8,793 matches
-
1960. Cu toate acestea, nici francezii și nici englezii nu doreau să cedeze controlul armamentului nuclear unei entități europene de apărare; francezii, În special, se temeau că americanii ar putea permite accesul nemților la declanșatorul nuclear. Americanii au concluzionat fără entuziasm că prezența lor În Europa era indispensabilă: exact ce voiau să audă aliații lor europeni 8. Al doilea considerent care Îi lega pe americani de Europa era problema Berlinului. În urma blocadei din 1948-1949, capitala Germaniei a rămas un fel de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1938, dar treceau sub tăcere contribuția majoră avută, cu patru ani mai devreme, la distrugerea democrației. Socialiștii - noul nume al social-democraților - puteau revendica un dublu statut de victime: ale războiului civil din 1934 și ale naziștilor. Însă acest lucru camufla entuziasmul lor de altădată pentru Anschluss. Dr. Karl Renner, lider socialist și primul președinte al republicii independente create prin Tratatul Statului Austriac din 1955, susținuse cu entuziasm unirea Austriei cu Germania până În 1938. Prin urmare, ambele părți aveau interes să uite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de victime: ale războiului civil din 1934 și ale naziștilor. Însă acest lucru camufla entuziasmul lor de altădată pentru Anschluss. Dr. Karl Renner, lider socialist și primul președinte al republicii independente create prin Tratatul Statului Austriac din 1955, susținuse cu entuziasm unirea Austriei cu Germania până În 1938. Prin urmare, ambele părți aveau interes să uite trecutul - am văzut ce s-a Întâmplat cu primele tentative de denazificare În Austria postbelică. Socialiștii reprezentau partidul majoritar În Viena (care cuprindea un sfert din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În care una dintre tabere avea un avantaj covârșitor, regula proporțională ceda locul unui monopol partinic al posturilor și favorurilor. Dar imperativul armoniei triumfa de obicei asupra interesului local. Așa cum neutralitatea de dată recentă a Austriei a fost adoptată cu entuziasm ca emblemă națională, Înlocuind amintirea neplăcută a identităților problematice din trecut - „habsburgică”, „germană”, „socialistă”, „creștină” -, și implicațiile postideologice (chiar postpolitice) ale guvernării-În-coaliție și administrației-prin-Proporz au ajuns să definească viața publică austriacă. La prima vedere, soluția austriacă și cea italiană la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a diminuat constant după apogeul atins la jumătatea anilor ’30: vânzările anuale de insigne pentru Ziua Muncii au scăzut constant În Suedia din 1939 până În 1962 (cu un scurt reviriment la sfârșitul războiului), după care au crescut din nou odată cu entuziasmul unei noi generații. Diversele comunități din țările Beneluxului (catolicii și protestanții În Olanda, valonii și flamanzii În Belgia) erau de multă vreme organizate În structuri comunitare separate - zuilen sau pillars -, acoperind un spectru larg de activități. Catolicii din Olanda predominant
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a lui Adenauer, care părea să aprobe divizarea pe termen nelimitat a Germaniei. Pentru socialiști, restabilirea unei Germanii suverane, unite și neutre din punct de vedere politic era mai importantă decât orice complicație internațională. Schumacher era iritat mai ales de entuziasmul lui Adenauer față de proiectul integrării vest-europene. În ochii lui, Planul Schuman din 1950 era menit să creeze o Europă „conservatoare, capitalistă, ecleziastică și dominată de carteluri”. Dacă se Înșela complet sau nu este mai puțin important. Problema e că social-democrații
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
e singurul de Încredere În privința protejării intereselor naționale. Reînarmarea Germaniei nu a avut un sprijin intern foarte puternic În anii ’50, iar crearea unei armate vest-germane (Bundeswehr) În 1956, la doar unsprezece ani după Înfrângere, nu a stârnit prea mult entuziasm. Adenauer a avut o poziție ambiguă, insistând - cu o sinceritate moderată - că nu făcuse decât să răspundă presiunii internaționale. Una dintre reușitele Mișcării pentru pace (sprijinită de sovietici) de la Începutul anilor ’50 fusese aceea că izbutise să-i convingă pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
franceză. Cu toate acestea, intrigile lui Adenauer din politica externă erau menite să rezoneze cu un sentiment profund de nemulțumire față de inevitabila subordonare a Germaniei față de SUA. Azi presupunem cu prea mare ușurință că Republica Federală postbelică a primit cu entuziasm și brațele deschise tot ceea ce era american; că infanteriștii americani care Împestrițau Germania centrală și de sud cu aparatura, bazele, convoaiele, filmele, muzica, mâncarea, hainele, banii și guma lor de mestecat erau universal iubiți și acceptați de poporul a cărui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care Îl putea numi și demite practic după bunul său plac. De Gaulle a propus ca președintele republicii să fie ales direct, prin sufragiu universal (iar nu de către Adunare, ca până atunci); acest amendament la Constituție a fost aprobat cu entuziasm Într-un referendum, la 28 octombrie 1962. Susținut de instituții, de trecut și de personalitatea sa - precum și de amintirea colectivă a alternativei -, președintele francez dispunea acum de mai multă putere decât oricare alt șef de stat sau de guvern liber
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1954). Mai mult, așa cum li se amintea frecvent, britanicii erau cei care realizaseră fisiunea atomului, inventaseră radarul, descoperiseră penicilina, proiectaseră motorul cu reacție și multe altele. Tonul acelor ani - „noua epocă elisabetană”, cum se spunea, cu un oarecare exces de entuziasm - este bine reflectat de cinematografia vremii. Cele mai populare filme britanice ale primei jumătăți a anilor ’50 - comedii ca Genevieve (1953) sau Doctor in the House (1954) - descriu un sud al Angliei exuberant, tineresc, prosper și sigur de sine. Cadrele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colaboratorii săi au făcut mai multe propuneri privind uniunea vamală, acordurile comerciale și alte proiecte destul de convenționale de coordonare transnațională - toate ambalate cu grijă, În așa fel Încât să nu lezeze sensibilitatea Marii Britanii și a Franței. Francezii au manifestat un entuziasm temperat, iar britanicii un scepticism profund. După Messina, negocierile au continuat În cadrul unui comitet de planificare internațională prezidat de Însuși Spaak, care avea misiunea de a elabora recomandări ferme pentru o economie europeană mai bine integrată - o „piață comună”. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
profitabil) zeci de filme minore În care jucau regine ale frumuseții și starlete efemere - le maggiorate fisiche (cele „avantajate din punct de vedere fizic”). Până la urmă, chiar și industria italiană de film și publicul italian de cinema și-au pierdut entuziasmul. Producătorii europeni, lipsiți de resursele Hollywoodului, nu puteau spera să concureze ca ritm sau standarde tehnice cu filmele americane, așa Încât s-au limitat tot mai mult la producții ce reflectau „viața obișnuită”, fie că era vorba de „noul val”, „drama
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dincolo de nuanțele politice, toată lumea dorea să evite cu orice preț reapariția șomajului În masă. Chiar și după ce Partidul Laburist a revenit la putere În 1964, după treisprezece ani de opoziție, sub conducerea unui nou lider, Harold Wilson, care vorbea cu entuziasm despre „incandescenta revoluție tehnologică” a prezentului, lucrurile nu s-au schimbat. După victoria electorală obținută la limită În 1964 (majoritatea parlamentară era dată de patru oameni), Wilson nu era dispus să-și asume riscuri politice; deși doi ani mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
retrospectiv - controversat al lui Eugenio Pacelli, Pius al XII-lea (1939-1958), nu numai că a reafirmat autoritatea spirituală a Vaticanului, dar a reușit să readucă Biserica pe scena politică. Îmbrățișând deschis o politică reacționară, de la legăturile strânse cu Mussolini la entuziasmul pentru dictatorii catolici din Spania și Portugalia, papalitatea a menținut sub Pacelli o linie fermă și În politica internă a țărilor democratice. Catolicii italieni, În special, au fost lămuriți că e o impietate să votezi Împotriva creștin-democraților; În țări relativ
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că libertățile și reformele aflate În discuție puteau fi integrate În proiectul „socialist” (comunist). Ar fi greșit să credem, privind retrospectiv, că studenții, scriitorii și reformiștii din partid voiau „de fapt” să dea comunismul pe un capitalism liberal și că entuziasmul lor pentru „socialismul cu față umană” era doar un reflex sau un compromis retoric. Dimpotrivă: ideea că exista o „a treia cale”, un socialism democratic compatibil cu instituții libere, care să respecte libertățile individuale și scopurile colective, aprinsese imaginația studenților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
industrie; un sfert de secol mai târziu, numai unul din șapte angajați. În trecut, costul schimbărilor economice de o asemenea factură și Într-un asemenea ritm ar fi fost traumatizant, cu consecințe politice imprevizibile. Grație instituțiilor statului asistențial - și, poate, entuziasmului politic moderat din acea perioadă -, protestele au fost ținute sub control. Dar n-au lipsit. În anii 1969-1975 au existat marșuri, greve, demonstrații și petiții furioase de-a lungul și de-a latul Occidentului industrial, din Spania (unde grevele industriale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și militantism. Vechile sindicate nu arătaseră prea multă simpatie pentru șomeri: preocupate mai ales să evite concedierile (și să-și mențină propria influență), ele ezitau În fața confruntărilor deschise. Cauza celor tineri și fără loc de muncă a fost Îmbrățișată cu entuziasm de curajoasele sindicate din sectorul terțiar: Force Ouvrière În Franța, NALGO, NUPE și ASTMS 4 În Marea Britanie. În fața unui val fără precedent de solicitări privind siguranța locului de muncă și protecția salariilor, liderii europeni au recurs inițial la metodele verificate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Întorcându-se apoi, aproape invariabil, În anonimatul din care ieșiseră pentru o clipă - era atât de banal În concepție și execuție, Încât sfida parodia. Ar fi fost perimat și cu 15 ani mai devreme. Tocmai de aceea prevestea ceva nou. Entuziasmul cu care concursul Eurovision glorifica un format iremediabil Învechit și o pleiadă de soliști jalnici reflecta o cultură a nostalgiei, melancolică și lucidă În același timp. Punk-ul, postmodernul și parodia erau doar câteva dintre reacțiile suscitate de acest deceniu confuz
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
baze electorale. Fascinația pentru sexualitate a dus În mod firesc la o politică a sexelor: femeile și homosexualii, subordonate, respectiv invizibili, În partidele radicale tradiționale, s-au impus acum ca subiecți istorici legitimi, cu drepturi și solicitări proprii. Tineretul și entuziasmul său au trecut În centrul atenției, mai ales când s-a instituit dreptul de vot la 18 ani. Prosperitatea epocii a Încurajat un transfer de atenție dinspre producție spre consum, dinspre necesitățile traiului zilnic spre calitatea vieții. În focul anilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anunța multe dintre viitoarele rețele de activiști consacrate unei cauze unice, precum și slăbiciunea viitoare a boemilor-burghezi Înstăriți pentru „autenticul” costisitor 1. Dar această mișcare era inevitabil o curiozitate prin farmecul ei oarecum arhaic, ca să nu mai vorbim de disproporția dintre entuziasmul Înflăcărat al activiștilor și obiectul călduț al pasiunii lor. Alte rețele politice dedicate unei cauze unice nu aveau Însă nimic bizar sau capricios; cele mai multe erau - ca și CAMRA - organizate de și pentru clasa de mijloc. În Scandinavia, la mijlocul anilor ’70
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părți sugerează contrariul. „Verzii” aveau la Început un aer de „nu la mine În curte” care trimite clar la un model mai vechi. Nu e deci nimic contradictoriu În faptul că un dictator bătrâior ca António Salazar a impus cu entuziasm În Portugalia aceleași măsuri ecologiste pe care le luau guvernele democratice la Viena sau Amsterdam, la insistențele radicalilor de după 1968. Sceptic față de materialism și hotărât să nu intre În secolul XX, Salazar era În felul lui un entuziast sincer al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ei au inundat străzile Atenei cu tancuri și trupe speciale, au arestat politicieni, jurnaliști, lideri sindicali și alte figuri publice, au preluat controlul tuturor punctelor-cheie și s-au declarat mântuitorii națiunii: „democrația”, explicau ei, „va fi pusă În ghips”. Fără entuziasm, dar și fără să protesteze, regele Constantin a Încuviințat și i-a Învestit pe conspiratori În funcții. Opt luni mai târziu, după o tentativă neconvingătoare de „contralovitură”, Constantin și familia regală au fugit la Roma, prea puțin regretați. Junta a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu amenința Spania, iar securitatea internă era asigurată de poliție, jandarmi și trupe speciale antrenate să lupte cu teroriștii - reali sau imaginari. Armata, redusă la un rol ceremonial, devenise refractară la risc: conservatorismul ei dintotdeauna se manifesta din ce În ce mai des ca entuziasm pentru restabilirea monarhiei, identificare ce se va dovedi, paradoxal, benefică În tranziția națiunii spre democrație. țara era condusă de o rețea restrânsă de avocați, profesori catolici și funcționari civili, majoritatea implicați și În companiile private pe care măsurile lor politice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Comunitatea Europeană a aprobat oficial admiterea Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei și Norvegiei, act ce urma să intre În vigoare după un an. Marea Britanie a aderat cu succes grație eforturilor premierului conservator Edward Heath, singurul lider politic de după război care dorea, cu entuziasm și hotărâre, să lege destinul națiunii sale de cel al vecinilor de pe continent. În 1974, când Partidul Laburist a revenit la putere și a convocat un referendum asupra statutului de membru În Comunitatea Europeană al Marii Britanii, țara l-a aprobat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Regionalismul, sinonim odinioară cu recidiva lingvistică sau folclorismul nostalgic, devenise o identitate alternativă, la nivel „subnațional”, care lua locul națiunii și era cu atât mai legitimă cu cât purta pecetea aprobării oficiale de la Bruxelles și chiar (evident, cu mai puțin entuziasm) pe cea a capitalelor naționale. Locuitorii acestei Comunități tot mai parcelate aveau acum multiple afinități elective, variabile ca importanță cotidiană și rezonanță culturală. Ei erau mai puțin „italieni”, „britanici” sau „spanioli” decât În deceniile trecute, Însă nu se simțeau neapărat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]