. — Bine că am scăpat! am exclamat când m-am văzut sus. Am respirat adânc de câteva ori. Până unde a ajuns apa? Fata a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mergem! Ne așteaptă bunicul. Vrea să stea de vorbă cu tine. — Și eu cu el. Mi-am pus iar rucsacul în spinare și am pornit după ea spre altar. Am constatat că acesta nu era decât o deschizătură rotundă în stâncă. Era ca o încăpere mare, luminată cu o lampă alimentată cu gaz de la butelie, așezată într-o nișă. Lumina era gălbuie, iar pe pereți pluteau tot felul de umbre ciudate provocate de granulația stâncii. Bătrânul stătea lângă lampă, înfășurat într-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
era decât o deschizătură rotundă în stâncă. Era ca o încăpere mare, luminată cu o lampă alimentată cu gaz de la butelie, așezată într-o nișă. Lumina era gălbuie, iar pe pereți pluteau tot felul de umbre ciudate provocate de granulația stâncii. Bătrânul stătea lângă lampă, înfășurat într-o pătură. Din cauză că fața îi era luminată doar pe jumătate, ochii îi păreau adânciți în orbite. Doar păreau așa. Adevărul e că era sănătos tun. Credeam că nu mai ajungeți! exclamă bătrânul bucuros că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
toți subiecții. Dacă mai rămânea măcar unul în viață, și-au propus să facă din el un model exemplar pentru investigațiile ulterioare. I-am părăsit exact în faza aceasta. — Am rămas singurul supraviețuitor, nu? — Da. Mi-am rezemat capul de stâncă și mi-am mângâiat barba. Oare de când nu mă mai bărbierisem? Cred că arătam groaznic. — Eu de ce n-am murit? — Nici asta nu știu exact, dar presupun - ipoteză printre ipoteze, fără să mă îndepărtez prea mult de realitate - că tu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
seama. Îmi rezolv problemele și singur. Unde-i ieșirea? — Ieșirea? — Da, vreau să ies la suprafață. — Iți ia și foarte mult timp, și mai ai de înfruntat și Întunegrii. Nu contează. Nu-mi mai e teamă de nimic. — Bine. Cobori stânca aceasta până la apă. E liniștită acum, așa că poți înota fără probleme. Înoți spre sud - sud-vest. Îți luminez eu drumul cu lanterna. Mergi tot înainte și pe malul celălalt, pe un teren puțin mai ridicat, se află o deschizătură în stâncă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
stânca aceasta până la apă. E liniștită acum, așa că poți înota fără probleme. Înoți spre sud - sud-vest. Îți luminez eu drumul cu lanterna. Mergi tot înainte și pe malul celălalt, pe un teren puțin mai ridicat, se află o deschizătură în stâncă. Ieși pe-acolo și ajungi la canalizare. De acolo, tot înainte și ajungi la linia de metrou. — Metrou? — Da, este exact linia Ginza între stațiile Gaienmae și Aoyama 1-chōme. — Cum de trece pe-acolo drumul? — Întunegrii controlează liniile de metrou

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]