8,793 matches
-
Iorga ca dascălul neamului erau întotdeauna puse în bătaie de joc între ghilimele și tot mai disprețuitoare. Rădulescu își amintea cît de mîrșav fusese el persecutat de Iorga, el, sărmanul, care se întorsese în 1939 de la Berlin și-și exprimase entuziasmul față de nazism! Iorga "îl batjocorise și asmuțise asupra lui cenzura brutală!"23. Celălalt jurnalist cuzist, I. P. Prundeni, a făcut și mai mult. Iorga a ripostat, amintindu-le acestor oameni de articolele pe care le scriseseră mai înainte. "Dl. I. P. Prundeni
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
217 Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Oradea-Mare, 1930 1 La declanșarea celui de al Doilea Război Mondial, Iorga scria că după cunoștințele lui de istorie, "este sigur că nu tehnologia va decide rezolvarea situației, ci inteligența, coducerea și entuziasmul pentru cauza umanității. Numai cei care au adus suficiente sacrificii onoarei pot stăpîni aceste calități". "Neamul românesc", 3 septembrie 1939 2 Iorga a fost de la început dezgustat de "demagogia cămășilor" și a luat atitudine împotriva uniformelor și a cămășilor verzi
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
progermane ale lui Döme Sztójay și Ferenc Szálasi din 1944. Procentul fasciștilor și al colaboraționiștilor condamnați În Ungaria nu l-a depășit pe cel din Belgia sau Olanda postbelică - deși nu Încape Îndoială că ei săvârșiseră crime grave, executând cu entuziasm (și chiar anticipând) programul german de expediere În lagăre a sute de mii de evrei maghiari. Abia ulterior, autoritățile maghiare au inclus delictele de „sabotaj” și „conspirație”, cu scopul evident de a acoperi o gamă mai largă de oponenți ce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În esență, planificarea Însemna Încredere În stat. În multe țări domina impresia bine Întemeiată (și confirmată de experiența războiului) că, În absența oricărei alte instanțe de reglementare sau distribuție, singura forță care putea salva individul de sărăcie rămânea statul. Dar entuziasmul vremii pentru statul intervenționist nu izvora din disperare sau interes personal. Clement Attlee, al cărui Partid Laburist i-a Învins pe conservatorii lui Churchill În dramaticele alegeri din 1945, exprima o stare de spirit generală când observa că necesare, Înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Olanda, planificarea centralizată era doar un amestec pestriț de edicte predictive și normative pentru uzul Întreprinzătorilor particulari. Majoritatea țărilor occidentale aveau sectoare publice În creștere rapidă, dacă ne luăm după cheltuielile guvernamentale sau după numărul de angajați la stat. Însă entuziasmul retoric pentru planificarea de stat nu s-a materializat decât În Franța. Ca și cele britanice, guvernele franceze postbelice au naționalizat: transportul aerian, băncile, 32 de companii de asigurări, utilitățile, minele, industria de armament, fabricile de avioane și concernul gigant
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
greutățile economice din iarna anului 1947 s-au tradus În insatisfacția populației față de noua Republică. Într-un sondaj de opinie din 1 iulie 1947, 92% dintre cei intervievați considerau că În Franța lucrurile merg „rău sau destul de rău”. Meditând asupra entuziasmului spulberat din primii ani postbelici, laburistul Hugh Dalton, ministru de Finanțe britanic, nota În jurnalul său: „S-a sfârșit cu diminețile pline de speranță”. Omologul lui francez, André Philip, ministru socialist al Economiei Naționale, spunea același lucru, dar mai apăsat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
propuși de Marshall erau incompatibili cu economia Închisă a Uniunii Sovietice), dar părerile lor nu erau Împărtășite de restul Europei de Est, care nu era Încă un bloc. Astfel, ministrul de Externe necomunist la Cehoslovaciei, Jan Masaryk, a acceptat cu entuziasm invitația franco-britanică din 4 iulie. Chiar a doua zi, Klement Gottwald, prim-ministru și lider al Partidului Comunist Cehoslovac, a fost convocat la Moscova și instruit să se prezinte la Întâlnirea de la Paris. Dar ordinele erau clare: trebuia să profite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
justificare suficientă pentru programul ERP. Grav afectate de criza comerțului și exporturilor În anii ’30, Statele Unite au făcut tot posibilul să-i convingă pe ceilalți că moneda convertibilă și liberalizarea tarifelor vamale erau esențiale pentru reconstrucția postbelică. La fel ca entuziasmul liberalilor englezi pentru liber-schimb Înainte de 1914, nici pledoariile americane pentru circulația nestingherită a bunurilor nu erau complet dezinteresate. Totuși, această lipsă de altruism era una temperată de inteligență. La urma urmei, așa cum observase directorul CIA, Allen Dulles, „Planul pleacă de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ajutat pe planificatorii autohtoni să-și atingă obiectivele. Cum recunoștea mai târziu Pierre Uri, unul dintre asociații lui Monnet, „ne-am folosit de americani ca să impunem guvernului francez ceea ce consideram necesar”, ignorând dorința de liberalizare a americanilor, dar răspunzând cu entuziasm presiunilor Statelor Unite de a investi și moderniza. Dolarii ERP (1,3 miliarde În 1948-1949 și Încă 1,6 miliarde În următorii trei ani) au finanțat aproape 50% din investițiile franceze În domeniul public, În cadrul Planului Monnet de la Începutul anilor ’50
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comunismului european. Radicalismul iugoslav și succesul comuniștilor de a controla ferm o regiune crucială din punct de vedere strategic avantajau aparent URSS, iar relațiile dintre Moscova și Belgrad erau călduroase. Ridicând În slăvi partidul și pe Tito, Moscova deborda de entuziasm pentru izbânzile lor revoluționare și propunea Iugoslavia ca model demn de urmat. La rândul lor, liderii iugoslavi nu scăpau nici o ocazie de a-și arăta respectul pentru Uniunea Sovietică și se prezentau drept pionierii balcanici ai modelului bolșevic de revoluție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
50, Europa de Est sovietizată intra deja Într-un declin constant, finalizat cu scleroza „planificării”. Această scurtă trecere În revistă a economiilor din blocul sovietic se cuvine a fi nuanțată de două excepții parțiale. În Polonia, industrializarea primitivă a fost Întreprinsă cu entuziasmul Împărtășit peste tot, dar nu același lucru se poate spune despre colectivizare. Se pare că Stalin și-a dat seama cât de nepractic era să-i bage pe țăranii polonezi În colective (Însă acest argument nu l-ar fi oprit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Mihoels, principalul său animator și o figură majoră a Teatrului Idiș din Rusia, a fost asasinat la 12 ianuarie 1948. Când Golda Meir, ambasadoarea Israelului, a sosit la Moscova pe 11 septembrie 1948, a fost Întâmpinată cu izbucniri spontane de entuziasm, iar de Rosh Hashana și Yom Kippur au avut loc demonstrații de stradă și s-a cântat „Anul viitor la Ierusalim” În fața legației israeliene. Pentru Stalin, aceasta ar fi fost oricând o provocare inacceptabilă. În acea perioadă, era și din ce În ce mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
căderea lui Hitler, a lui Mussolini și a adepților lor, tonul a rămas același. Stilul imperios-apocaliptic al fasciștilor; apelul lor la soluții violente și „definitive”, de parcă schimbarea autentică presupune obligatoriu nimicirea totală; disprețul față de compromis și de „ipocrizia” democrației liberale; entuziasmul pentru alternativele maniheiste (totul sau nimic, revoluție sau decadență): toate aceste impulsuri puteau servi la fel de bine stânga - și chiar asta s-a Întâmplat după 1945. Interesul scriitorilor fasciști din perioada interbelică pentru națiune, degenerare, sacrificiu și moarte Își avea originea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ea modelată de experiența războiului, de data aceasta sub forma unei ciocniri Între opțiuni morale incompatibile, excluzând posibilitatea oricărui compromis: Bine vs Rău, Libertate vs Tiranie, Rezistență vs Colaboraționism. În eliberarea de sub ocupația fascistă sau nazistă, mulți au văzut cu entuziasm ocazia unei schimbări radicale În politică și În societate; șansa de a transforma distrugerea din timpul războiului Într-un nou Început, un moment revoluționar. Când, după cum am văzut, ocazia a fost aparent ratată, iar viața „normală” și-a reluat prompt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politică a lui London fusese făcută În Rezistența franceză: ca mulți ilegaliști comuniști, a Învățat să-și asume responsabilități politice și militare la o vârstă foarte fragedă. Intelectualii din clasa de mijloc Împărtășeau - În Est, ca și În Vest - un entuziasm tineresc pentru viitorul comunist, dublat de un net complex de inferioritate față de proletariat. În anii imediat următori războiului, muncitorii calificați erau la mare căutare - spre deosebire de anii Marii Crize, Încă vii În memoria colectivă. Cărbunele trebuia extras; șoselele, căile ferate, clădirile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avut consecințe reale mai ales În Europa de Est. Studenți, profesori, scriitori și artiști din Marea Britanie, Franța, Germania au dat năvală În Iugoslavia (cea dinaintea schismei) să participe cu sudoarea frunții la reconstrucția căilor ferate. În august 1947, Italo Calvino scria cu entuziasm despre tinerii italieni care făceau voluntariat În Cehoslovacia. Ideea fascinantă a unui nou Început, adularea unei comunități muncitorești mai mult sau mai puțin reale, admirația pentru Soviete (și atotputernica lor Armată Roșie) constituiau tot atâtea mijloace prin care tânăra generație
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Își deschideau porțile tinerilor muncitori și țărani, că Începuse reforma agrară, iar țara era, În cele din urmă, pe drumul spre industrializare”. Cum observa Milovan Djilas, evocând propria sa experiență ca adjunct al lui Tito, „la Început, totalitarismul e numai entuziasm și convingere; abia mai târziu se transformă În structuri, șefie, carierism”. La Început, partidele comuniste i-au flatat pe intelectuali, care vedeau În ambițiile comunismului o alternativă atrăgătoare atât la provincialismul patriotard, cât și la antiintelectualismul violent al naziștilor. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de război și ocupație nazistă, perioadă În care „erai de o parte sau de cealaltă - nu exista cale de mijloc. Experiența noastră unică ne-a inoculat astfel ideea că victoria concepției corecte Însemna pur și simplu lichidarea, distrugerea celeilalte”2. Entuziasmul inocent cu care unii tineri est-europeni s-au aruncat În brațele comunismului („Am chef de revoluție!” exclama scriitorul Ludvík Vaculík În fața prietenei lui când s-a Înscris În partid) nu micșorează cu nimic responsabilitatea Moscovei pentru ceea ce era, până la urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cândva „poporul” abstract, acum nu mai erau decât portavocea culturală a unor tirani foarte reali. Mai rău, urmau să fie curând victima predilectă - ca „paraziți”, evrei sau cosmopoliți - a acestor tirani care căutau țapi ispășitori pentru propriile greșeli. Mai tot entuziasmul intelectualilor est-europeni pentru comunism - chiar și În Cehoslovacia, unde fusese cel mai puternic - s-a evaporat până la moartea lui Stalin, deși avea să mai treneze câțiva ani sub forma unor proiecte „revizioniste” sau de „reformă a comunismului”. Fractura din interiorul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nedeclarat cu restul societății, iar familiarizarea cu realitatea comunistă redesenase taberele: cei cărora comunismul le aducea avantaje sociale concrete și cei pentru care Însemna dezamăgire, discriminare și represiune. În Europa de Vest, fractura era aceeași, iar intelectuali se regăseau de ambele părți; entuziasmul pentru comunism În teorie era Însă, În mod sistematic, invers proporțional cu experiența directă a comunismului real. Această ignoranță generalizată În ceea ce privește soarta Europei de Est contemporane, dublată de indiferența crescândă a occidentalilor, stârnea În Est uluire și frustrare. Problema est-europenilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regimul. Simpatia notorie dintre Heidegger și naziști era atipică doar prin controversatele implicații asupra influentelor sale scrieri filosofice; zeci de mii de Heideggeri mai mici din școli, universități, administrația locală și națională, instituții culturale și presă erau la fel de compromiși de entuziasmul cu care Își conformaseră scrierile și faptele exigențelor naziste. Scena germană postbelică era complicată tot mai mult de existența a două Germanii, dintre care una revendica moștenirea exclusivă a ceea ce era „bun” În trecutul german: antifascistă, progresivă, luminată. Mulți intelectuali
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Să nu uităm că Parisul fusese eliberat de Aliații vestici, Înregistrați de aceea negativ În memoria locală. Dar rusofilia intelectuală nu se limita la atât. E important să ne amintim ce se petrecea cu doar câțiva kilometri mai la est. Entuziasmul intelectualilor occidentali pentru comunism a atins apogeul nu În momentele de „comunism de gulaș” sau „socialism cu față umană”, ci În perioadele de maximă cruzime a regimului: 1935-1939 și 1944-1956. Scriitorii, profesorii, artiștii, Învățătorii și jurnaliștii Îl admirau adesea pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost premeditată: din start, Congresul intra În luptă culturală cu Sovietele. Congresul pentru Libertatea Culturii a fost fondat sub patronajul lui Bertrand Russell, Benedetto Croce, John Dewey, Karl Jaspers și Jacques Maritain. Dacă vârstnicii confereau inițiativei respectabilitate și prestigiu, entuziasmul politic și energia intelectuală veneau de la o generație sclipitoare de intelectuali liberali sau ex-comuniști Între două vârste: Arthur Koestler, Raymond Aron, A.J. Ayer, Margarete Buber-Neumann, Ignazio Silone, Nicola Chiaromonte și Sidney Hook. Aceștia erau secondați la rândul lor de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deși În RFG recordul de audiență s-a Înregistrat abia În 1959. Dar spectatorii erau Într-adevăr foarte numeroși; chiar și În Spania, unde media de vizionare În rândul populației adulte era În 1947 printre cele mai ridicate din Europa. Entuziasmul postbelic pentru filme, datorat În parte cererii nesatisfăcute din timpul războiului, se transformase În isterie În cazul filmelor americane - interzise de naziști, de Mussolini (după 1938) și de regimul Pétain În Franța sau pur și simplu indisponibile din cauza greutăților războiului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
venit, mai degrabă decât de etate. Desigur, tensiunile dintre generații nu lipseau. În timpul războiului, tinerii parizieni și londonezi arborau, spre oroarea celor mai În vârstă, costume zazou de inspirație americană (pantaloni bufanți și haină până la genunchi, cu umeri supradimensionați), iar entuziasmul boemilor și intelectualilor, la sfârșitul anilor ’40, pentru scurta din nolton (cândva haina tradițională a pescarilor belgieni) prevestea tendința tineretului de a adopta un stil vestimentar din ce În ce mai relaxat. În clubul de noapte ultra-șic Le Tabou, inaugurat la Paris În aprilie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]