9,951 matches
-
și a ieșit. De la dispensar, s-a oprit în stația de autobuz. A rămas acolo pe o băncuță aproape o jumătate de oră, era singurul care aștepta, dar în zadar, autobuzul nu-și făcea apariția. Nu era nici mirat, nici deranjat că întârzie autobuzul. Oricum, timpul avea acum altă valoare pentru el decât odinioară. În fond, probabil nici nu-și punea speranțe că o să se ivească cândva vreun autobuz, îi plăcea pur și simplu să stea pe băncuța aia la soare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
s-a prins tata în jocul ei. -Uite ce-am hotărât, Valeriu: să-mi faci o vizită. Tata a remarcat verbul pe care-l folosise, am hotărât, nu îți propun, nu te invit, ci am hotărât, dar nu a fost deranjat de verbul acesta, dimpotrivă, părea încântat și s-a supus. Pe drum, au schimbat banalități. Erau într-o stare de tensiune, de febrilitate, care i-a împiedicat să poarte un dialog ca oamenii. Nici nu și-au dat seama cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
se potrivea cu el, o ajuta să-și descopere corpul, apoi i se părea și un tip deștept, cultivat, cu totul altfel decât majoritatea inșilor cu care avea de-a face ea la cabinet, iar diferența de vârstă nu o deranja, dimpotrivă, găsea că îi sporește farmecul etc. etc... Tata era sigur de-acum că Irina avea o personalitate mai pronunțată decât bănuise el. Ea făurea în jurul lui cu tenacitate ceva în care el se afla din ce în ce mai prins, ceva ce nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
pe care a venit la înapoiere a fost aceea de secretar cu organizatoricul, a doua funcție pe regiune, după Primul Secretar. Asta însemna că deasupra lui mai era unul, în fața căruia el era obligat să-și plece capul. Ceea ce îl deranja cumplit, cum te deranjează un țânțar ce ar bâzâi tâmpește când vrei să te culci. Și cum să nu-l deranjeze: el să facă frumos în fața unui căcănar! Ca și când s-ar pregăti să pornească în viteză cu mașina într-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
la înapoiere a fost aceea de secretar cu organizatoricul, a doua funcție pe regiune, după Primul Secretar. Asta însemna că deasupra lui mai era unul, în fața căruia el era obligat să-și plece capul. Ceea ce îl deranja cumplit, cum te deranjează un țânțar ce ar bâzâi tâmpește când vrei să te culci. Și cum să nu-l deranjeze: el să facă frumos în fața unui căcănar! Ca și când s-ar pregăti să pornească în viteză cu mașina într-o mare cursă și deodată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Asta însemna că deasupra lui mai era unul, în fața căruia el era obligat să-și plece capul. Ceea ce îl deranja cumplit, cum te deranjează un țânțar ce ar bâzâi tâmpește când vrei să te culci. Și cum să nu-l deranjeze: el să facă frumos în fața unui căcănar! Ca și când s-ar pregăti să pornească în viteză cu mașina într-o mare cursă și deodată, în mijlocul drumului, ar răsări un pom uscat. Nu, așa ceva îl încurca, îi punea piedică prostește, drept care a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și o tot repeta în gând, ca să n-o uite, dar și ca s-o șlefuiască - trebuia să fie asemenea diamantului. Suferea fiindcă nu se putea opri să ia o foaie și un stilou și să noteze versurile extraordinare. Îl deranja și participarea în sine la înmormântare, i se părea ceva straniu și ceva total dezagreabil, el nu suporta suferința fizică, el nu era făcut pentru suferință, el nu era făcut pentru sentimente banale, pentru comportament tern, obișnuit. El era o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
întreba dacă latinescul ens merge. A auzit însă curând ușa izbită cu violență, a auzit țipetele mamei sale și imediat a zărit ivindu-se în prag niște oameni în negru. Era siderat, ce caută inșii ăștia aici, cum de-l deranjează tocmai când scrie un poem atât de frumos, cu ce drept, cine sunt, ce vor? De revoltă, se congestionase la față și ritmul inimii era accelerat. A dat să protesteze. Tipii l-au lovit peste față. Unul i-a ordonat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
domnul Pârvulescu, care preda latina. Bine că s-a nimerit el, a gândit Biță, o să mă creadă, fiindcă mereu scapă și ne pomenește la ore despre Dumnezeu... Domnul Pârvulescu l-a privit pe băiat fără să se arate surprins sau deranjat de brusca și ciudata lui apariție. Biță încerca să-i explice ceva, dar nu reușea din pricina emoției și a efortului fizic epuizant. -Liniștește-te, trage adânc aer în piept, bea un pahar cu apă, așază-te pe un scaun! l-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
se supără, nu se supără pe noi, e musai să-l anunțăm în asemenea situație. Mama lor de imperialiști... Gârmoci a plecat cu IMS-ul în oraș să îndeplinească cea mai grea misiune: să-i telefoneze tovarășului Cameniță, o să-l deranjeze, cine știe, poate o să-l trezească din somn sau, mă rog, câte și mai câte, o să-l supere pe șef și ăla o să spele cu el dușumelele, dar asta e, n-are încotro. Fanache a rămas la fața locului, împreună cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
așa cum ai vrea să alungi o muscă din aia care bâzâie enervant și a zis blând: -Bă, Fanache, taci, bă, dracului din gură... A mai făcut câțiva pași în jurul îngerului, mergea cu grijă, parcă încercând să nu cumva să-l deranjeze. Pe urmă s-a retras, tot așa, cu băgare de seamă și s-a așezat pe o piatră, în locul unde începea panta împădurită a malului. I-a șoptit lui Gârmoci, care se ținea după el ca o umbră: -Atenție, bă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
un loc central, pentru zidirea bisericii. Mai tot timpul, din zori și până la căderea întunericului, era acolo, pe șantierul bisericii, pe care căuta s-o reconstruiască întocmai. Irina era mulțumită: acest gen de „trădare“, truda pentru zidirea sfântă, n-o deranja, mai ales că, de când se ocupa de asta, tata era iar bărbatul acela pe care îl cunoscuse ea, acel bărbat de care se îndrăgostise ea. Fără să mărturisească, tata avea ambiția ca nu cumva să fie ridicate înaintea bisericii alte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
la cale tărășeniile, atunci când se ducea undeva, maica Natalia își urca găinile în podul casei și le încuia acolo. Această femeie puternică, dar rămasă fără ajutor, i se plângea la un moment dat lui Constantin Chirilă că lucrul care o deranjează cel mai tare este că, “hoții i-au furat și șarpele casei”, care în credința populară e norocul și paznicul fiecărei gospodării , pe care bătrâna nu-l mai întâlnise de vreo câțiva ani: “se vede că mi l-au furat
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
muzeu în neantul tranziției ca niște fluturași aurii de foitaj era foarte mică. Și chiar mai mică decât capul viermișorului care fusese tulburat din activitățile lui viermișorești și încerca, drăguțul de el, să iasă la lumină, să vadă cine îl deranjează. Normal ar fi fost să-i zic domnișoarei V: „Auzi, fă, needucato, cine dracu’ vă tot angajează pe voi în Minister și nu vă învață să spuneți « Luați loc, domnule» și «Cu ce vă putem ajuta?»“. Mi-a fost însă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
bou. Dacă senatorul i-ar fi spus colegului că e vită, situația avea un miez litigios. Nu că a fi vită e o insultă mai mare ca a fi bou, dar există expresii - precum „vită-ncălțată“ sau „vită-n bocanci“ - care deranjează. Odinioară, când agricultura românească avea o bază în boi, nu era o rușine să fii bou. Cel mult, o chestiune de destin. Erai născut pentru a trage la jug în tăcere. De când nu mai vedem boi pe ulițe, diferența dintre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
an, rugăciunile au devenit tot mai scurte. „Doamne - a zis bătrânul în ultima sa rugăciune -, ieri s-a dus și vărul Cornel. Am rămas singur, Doamne, nu mai am nimic să-ți cer pentru nimeni. Ce rost mai are să te deranjez?“ Urâta frumoasă Nu există femei urâte, ci doar femei despre care nu se poate spune că-s frumoase. Dovadă că nimeni nu a încercat un portret al urâtei, pe când frumoasa apare în mii și milioane de reprezentări. Femeile sunt frumoase
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
vedeai moțăind sau cu gândul dus decât pensionari și pensionare. Poate fiindcă n-avea curaj să se pună cu unii mai ai dracului. Domnul Aron i-a trezit din toropeală pe amărâți interpretând, în premieră mondială, rolul omului de afaceri deranjat de parteneri cu telefoanele chiar și în tramvai. Domnul Aron a dus mâna dreaptă la ureche și a început să-l dădăcească energic pe unul, Mitică, mai greu de cap. „Mă, contabile - i-a zis domnul Aron cu un ton
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
tremure și bărbia de mirare. Nici unul dintre călătorii obișnuiți ai tramvaiului 21 nu mai avusese ocazia să vadă un negustor de vapoare. Doar țigani care vindeau șervețele și ace din China. „Mă, Mitică - a continuat coborând amenințător vocea domnul Aron -, deranjăm lumea cu fleacuri. Te, rog, nu mă enerva. Fă exact, dar exact ce-ți spun. Du-i nevesti-mii cincizeci de mii de euroi, că are și ea săraca o nevoie, ca femeile. Da’ acum! S-ajungi cu banii înaintea mea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Vasile. Vrei să ne nenorocești?“ Vasile B. duce receptorul la ureche, face de câteva ori „Mda, nu, mda, nu“, apoi se răstește la rus: „Mă, ești turc?! Am zis mâine, mâine să fie. Sună-mă și tu acasă, nu mai deranja oamenii la serviciu“. Lucrurile se explică. Cel puțin așa zice Vasile B., care l-a cunoscut pe Putin în timpul unei excursii la Leningrad în 1967, când acesta era doar un amărât de agent repartizat la grupul de români. „Am apucat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
privească întrebător, să se arate stânjeniți de prezența sa, dar nu s-a întâmplat nimic. Și-au văzut de bere și de tinerețe, iar domnul Năsturel a realizat că, pentru generația lor, generația sa nu există. Nu putea să-i deranjeze ceva ce nu exista. Dacă-i priveai de la distanță, discuțiile păreau să fi ajuns într-un punct critic, erau atât de temperamentale și de pline de gesturi ajutătoare. Tinerii vorbeau cu tot corpul, dădeau din mâini, își scuturau capul energic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
necazurilor cu care și-au plătit reușita, și oamenii ce ar putea să te pună de la început pe calea bună, cu șansa de a te duce spre împlinire, sunt rezervați și nu-și iau răspunderea unui „Da“ decât dacă se deranjează să te cunoască, dacă dintr-un motiv intim, pornind de la amintirea unei tinereți chinuite, bântuite de confuzii, îți întind o mână. Lui Constantin Șerban, marele romancier din zilele noastre, mâna i-a întins-o un bărbat cu o singură mână
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
originea exagerat de internațională s-a studiat atent în oglindă și, fiindcă geneticianul i-a ironizat nasul, a comandat pe internet un tratat de tipologii. Din păcate, autorul era, ca și el, un naționalist dur, chiar dacă unul britanic. Iar ce deranja cel mai tare, dacă vroiai să ajungi la o concluzie fundamentată științific, era nasul semitic al domnului A.B. Smith. Islandezul Comănescu - fiindcă așa-l chema pe omul ghețarilor, Iuliu Brutus Comănescu - și-a comparat nasul cu sutele de nasuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
eu n-am fost deloc mulțumit de direcția în care o luase întâmplarea, de fundătura, mai bine zis, în care se poticnise, și am continuat să-l fixez. Mai ales că moțăia, și stăruința mea nu avea cum să-l deranjeze. Nu mai aveam nici un dubiu, era chiar actorul acela faimos din filmele cu cowboy, despre care se știa că murise, cu același succes cu care trăise, pe platoul de filmare. Nu cred în reîncarnări, însă în ceea ce-mi văd
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
atunci când, bătrân și bolnav, „nu mai dădea bine la rang“, nu mai plusa prin prezența lui la ifosele casei. Tocmai pentru că era mare cât un vițel și tot ceea ce impresiona plăcut atunci când era tânăr stânjenea acum, când era terminat. Îi deranja neajutorarea lui mare. Să fi fost mai mic, probabil că-l mai țineau. Te-ai aștepta ca oamenii să folosească și dicționarul unui oprobiu maxim. Ei, bine, aproape toți lasă acest oprobiu subînțeles. E genul de abjecție pentru care nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
cauzală dintre coada vacii și ștampila primăriei. Cele șapte simțuri La început, când mașinile erau mai puține, le auzeam, dar acum, când s-au înmulțit și fac toată ziua un zgomot infernal, iar la sfârșitul săptămânii și noaptea, nu mă deranjează deloc. Se mai bușesc din când în când, însă nici accidentele nu mă întrerup din lucru. După cum se trosnesc, știu dacă e vorba despre Mercedes-uri sau Jeep-uri. Daciile pot să se dea de zece ori peste cap, n-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]