KorAP: Find »[drukola/base=culca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...345 346 347 ...359 >

8,953 matches

Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782

mor dacă nu. Bei ceva, Ștefane? Și tu, Mina... Mina, dă-ne ceva, o țuică... Mina: Mai bine te-ai culca o jumătate de oră pînă la plecare. Ilie: Mina, să știi că nu mă culc... Nu vreau să mă culc. Am o stare foarte bună și nu vreau s-o scap din mînă. Dom'le, mi-au plăcut băieții. Și Pandele... dat dracului Pandele ăsta. Mi-e frică de el, dar îl admir. Zău. Auzi, auzi, Mina, mi-a spus

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
vreau. (imită cîteva animale) Mina: (intervine dar fără convingere) Ilie, iar începi? Ilie: (mai imită cîteva păsări) Știi bancul cu huhurezul? Mina: (se înscrie) Nu-l știu. Ilie: Cînd îl întreabă pe unu': "Mă, frate, de cînd nu te-ai culcat cu nevastă-ta?" Iar ăla face: "Huhuhu!" (rîd amândoi, iar Ilie își pune capul în brațele Minei) Adevărul e că trăim ca niște mașini. Mașini cu program. Și n-avem curajul să aruncăm dracului carteluța aia... Să mai meargă mașinuța

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
Eu nu știu să înot. Ilie: Ei și ce? E așa de simplu. Fii atentă! Ai văzut vreo broască înotînd? Mina: Da. Ilie: Păi asta-i tot. Exact ca broasca. Uite. (mimează înotul, nu poate da din picioare și se culcă pe pod și execută mișcări de bras) Mina: (alarmată) Gata, acum știu, am înțeles. Ilie: Ia să văd! Ia! Va să zică ții mîinile așa... picioarele înapoi. Nu, nu se poate așa... culcă-te pe podeț... (Mina se așează pe podeț) Acum

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
mimează înotul, nu poate da din picioare și se culcă pe pod și execută mișcări de bras) Mina: (alarmată) Gata, acum știu, am înțeles. Ilie: Ia să văd! Ia! Va să zică ții mîinile așa... picioarele înapoi. Nu, nu se poate așa... culcă-te pe podeț... (Mina se așează pe podeț) Acum, unu, doi și din mîini și din picioare... așa... nu, fii atentă că așa bei apă... (Mina execută) Așa! Bravo! E bine! Ce-ar fi să faci o baie? Mina: Bine

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
Ea 2: Bine. Am să-ți spun eu. De fapt, tu ai s-o spui. (pune în funcțiune radiocasetofonul aflat undeva în apropiere de telefon; "... ai ajuns acasă? Bine. Și mie mi-e dor. Te iubesc. Da... am să te culc într-o poezie... bine... și eu... mîine la șase... Tot acolo... noapte bună"; după o pauză în care se împrăștie această putere a dezvăluirii) Ce ai de spus? (tăcerea lui e ceea ce a rămas la capătul unei clipe în care

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
mie vîntul în cap. Mi-o fi bătînd, că aici m-ai adus tu. (după o clipă în care e speriată) Adică vorbești serios? Afară nu bate vîntul? El 1: (bun) Cred că ești prea obosită. Ar trebui să te culci. Ea 2: (încă derutată) Totuși... sau poate că... Da, așa e, ai dreptate... sînt prea obosită. (după o respirație profundă) Dar nu atît de obosită ca să nu pot lupta. Și să știi că am să lupt. Să vedem cine va

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
o luptă între noi doi... ci de o luptă cu noi înșine... Cît privește învingătorii... ar trebui să învingă ce-i bun în noi... Ar trebui... Ea 2: Să știi că... în sfîrșit, să lăsăm. Chiar mă duc să mă culc. El 1: Noapte bună. (rămînînd singur, el e cel ce a preluat total și în adîncimi ceea ce s-a întîmplat; după un timp, se duce spre locul pe unde a ieșit Ea 2, atent, apoi se îndreaptă spre telefon; face

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
sînt aici... cu tine... Ea 2: Ești aici! Mă faci să rîd! Ești aici doar prin certificatul de căsătorie! Și ce să fac cu el? Să-l scot dintre hîrțoage, să mă uit la el, să-i vorbesc, să mă culc cu el?! (un început de plîns) El 1: Ca de obicei, melodramatizezi. Ea 2: Da? Dar în ce fel ești tu aici? Cu mine? Că de cum intri în casă, te așezi la masa aia, pe care încep s-o urăsc

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
2: Atunci poate îți plac?! El 1: Nici asta n-am spus. Ea 2: Ar fi și greu s-o spui. În halul în care arăt... El 1: Îmi pare rău de ce se întîmplă... Ai mîncat? De ce nu te-ai culcat? Și de ce nu te îmbraci mai cu grijă? Ea 2: Doar ți-am spus de ce. Așa că nu înțeleg de ce mai întrebi. I-am spus și doctorului, dar nici el n-a prea înțeles... "problemele astea se rezolvă prin puterile dumneavoastră

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
crezut! Costache: (cu blîndețea lui, adică compromisul, renunțarea) Octav, trebuie să iei lucrurile așa cum sînt. Nu se poate face nimic. Octav:...Nimic... nicăieri... niciodată... atribute perfecte ale morții... Și-atunci?! Costache:...Și-atunci, mie nu-mi rămîne decît să... mă culc între aceste atribute... și... Octav: (tandru, pasional) Dar eu vreau să fii viu, tata... Te rog să fii viu! (dinspre gard, vine groparul; ca de obicei, vorbește singur) Groparul: Domnule, greu mai acceptăm moartea! Greu de tot! (îi observă pe

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
fiu la înălțimea darului său. Iar pe voi, dragi privitori, vă avertizez: fiți atenți, ascultați cu mintea și cu trupul, pentru că și voi, ca și mine, vă veți cutremura. E un seism de care avem nevoie, pentru că prea ne-am culcat pe-o ureche, prea am uitat al naibii de repede. Și ținerea asta de minte ne poate cât de cât izbăvi. Și cum spectacolul e împlinirea noastră, aș spune că: "POETUL" mărturisea că e fericit că s-a născut în limba română

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
îi mai ramolit ca mine..., eu măcar... (sonerie) ce voiam să spun..., a da, mai ramolit ca mine... E, dacă sînt mai ramolit, uite că uit că suni..., uit că-i luni..., uit că ești la ușă, dragule... și mă culc... (se așează într-un fotoliu și, adică, doarme...) (se deschide ușa, intră Gh. Popescu doi; are o geantă, pe care o pune pe măsuță; se așează pe un fotoliu; ăl privește îndelung pe Gh. Popescu unu) ... Să știi că dorm

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
spun că n-am vrut să-ți suflu nevasta..., eu doar m-am îndrăgosti de ea... Atât numai... Gh. P. doi: Hm!, numai atât, ai! Gh. P. unu: Da tu ce-ai vrea acum, să-ți spun că m-am culcat cu nevastă-ta..., că-i șopteam pasionat să te lase pe tine și să mă ia pe mine?! Nu, ramolitul meu prieten, eu mă îndrăgostisem de ceea ce..., cum să-ți spun, de ce dăduse amestecul dintre o ființă civilă minunată și

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
partidului..., regimului..., și eu nu... Vai de capul ei opoziție... C-am zis atîtea da-uri..., și-am tăcut atîtea nu-uri..., că-mi era rușine să mă mai întorc acasă de la spectacol... Căcat! (sonerie ușă) Ei, acum iar mă culc și... noapte bună... (se ghemuiește în fotoliu; ușa se deschide și intră Gh. P. doi; cu aceeași valijoară; același joc din prima intrare; scoate toate pachețelele, sticla cu vin; se așează în fotoliu) Gh. P. unu: (cu ochii închiși) Cînd

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693

mai ales inadecvarea registrelor de limbaj la condiția socială a personajelor. Puteți aprecia ușor dacă povestea spusă lui Fio de bunica ei - jitană, repet - are parte de un limbaj credibil : « pedalam cu toată viteza, trasînd o cărare prin verdele cîmpului, culcînd ierburile sub roți. » Uite-așa vorbește o declasată social, locuitoare de rulotă, ca un personaj de telenovelă proastă. Martin Page s-a aventurat pe un teritoriu greu, unul În care estetismul exagerat nu salvează autenticitatea personajelor, ci le clișeizează și

[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

istoric schimbă omul și spațiul. Atunci când seva curge prin aer, sentimentul morții este anulat, iar imaginile devin cărnoase, ușor senzuale, amintind de Lucian Blaga: "La picioarele zilei satul și apa/ În cimitirul bătrân copiii scutură prune/ mâine în zori vor culca vitele roșii în groapa/ caldă ca un sărut". Satul lui Ion Brad este personificat; îl cheamă pe poet ca altădată pe N. Crevedia: "Și iarăși/ mă strigă/ Ion/ stau îndoit: e el ori nu e el." Ion Brad este din

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
singurătate". Poetul reflectează la propria-i viață. O ipostază ar fi incapacitatea de a comunica cu o lume de eden, dominat de sentimentul așteptării dincolo de margini. "O sabie înlăcrimată sunt; cel care m-a purtat/ pe frunze roșii s-a culcat să moară". Apar imagini terifiante, parcuri cu arbori intrați în putrefacție, frunze pline cu viermi sau păduri seculare măcinate de sentimentul zădărniciei. Se simte însă efortul poetului de e suplini absența imaginației: "Vai, cum ne petrece în sfială/ cum se

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
reprezentată, atingând universul "Necuvintelor" sau împotriva cuvintelor, în care clamează ideea de a fi liber de vorbire; din nou revine la sunetul "a", el reprezentând geneza, fără el omenirea ar fi liberă de vorbirea atât de imperfectă: "Cu tine mă culc, numai pe tine te vreau/ târfă fermecătoare/ disperată zeiță" și sunetul este un semn al morților, "vaginul imaginar al lumii, muzica ce târăște trupul deasupra cuvintelor". Poetul definește nașterea fizică a sunetului, trecerea lui prin cerul gurii, dinți, buze, ca

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
face! zicea al lui Udubeașcă. Și-l bătea iar? Da!".1 Marin Sorescu înfățișează "celula familială" sub patronajul mamei, care dă sfaturi copilului ca o altă Smarandă; să nu-și pună țărână în cap pentru că face bube, să nu se culce în iarbă, că îi intră un șarpe în gură ("Momâile"). Tatăl era blând și visător, copilul îi păstrează o amintire duioasă; tatăl era un om puternic, capabil să-l scoată din coarnele vitei nărăvașe. Bunica era o ființă stranie, maniacă

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de vis. În culori molatice și linii unduioase este exprimat și sentimentul iubirii: Pe șoldul tău mă leagăn ca pe o undă moale,/Și brațele de lapte închegat, atât de dulce/ ca aripi se adună pe gât să mi se culce." 1 "O poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit". 1 Intuim în creația poetului procedee ce țin de paleta expresionistă chiar din volumul "Schituri sub soare" (1929), " Inimi sub săbii", și în "Ceea ce nu se uită?"(1944), "Scutul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401

goală, nici măcar n-a ascultat minciuna pe care o pregătisem: a ronțăit niște pâine uscată găsită prin bucătărie (de iaurtul din congelator, rezerva mea strategică, nu s-a putut atinge, era beton), m-a iubit pe fugă și s-a culcat îmbufnat... Nu se cade să intru în detaliile din pat, dar să știți că asta m-a durut foarte tare; lipsise de acasă o săptămână întreagă și toată seara mă gândisem doar la cât va fi de plăcută revederea. Nu

[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
Buimac, a luat felia de pâine de pe tavă, a mușcat cu poftă, a apucat cu lingura spaghetele 2, 6 (și asta era un pic arsă) și jumătate din 11 (nu știu cum, dar se rupsese), mi-a cerut apă și s-a culcat la loc satisfăcut ca după un ospăț pantagruelic. Atunci am realizat că sunt în stare să fac un bărbat fericit și ca gospodină și am decis că el îmi este alesul. Păcat că după o săptămână a cedat psihic și

[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
Corola-publishinghouse/Science/625_a_1292

ziceți, coane Fănică. Aseară pe la zece și jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva și mă dau așa pe-o parte să ațipesc numai un minuțel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: "Dezbracă-te Ghiță, și te culcă". Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi și noapte la datorie. Așa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert, și, pardon, mă dezbrac de mondir, scoț chipiul, mă-mbrac țivilește și plec... la datorie, coane Fănică. Până să

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENE ŞCOLARE by CRINA- MIHAELA CHIRIAC (2009) [Corola-publishinghouse/Science/625_a_1292]
Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765

și se înfioară de vînturi nevăzute. Ei se impun privirii atît ziua, cît și noaptea: „Cad din cer mărgăritare/ Pe orașul adormit...// Plopii, umbre solitare/ în văzduhul neclintit,/ Visători ca amorezii/ Stau de veghe la fereastră,/ Și pe marmura zăpezii/ Culcă umbra lor albastră” 7). Pe lîngă înălțime, impresionează freamătul lor, asimilat adesea cu o muzică (de altfel, într-un basm, din lemn de plop se face un flaut): „Dar a-nceput un plop/ Să cînte, și toți plopii/ Cîntau duios

ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN (2011) [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819

credea pe vîrf de munte, și chiar "munte" i-a zis în versurile pe care le-a făcut puțin mai tîrziu. De acolo, mergea nu departe, tot prin cadru, la Izvor, pentru ca, în liniștea desăvîrșită ce domnea acolo, să se culce lîngă izvor, cu brațul sub cap. Era acolo un tei, care, cu o parte din crengile sale, acoperea izvorul, pînă la pămînt. Teiul acela, cu floarea lui foarte mirositoare, aparținea unei specii rare. Cu mirosul său plăcut, se făcea simțit

[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]