9,583 matches
-
întors cu fața spre mine. Era o femeie în carne și oase, nu o stafie. Apoi, dintr-o străfulgerare, mi s-a părut familiară. După care, în lumina lămpii, i-am văzut fața. Rosina Vamburgh. — Bună seara, Charles. Continuam să tremur, să-mi diger în grabă spaima. Mă simțeam cuprins de o imensă ușurare, amestecată cu furie crescândă. Aș fi vrut să înjur în gura mare, dar rămas tăcut, controlându-mi respirația. — Ce-i cu tine, Charles, tremuri ca varga, ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Charles. Continuam să tremur, să-mi diger în grabă spaima. Mă simțeam cuprins de o imensă ușurare, amestecată cu furie crescândă. Aș fi vrut să înjur în gura mare, dar rămas tăcut, controlându-mi respirația. — Ce-i cu tine, Charles, tremuri ca varga, ce s-a întâmplat? Rosina, când e în afara scenei, dacă se poate spune vreodată despre asemenea femeie că e în afara scenei, vorbește cu un ușor, curios accent velș, cred, accent care-i aparține întru totul. Casa părea îngrozitor de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mergând încet, ca un om care vine de la o înmormântare. Lămpile ardeau încă în bucătărie, focul trosnea încins în cămăruța roșie. Totul era la fel de calm cum fusese, când, într-o eră anterioară a istoriei omenirii, stătusem de vorbă cu Rosina. Tremuram tot. A mânca, a bea, erau lucruri cu neputință. Am intrat în cămăruța roșie și m-am așezat lângă foc. „O fi văduvă?“ întrebarea aceasta chinuitoare se formulase, pare-se, de la sine, din prima clipă îngrozitoare când o recunoscusem. Îngrozitoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
îndoisem nici o clipă că emoția ei era la fel de copleșitoare ca și a mea; deși s-ar fi putut să nu fie. Când mi-am ridicat capul, am văzut-o tamponându-și fața cu o batistă și respirând cu gura deschisă, tremurând înfiorată, dar fără să se uite la mine. — Hartley, eu... oh, Hartley... o, scumpa mea... unde locuiești, locuiești în sat? Nu știu de ce aceasta a fost prima întrebare pe care i-am pus-o, poate pentru că implica răspunsul cel mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
de stânci joase, galbene-aurii, de felul celor care înconjurau casa mea. S-a uitat la mine cu o privire calm-resemnată, ca a unui om căzut în transă, privindu-mă fix, fără să zâmbească, și totuși îmi puteam da seama că tremura, pe dinăuntru, ca un animal hăituit. Umbra întunecată a unui zid cădea asupra curții, tăind stânca și întregind într-un fel compoziția tabloului, acoperind picioarele lui Hartley, așa cum stătea acolo ținând în mână un coș și poșeta. Astăzi purta o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
lungul pasajului strâmt. — Tu du-te la biserică. Am să vin și eu după ce termin cu târguielile. Da, îți promit. M-am întors în biserică. După întreaga goană, după priveliștea acelui spațiu îngrădit, cu lăzile de gunoi și bicicleta părăsită, tremuram și eu. Zece minute mai târziu, a venit. Am întâmpinat-o și i-am luat din mână coșul greu. Pur și simplu nu știam cum să mă port cu ea, se ivise între noi o puternică și îngrozitoare barieră, alcătuită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
fii generos, vreau doar să fii stăpânul [i regele meu, așa cum ai fost întotdeauna. Te iubesc, Charles, [i-ți aparțin ție și din momentul ăsta sunt gata să fac orice-mi vei cere. Stăteam uitându-ne unul la celălalt și tremurând în cămăruța aceea cât o chilie, sub consola de fier pentru lampă, zidită în perete. — Lizzie, iartă-mă, a fost o greșeală. Dulce Lizzie, totul e zadarnic, nu vom mai putea fi niciodată împreună, nu te pot lua și păstra
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
greșeală, repetă Lizzie, uitându-se în jos, la pantofii negri de lac, cu tocuri înalte, udați de iarba de pe digul rutier. Înțeleg, urmă ea. Își înălță capul și se uită la mine, cu fața împurpurată, în timp ce buza de jos îi tremura, iar ochii aveau o privire rătăcită, îngrozitoare. — Îți amintești de fata asta, ți-am povestit odată despre ea, ei bine, am întâlnit-o din nou, e aici, și... — Atunci am să-ți spun bun rămas. — Lizzie, iubito, nu pleca în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
și așază-te. Am tras-o în bucătărie și am împins-o pe un scaun lângă masă. Apoi m-am dus din nou la ușa din față și am zăvorât-o. Am încercat să aprind o lampă, dar mâinile îmi tremurau prea tare, și fitilul se aprindea [i se stingea întruna. Am aprins o luminare și am tras draperiile. Apoi mi-am luat și eu un scaun, m-am așezat lângă ea și am cuibărit-o în brațele mele, în timp ce genunchii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
apăsat buzele mele uscate de buzele ei umede. Cât de diferite sunt săruturile! Acesta fusese un soi de sărut sacru. Amândoi am închis ochii. — Foarte bine, acum dă-i drumul! I-am umplut din nou paharul cu vin. Mâna îmi tremura și vinul s-a răspândit pe masă. A repetat: Avem atât de puțin timp, și o parte din el a și trecut. Dumnezeule, nu mi-am luat ceasul cu mine, ce oră e? M-am uitat la ceasul meu. Era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
devenea el mai furios, cu atât eram eu mai stângace și mai împiedicată și mai doborâtă, așa încât îi dădeam, probabil, într-adevăr impresia că mint... Aș vrea să-l ucid pe omul ăsta! Mai băuse puțin vin și acum stătea tremurând, fără să plângă, cu ochii larg deschiși și întunecați, cu pupilele dilatate, privind fix la lumânare, ținându-și inconștient șervețelul de ceai apăsat pe față, atârnându-i de la pomeți ca un văl. Fruntea înaltă, albă în lumina lumânării, era încrețită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
confuzie în această chestiune putea genera grozăvii. M-am așezat și eu în genunchi, astfel ca fețele noastre să fie la același nivel. — Nu. Crede-mă. Nu! Își lăsă privirile în jos, buzele i se țuguiară și începură să-i tremure. O secundă, avu înfățișarea unui copil bosumflat, își supse buza de jos și o strânse între dinți. Apoi, cu o mișcare iute, care mă făcu să tresar, sări în picioare. M-am ridicat și eu. Ne aflam acum foarte aproape
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mine. I-am aruncat lui Titus o privire plină de tâlc. Simțeam că inoculez rațiune în mintea ei. Hartley se așeză. Se uita de la mine la Titus cu o privire de animal hăituit. M-am așezat și eu lângă ea. Tremura toată, dar în ochii ei terorizați mi s-a părut că deslușesc o mijire de înțelegere. Se crease brusc o atmosferă de criză. — Vrea să se întoarcă, spuse Titus. Și eu mă întorc cu ea. Așa am hotărât. Am replicat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
am uitat înăuntru. Se afla acolo, trează, își rezemase pernele de perete și zăcea pe saltea, cu capul proptit de perne și pătura trasă până la bărbie. Ochii ei mă priveau pe sub pleoapele căzute. Se mișca ușor și am văzut că tremura. — Hartley, iubito, ești bine, ai dormit? Ți-a fost destul de cald? Își lăsă puțin mai în jos pătura și buzele i se mișcară. — Hartley, rămâi cu mine pentru totdeauna. Aceasta este cea dintâi zi a noii noastre lumi... nu-i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
nou în genunchi și am încercat s-o susțin, s-o scutur, dar părea să fi căpătat brusc o forță extraordinară, iar eu mă simțeam extrem de slab, și însuși faptul de a o atinge devenise foarte neplăcut! Trupul rigid îi tremura din cap până-n picioare, ca străbătut de un primejdios curent electric. Fața îi era congestionată, scăldată în lacrimi, iar din gură i se prelingeau picuri de salivă. Vocea, răgușită, sfredelitoare, striga întruna; părea o făptură terorizată, sugrumată de furie, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
grijă și de dragoste și de teamă, că Hartley se afla în casa mea. În același timp, mă muncea o spaimă cumplită, presimțirea unei catastrofe, a unei grozăvii, sau, mai curând, certitudinea că se și întâmplase. Am coborât din pat, tremurând violent, și am bâjbâit după lumânare. Am aprins-o, și am rămas locului, ascultând. Casa pustie și întunecată era învăluită într-o liniște sinistră. Am deschis în grabă ușa dormitorului meu și m-am uitat pe palier. Nișa părea să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
de consola pentru lampă îngropată în zid, urcându-se pe masa pe care o zvârlise apoi cu piciorul. M-a năpădit un sentiment de intensă, fantastică ușurare. Și apoi gândul: „Dar dacă e adevărat?“. M-am dat jos din pat tremurând și cuprins de greață, am aprins lumânarea și am deschis încet ușa dormitorului. Flacăra lumânării lumina bariera perdelei de mărgele, dar îndărătul ei nu se vedea nimic. Perdeaua clincănea ușurel, clătinată probabil de curentul care răzbea pe sub uși. Am dat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
armură, James se uita plin de interes la Ben, iar Ben și Titus se zgâiau unul la celălalt. Ben sparse tăcerea; — Ei bine, Titus! — Hello! — Ai venit acasă cu mămica, ai de gând să rămâi acum aici? Titus rămase tăcut, tremurând și mușcându-și buza. — Ai de gând să rămâi acum aici? Ei? Titus scutură din cap. Apoi răspunse într-o șoaptă strangulată: — Nu... cred că voi... pleca în altă parte. Am intervenit eu: — Titus nu este fiul meu, dar îmi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mi-am descheiat cămașa. Peste golf plutea un văl de ceață, apa era de un albastru pal, tivită cu o dantelă de spumă. Bolovanii mari, rotunzi, păreau încinși, și s-ar fi zis că emanau fierbințeala acumulată peste zi, care tremura în văzduh. Aveau o înfățișare solemnă, aproape rituală. Petele de alge galben-întunecate care-i împestrițau semănau cu niște hieroglife. Dincolo de celălalt braț al golfului, marea părea împroșcată cu purpură. Picioarele mele întinse aproape că atingeau apa care se bomba pântecoasă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
mai înțelept lucru ar fi fost să nu dea nici un semn. Dar iată că mi-a trimis o scrisoare. Ce să fi însemnat, care era tâlcul ascuns al acestei misive? Vineri însemna mâine. M-am uitat la scrisoare, roșind și tremurând și încercând să o înțeleg. Mintea refuza să-mi lucreze. Ba chiar mi-a trebuit câtva timp până să-mi dau seama că nici măcar nu era o adevărată scrisoare de la Hartley. Fusese semnată „Mary Fitch“. Ea o scrisese, dar nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
nu încă în minte, un licăr de viață, vechiul, familiarul fior semisexual de teamă, pe care-l simțeam pe vremuri când plonjam de pe trambulinele înalte din California, sau înainte de a mă cufunda în apele de o răceală mortală din Irlanda. Tremurând de emoție, m-am dezbrăcat în grabă și am pășit în apă. Șocul rece, apoi căldura, apoi mișcarea de săltare viguroasă și mângâietoare a valurilor liniștite, mi-au amintit, crunt, de fericire. Am înotat, simțind singurătatea mării și încercând acea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
că o singură secundă, dar fusese limpede și neîndoienică. După aceea urmase lovitura la cap. Dar nu, mai era ceva ce trebuia să-mi reamintesc, ceva ce se întâmplase chiar înainte de a-mi fi pierdut cunoștința. Dar ce, ce anume? Tremurând de emoție și de spaimă, ședeam strângându-mi capul în mâini și chinuindu-mi memoria. Era ceva ce aștepta, torturant, să iasă la suprafața aducerii aminte, ceva extrem de important și extraordinar, adăstând chiar la marginea câmpului meu de viziuni, așteptând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
aflat de la o fostă profesoară de-a mea, care mi-a dat adresa... Și mergând pe stradă spre domiciliul soțului, am văzut-o pe fosta mea soacră cu o fetiță de 7 ani... Eu când am văzut-o... mi-au tremurat genunchii ca unui cal care aleargă mult și, după ce-am salutat-o pe fosta soacră, m-am aplecat să o sărut pe fetiță... și ea s-a ascuns după soacra mea... Atuncea am izbucnit într-un plâns... că nu
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]
-
Pe urmă o iarnă am stat pe un bac pentru grâne... Acolo cum se trăia? Ne-o’ pus niște paturi din fier, cu tablă, și fără rogojină, fără nimica, dormeam direct pe ale. Și până pe la 2-3 noaptea când adormeam, tremuram, și ne încălzeam din tremurat, pur și simplu. Și să dormi pe un frig din ăla crunt cum o fost pe Dunăre... nu o fost ușor. Norocul meu că nu m-am îmbolnăvit de plămâni, de una, alta, că alții
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]
-
foarte mulți pur și simplu au murit... Eu am avut noroc că înfruntam frigul fără probleme. Prima iarna când am fost la liceu în Brad am făcut-o în pulovar și fără căciulă, și era’ -15 grade. Și colegii mei tremurau. Zicea’: Nu mai fă tu pe deșteptul că nu ți-i frig. Zic: Da’ ce dracu’ faceți la -37? Aici îs -15 grade, asta pentru mine nu e iarnă. Pe urmă îmi ziceau Mihai canadianu’. Atunci mi-am dat seama
VOL I. In: EXPERIENȚE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ by Cosmin Budeancă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1972_a_3297]