9,535 matches
-
recuperarea operelor unor Mircea Eliade și Emil Cioran, în virtutea valorii lor estetice. În acest context, Liiceanu și-a atras critici precum cea a fostului dizident Gabriel Andreescu, care îl califica drept facilitant al extremismului, deoarece a promovat naționaliștii și iraționaliștii interbelici, care ar fi fost „ideologi ai extremismului de dreapta”. Gabriel Liiceanu s-a situat în centrul unei alte dezbateri publice în 1999, în timpul bombardării Șerbiei de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Atunci a sustinut poziția ministrului de externe Andrei Pleșu
Gabriel Liiceanu () [Corola-website/Science/297563_a_298892]
-
Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiințific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 a fost numit
Vladimir Streinu () [Corola-website/Science/297567_a_298896]
-
muzica, verslibrismul. Admirația criticului față de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvoltă într-o semeție de artă luciferică, sublimă și nemaicunoscută", este indiscutabilă. Vladimir Streinu se afirmă și își conturează profilul pe deplin atunci când abordează perioada interbelica. Spre a-i cunoaște și mai clar opțiunea estetică, va trebui să citam studiul Tradiția conceptului modern de poezie, publicat în vol. "Pagini de critica literară" (1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate până la Edgar Allan Poe, care aduce
Vladimir Streinu () [Corola-website/Science/297567_a_298896]
-
în Europa de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry. Toate aceste inovații, cărora le subscrie și Vladimir Streinu, își vor găsi ecou într-o măsură mai mică sau mai mare și în lirica românească din secolul XX și mai ales din perioada interbelică. În introducerea la antologia Literatură română contemporană, criticul va realiza o sistematizare a tendințelor lirice din această perioadă, a raporturilor în continuă schimbare dintre modernism și tradiționalism. Fără să-i minimalizeze pe ceilalți, poetul care se bucura de cea mai
Vladimir Streinu () [Corola-website/Science/297567_a_298896]
-
Eugeniu Coșeriu (sau Eugenio Coseriu, n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, județul interbelic Bălți, România, azi în Republica Moldova d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania) a fost un lingvist român din exil, membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Este fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tübingen. Părinte a
Eugen Coșeriu () [Corola-website/Science/297569_a_298898]
-
După ce a primit diploma de licență (1933), a lucrat ca editor, a condus sau a colaborat la reviste precum "Azi", "Lumea Românească", "Revista română", "Gândirea". A fost recunoscut atât ca poet cât și ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, in cercurile literare și de către publicul larg. Gloria și recunoașterea majoră le-a cunoscut însă după război, fiind promovat de puterea comunistă din rațiuni ideologice. A fost director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcție
Zaharia Stancu () [Corola-website/Science/297578_a_298907]
-
instalarea la putere a lui Ceaușescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, șefia Uniunii Scriitorilor. A fost sărbătorit cu fast la aniversarea a 70-a. A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani. În perioada interbelică, Zaharia Stancu a trecut de la orientarea gândiristă la socialismul militant. În război a avut o atitudine vehement antifascistă, accentuată spre finele conflictului, fapt pentru care a petrecut un scurt timp de detenție în lagărul de la Târgu-Jiu. A fost acuzat de catre
Zaharia Stancu () [Corola-website/Science/297578_a_298907]
-
acest sens». Șeful Securității, Alexandru Drăghici, a completat portretul controversat al publicistului. În tinerețe, a spus el, lucrase ca agent acoperit în județul Teleorman. În timpul discuțiilor, Ion Gheorghe Maurer și Leonte Răutu și-au nuanțat poziția. Maurer, avocat în perioada interbelică, a recunoscut că, ilegalist fiind, colaborase cu folos cu Zaharia Stancu. Iar scriitorul nu-l «dăduse». Adică, în jargonul foștilor ilegaliști, nu-l trădase Siguranței. Și Leonte Răutu a pus o vorbă bună, deși păstra rezerve față de primirea scriitorului în
Zaharia Stancu () [Corola-website/Science/297578_a_298907]
-
alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca "G. Călinescu", după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. . Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” și copilul, se
George Călinescu () [Corola-website/Science/297575_a_298904]
-
propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan. Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la "Facultatea de Litere și Filozofie din București", și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București. Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strînsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu
George Călinescu () [Corola-website/Science/297575_a_298904]
-
mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în "Facultatea de Filologie". Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, "Studii și cercetări
George Călinescu () [Corola-website/Science/297575_a_298904]
-
în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965. Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite "dorice", în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, "Arca lui Noe", începând de obicei
George Călinescu () [Corola-website/Science/297575_a_298904]
-
dintre Felix și Otilia, "Cartea nunții" este un roman despre căsătorie, "Bietul Ioanide" și "Scrinul negru" au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în "Bietul Ioanide" și apoi și în "Scrinul negru"), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului " Scrinul negru" provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a
George Călinescu () [Corola-website/Science/297575_a_298904]
-
printr-o rubrică permanentă ("Cronica optimistului") ținută în săptămânalul cultural "Contemporanul". 3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu excepția "Istoriei" sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat. În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul
George Călinescu () [Corola-website/Science/297575_a_298904]
-
an în care se mai predase "filosofia idealista". Începând cu anul următor, 1947, în facultate avea să fie introdus marxism-leninismul, cu urmările lui nefaste. Autorul insistă asupra acestei "rupturi" nefericite de tradiția românească strălucită, în gândire și literatura, din anii interbelici. În scrisul sau se simte stilul "vechii școli", ceea ce îi va conferi o anume particularitate față de confrații mai puțin vârstnici. A lucrat ca redactor la Editură de Stat pentru Literatură și Arta, precum și la revistele Luceafărul, Gazeta literară, România literară
Constantin Țoiu () [Corola-website/Science/297593_a_298922]
-
(n. 1957, București) este un critic, eseist, istoric și teoretician literar român contemporan. Este fiul criticului interbelic Ovidiu Papadima, unul dintre asistenții lui G. Călinescu și colaborator al revistei Gândirea. Este de asemenea profesor universitar al Facultății de Litere, Universitatea București, eseist, prozator. Actualmente deține funcția de prorector al Universității din București, ales în 2012. 1977-1981 student
Liviu Papadima () [Corola-website/Science/297604_a_298933]
-
Fănică (Fănuș) Neagu (n. 5 aprilie 1932, Grădiștea-de-Sus, județul interbelic Râmnicu Sărat — acum în județul Brăila, România - d. 24 mai 2011, București) a fost un povestitor, memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg român. A colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri. A îndeplinit funcția de director al Teatrului
Fănuș Neagu () [Corola-website/Science/297612_a_298941]
-
editoriale: Cartea „În genul... tinerilor” a fost volumul de debut al lui N. Steinhardt, apărut în 1934 și reeditat în 1993 și 1996. Volumul conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati , repudiate mai târziu de autor. Între 1934-1935, Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul "Antisthius", în "Revista burgheză", unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion și Vremea, precum și pe
Nicolae Steinhardt () [Corola-website/Science/297608_a_298937]
-
Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil. După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice. În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31
Nicolae Steinhardt () [Corola-website/Science/297608_a_298937]
-
a-i salva manuscrisele. Acesta publică "Jurnalul" în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului. Câteva fragmente din "Jurnalul fericirii" lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor in Transnistria: ""Printre țigani. Rasismul este o demență, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie." "Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă
Nicolae Steinhardt () [Corola-website/Science/297608_a_298937]
-
mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist. La Editura Polirom i se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale. Seria de autor cuprinde atît operele de tinerețe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934, „În genul... tinerilor”, și cu teza de doctorat, „Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit”, publicată în 1936), cât și operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a
Nicolae Steinhardt () [Corola-website/Science/297608_a_298937]
-
Românească". Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum "Creanga de aur" sau "Divanul persian"). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum "Neamul
Mihail Sadoveanu () [Corola-website/Science/297556_a_298885]
-
care abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic. Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga "Adevărul" și
Mihail Sadoveanu () [Corola-website/Science/297556_a_298885]
-
Academiei Române. Doi ani mai târziu, își ține discursul de recepție, în care face aprecieri pozitive fată de folclorul românesc în general și de poezia populară în special. Reîncepe colaborarea la revista "Viața românească", alăturându-se nucleului de redactori din perioadă interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din romanele sale (unele dintre ele inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene publică volumul de nuvele "Umbre" și broșura " În amintirea lui Creangă", iar la Editura Luceafărul
Mihail Sadoveanu () [Corola-website/Science/297556_a_298885]
-
scrierile despre natură și descrieri ale mediului rural. Autor prolific, a publicat peste 100 de volume individuale (120 conform revistei americane "Time"). Contemporanii săi l-au plasat pe Sadoveanu alături de Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu, aceștia fiind considerați în perioada interbelică, în ciuda diferențelor de stil și abordare, mari romancieri. Criticul Ovid S. Crohmălniceanu le descrie activitatea, concentrându-se pe ilustrarea vieții rurale, fiind totuși părtinitor, semn că perioada interbelică a fost una agitată, în timp ce istoricul literar Marcel Cornis-Pope îi consideră pe
Mihail Sadoveanu () [Corola-website/Science/297556_a_298885]