12,849 matches
-
trecuseră la acoperiș. Vântul a aruncat scânteile în gardul de alături. Într-o clipă s-au ridicat vecinii. Era prea târziu. Magazia lui Tănase, scrum. Acum îi ardeau lucrurile. Focul a trecut în spate, hrănit de furia vântului. Cerul se luminase de pălălaie. Vflvătaia roșie se întindea. - Arde! Arde! strigau zidarii. Trâmbe lungi de fum înecăcios se lăsau prin curți. Se simțea bine fierbințeala care venea dinspre casa gunoierului. Parcă răsărise soarele. Vecinii alergau la pompă cu căldările să le umple
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
prin mahalaua noastră, pe unele le-apucă și pe la treisprezece ani. Nu le vezi pe-ale zidarilor? Nici nu sânt răsărite bine, și umblă cu burta la gură... N-a mai băut domnul Aristică. A doua zi, cum s-a luminat, a bătut în ușa studentului. - Bună dimineața, a zis. Domnu Procopie, nu te supăra, am de vorbit ceva cu dumneata... Chiriașul i-a deschis cu inima cât un purice. - Poftim, poftim... 271 Tramvaistul s-a așezat pe un scaun, și-
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
-o. A pândit până a adormit Stăpânul și-a intrat în odaia de-alături. Îi mirosea a carne de muiere. Pe la două, a ieșit țiganca numai într-o cămașă scurtă. S-a uitat afară. O lampă cu fitilul mic îi lumina chipul răvășit și ațâțat. Gura îi era umedă și prin cămașa lucioasă pungașul i-a văzut țâțele, puternice și tari. I-a stat în față și-a apucat-o în brațele lui. Didina s-a speriat și-a strigat scurt
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ridice la femeia lui de Stăpân. Muierea scăpase din brațele pungașului. Starostele se aruncă în pat prefăcîndu-se că doarme. Didina călca în vârful picioarelor, ușurel, să nu-l deștepte. Celălalt răsufla greu dincolo. Umbra lui subțire juca pe pragul scund, luminat de lampă. Bozoncea simți carnea tare a femeii de lângă el, și pofta i se iscă, arzătoare. Îi veni să plângă de mila lui. Se prefăcu că se trezește atunci și puse mâna pe pieptul muierii. - Tu dormi? întrebă. -Nu. Și-
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
astupîndu-și gura cu pumnul: - Nu știu cine-i afară! S-a răcit pielea pe el. Muierea tremura. Pungașul și-a tras nădragii și cămașa. A scos șișul. Ușa s-a dat de perete și în prag îl văzură pe Bozoncea. Luna îi lumina umerii puternici și juca pe preșuri. Îl ținea c-o mână pe Gheorghe, care gâfâia asudat. Încă se auzeau lăutarii și chiotul curvelor venind din urmă. - Aici erai, Paraschive? a întrebat starostele. Didina a căzut pe așternuturi. A înțeles cel
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
mine, de mâna mea mierlește! Asta vă spun. Să m-ascultați și la bine, si la rău, si ce-oi avea, cu voi împart! La fel pentru toți! S-a înțeles? 314 II Ăilalți -lau privit cu frică. Flăcările u luminau fața slabă, si privirea lui rea se plimba pe ei, să-i scormone în suflete. Au simțit hoții altă putere. Didina tot mai plângea alături, strîngîndu-și rochia ruptă și murdară. - Iar tu, s-a răstit Paraschiv la ea, dacă mă
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Pe la patru se întorceau de la servici, clătinând în mâinile lor negre de cărbune sufertașele goale. Pe cap aveau șepci mari, unsuroase, și sub ele sticleau ochi aprigi, îndușmăniți. Dădeau bună ziua, cereau câte un dorobanț de țuică, obrajii lor trudiți se luminau puțin la vederea rachiului, sorbeau cu lăcomie cinzecul și, dacă mai aveau bani în buzunarele largi, comandau încă o dată. Viața se înăsprise. Sâmbăta nu se mai umplea cârciuma ca altădată. Unora li se tăiaseră lefurile, pe alții îi dăduse afară
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Trebuie să treacă cineva pe aici, nu se poate! Da-n gândul lui înțelesese că, dacă n-or să iasă din locul acela în care se încurcaseră ca într-o capcană, nu mai era nici o scăpare. Privi cerul care se lumina spre margini. Câmpia căpătase o scoarță albăstrie, pe care se fugăreau dâre albe de zăpadă spulberată. Era curată, curată. Bucureștiul - nicăieri, poate stătea pitit sub omăt, undeva, dincolo de păduricea încremenită. Dumitru tot mai căuta din ochi un pom mai înalt
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
fie? Nimic. - Mă, tu-mi ascunzi ceva... - Nu. Să moară! 357 Dar celălalt știa că minte si parcă i se făcu frică. Au plecat s-o caute pe Didina. Pe drumul Filantropiei se aprindeau felinarele. În geamurile negustorilor, lămpile palide luminau mărfurile învechite, pătate de muște. Era cald și măturătorii loveau caldarâmul cu bocancii lor grei. Nuielele măturilor zgâriau pietrele pline de praf. Li se făcuse somn și scârbă. Era ultima lor seară. Gheorghe strânsese bani și avea de gând să
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Nu plfnge la moartea mea... Și pe urmă, mai cu durere: Plfngeți voi patru pereți, Ce de mine rămfneți, Că de supărare multă Mi-a căzut lumea urâtă, Și de amărft ce sfnt, Nu văd iarba pe pământ Și soarele luminând... Mînă-mică avea fata udă de lacrimi și nu mai spunea nimic. Paraschiv 1-a ridicat de gât, 1-a scuipat între ochi și i-a înfipt cuțitul. Când 1-a simțit moale, gemând numai ușor, 1-a zvârlit la pământ
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
de teamă nemângâiată în care Adam, proaspăt izgonit din rai, și-a dat seama de nemăsuratul pierderii și de nesfârșitul pierzaniei ce-l așteaptă. Nu reedităm cu toții - în cursul viețuirii - iluminarea deznădăjduită a acelei nemiloase clipe? Moștenirea primului om este lumina întîii deznădejdi. Când stelele se vor preschimba-n pumnale și inima-mi va zbura spre ele, toate laolaltă n-o vor sfâșia până într-atît ca mâhnirea să nu-și descrie, pe albastrul boltelor, dâra ei răzvrătită. Aș vrea să pier
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume și de sine, urmează pilda trupului. Mi-aș vrea viața povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plângătoare. Și de câte ori ei nu s-ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze neștiința cu adierile întristării... De-aș vrea să văd ce m-a îmbogățit mai mult în cursul viețuirii, din ce am ieșit mai tare și mai singur - nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neînțelesului și nici
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Veșnicia-i prea mică pentru un suflet nebun și vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să mai răzbată în el dintr-o lume amuțită? Un gând seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbrește aștrii, dar nu poate lumina alt gând; - o aureolă de nemîngîiere. Dintr-un minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A-ți da seama nu merge în direcția vieții; a fi în clar cu ceva, mai puțin. Ești câtă vreme nu știi
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
a tot ce-i nelume. Filozofia neavând organ pentru frumusețile morții, am luat-o cu toții înspre poezie... Dumnezeu n-a avut nevoie să ne trimită călăi, sânt doar atâtea nopți fără lacrimi... În zorile vieții tremură umbrele morții. Nu-i lumina o halucinație a nopții? Între mine și oameni se interpun mările în care m-am scufundat prin gând. Tot așa, între mine și Dumnezeu, cerurile sub care n-am murit. Este atâta risipă de suflet în parfumuri, încît florile par
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
au visat ceasurile neprielnice ființei și leagănul suprem al vastelor oboseli. Răsfiră miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri, soarbe-mă în tine, ucide-mi zvâcnirea spre zori și îmbieri, îneacă-mi înălțarea nebună a gândului și sfarmă-mi piscurile luminate de vecinătatea ta! Întinde-ți umbrele, acoperă-mă de întunecimi vrăjmașe, eu nu-ți cer harul clipelor miloase, ci vestejirea veșnică și aspră și mărinimia nopții tale. Seceră-mi recolta de nădejdi ca, deșert în tine, lipsit de mine însumi
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
nici o importanță, care sânt iremediabil nefericiți și singuri. Sîntem toți atât de închiși unul altuia! Și dacă am fi atât de deschiși încît să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet până în adâncuri, cu cât i-am lumina destinul? Sîntem atât de singuri în viață, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane. Este un semn de mare deficiență în voința de a trăi și a muri în societate. Mai pot exista mângâieri
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț sau indiferență, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge și se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură. Și atunci întunericul nu va mai fi
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
negre și trunchete despicau pe ici pe colo negurile și un brad se înalța singur și detunat pe-un vârf de munte în fața soarelui ce apunea. Când soarele intră în nouri, ei părură roșii și vineți, tiviți cu aur ce lumina dinapoia lor. îngropau în grămezi de arcuri înalte, de spelunci adânci, suite una peste alta, lumina cerescului împărat, și numai din când în când, sfîșiindu-se, se revărsa prin negrele lor ruine lacuri de purpură. Apoi, încet, se risipiră în creți
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Deodată întunericul dimprejurul lui de veni liniștit, negru - mort, fără sunet și fără lumină. El deschise cartea, aruncă mărgeaua și începu a ceti: mărgeaua cădea luminoasă prin întuneric și se desfășura din ce în ce. Din ce în ce mai mare, mai mare - se lumina - pân o văzu departe asemenea unei lune - și el cobora cu cartea sub mână nourii groși, s-- apropia de pământ, deja vedea culmile strălucite ale unui oraș, lumini presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare și... și își
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
vale, dar o guriță? cât lumea. Așa erau și ei. De vorbit despre... istorie, geografie și alte lucruri folositoare da! se-nțelege, cât vrei dar o guriță, tu? pe nume? - niciodată! Așa ar fi și rămas - dar luna, luna! Luna lumina fața ei albă ca laptele cu obrajii roși și părul ei blond, foarte blond, care înconjura cu lux și fineță o față plină și râzătoare. Pe când el perora o temă de astronomie - indiferentă atât lui cât și ei - adecă pe când
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
copil ce se-nșelase pe el însuși. IX 2255 Ei se simțeau inocenți ca-n ziua cea dendîi. Era mai multă copilărie decât vină în dezmierdările lor și jăraticul din cămin, aruncând din când în când câte - o limbă albăstruie, lumina basrelieful lui Adam ș-a Evei. Și ei înșii, îmbrățișați astfel, li se părea a repeta acea istorie antică, zilele întîie ale traiului din paradis... li se părea că îmbla, în asemenea primilor oameni, neconștii de plăcerile amorului, ca doi
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
îmbrățișați astfel, li se părea a repeta acea istorie antică, zilele întîie ale traiului din paradis... li se părea că îmbla, în asemenea primilor oameni, neconștii de plăcerile amorului, ca doi îngeri, prin umbra acelei dumbrave de portocale, că soarele luminează zăpada vergină a corpurilor lor, că, cu sufletul liber, cu inima vergină, nengreuiată de lumești dorințe, ei colindă grădina Edenului; singura lor plăcere: privirea frumuseții lumei și frumuseței lor. Și, dacă n-ar fi fost nimic să escite dorințe lacome
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mă luă în brațe, mă strânse cu foc nespus și-mi înecă fața rece c-un noian de sărutări fierbinți. - Mama ta, sărace, șopti încet, mama ta?! Nu mai ai mamă... Rămăsesem singura mângâiere a tatălui meu celui amărât. Eram lumina ochilor săi, cugetul minței, speranța bătrânețelor sale. Când eram mic mă duceam la preotul cel bătrân al satului, care, țiindu-mă pe genunchi, îmi dete primele lecțiuni în citire. O dorință nemărginită, o sete arzătoare de studiu se trezise în mine
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
țipa eternul său hăis, ho!... Ascuns în maluri dormea Murășul, pe el trosnea de căruțe podul de luntri, pe care-l trecui și eu... De departe se vedeau munții mei natali, uriași bătrâni cu frunțile de piatră spărgând nourii și luminând țepeni, suri și slabi asupra lor. Una câte una se - aprindeau stelele tremurând în nemărginirea albastră a cerului, când mai sus, când mai jos - și luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
luase corpul meu în jos, dar în momentul acela ajung de stâncă, o durere cumplită... îmi spărsesem corpul de ea... Mă pomenii. Căzusem într-adevăr... dar de pe pat jos. Focul licărea încă și înaintea mamei durerilor ardea candela cea mică, luminând fața ei cea sântă. Îmi făcui o cruce și mă sculai drept în picioare. Era cu neputință să mai dorm sau să. mai rămân; ci decisesem de-a urma primei mele impresiuni, aceea de-a mă duce-n lume, unde
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]