1,988 matches
-
de potârnichi se ridica zbârnâind de prin tufișuri de porumbrei. Trăgeam. Pușca vuia înăbușit în negură. Mă plecam în tăcere, luam paserea sângerată, o aninam în lațurile torbei, apoi porneam tăcut înainte. Câteodată, un iepure roșcat izbucnea dintr-o tufă întunecoasă, trecea ca o nălucă prin pâlcuri de strujeni uscați care pârâiau, și dintrodată se prăpădea sub vălul de ceață. De la o vreme a început a mă cerca foamea. Mă opream în tăcerea pușcelor și ascultam; voiam să aud vreo trâmbițare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pămătufurilor roșcate, dincolo de bătaia puștii. După aceea, dintrodată plutirăm lin și intrarăm sub bolțile luncii mari de sălcii. Soarele da în asfințit, o pulbere de aur se strecura prin pletele verzi și tremura în flori de lumină pepânza neclintită și întunecoasă a apei. Ramurile, împreunându-se, deschideau arcade negre, sub care treceam într-o liniște nețărmurită, lăsând o cărare de solzi de oțel în urma luntrii. Și ne oprirăm între două sălcii scorburoase, adăpostiți de ramuri dese, care curgeau de sus până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
stufăriilor. În liniștea bălții întinse, țipătul singuratic al unei paseri deștepta ca un răcnet singurătățile și mă făcea să tresar. Cu ochii deschiși mari, cercetam văzduhul la linia pămătufurilor roșcate, spre asfințitul înflăcărat, ori cărările lungi în trestii, ori bolțile întunecoase ale sălciilor, în care se cerneau stelele, florile de lumină, și inima-mi bătea grăbit când un fir de papură sau de mlajă se clătina. Acum puteam să deosebesc clătirea domoală a vântului, de fiorul ușor, sfios, pe care-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Marine?... —Eu? cu el? nimic! Când vine, îi duc vânat și pește - atât. Și pentru asta îmi dă voie să mă hrănesc din bălți un an, că numai atât mi-a rămas: pușca și căsuța... Mă privea ostenit, cu fața întunecoasă, cu ochii verzi, rotunzi, și dădea din cap. Într-un rând îmi zise scurt: — Și dumneata te-ai teme ca și mine... De ce să mă tem? Zici că n-ai avut nimic cu el. Dar cu celălalt parcă ce-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Nu, Chivo, eu sunt, deschide... Nici un răspuns. Poate sta la îndoială: poate se gândea să nu-mi dea drumul; și iar rostii rugător: — Nu mă cunoști, Chivo?... Atunci, scurt, zăvorul scrâșni; și deodată îmi răsări în față fata, cu ochii întunecoși sticlind în lucirea de lumină care năvălise în prag o dată cu ea. Era palidă, cu dinții strânși, ca în clipa când o sărutasem. Mă privea neclintită, nehotărâtă încă. Tremuram de tulburare. Întinsei mânile. Ea se trase îndărăt, brusc, ca izbită de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
este nici loc de scăpare, nici clipă de iertare. Mânile, mânile mari, noduroase, cu vinele ca frânghii grămădite, mi se arată deodată, cu degetele rășchirate, înălțându-se spre mine, spre gâtul meu! Se mișcă, se mișcă încet, ca niște animale întunecoase ce-mi vor strânge gâtul, și înțeleg, într-un fulger de lumină, că dacă nu trag scurt cucoașele, dacă nu plec iute țeava armei, într-o clipă numai, și dacă nu trag - totul s-a sfârșit. Degetele îmi vor cuprinde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cuprinde gâtul și mă vor strivi! Și atunci nu știu cât a trecut, nu știu cât a trebuit groazei nebune care mă împietrise să-mi sloboadă răsuflarea, să-mi desțepenească mânile! Dar parcă a fost o veșnicie - în care privii și în largul Iezerului întunecos, plin de aburi, plin de taină și de un întuneric crescut, în care totuși se strecurau fâșii de sânge; în care mă gândii și la Chiva, care poate trăiește, care poate-i întinsă cu brațele înainte în fundul apei negre, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
fără cucoașe. Era un bărbat tânăr încă, cu fața plină, roșcovană, cu puțină mustață bălaie, cu puțin pântece. Un om bine hrănit, cu obrazul mulțămit și cu ochii veseli. Celălalt, pădurarul, era un zdrahon nalt și spătos, cu mustața groasă, întunecoasă, dar cu privirea limpede și senină. Avea tașcă cu nasturi de alamă la șold în stânga, și ducea în cumpănă o pușcă sub cucoașele căreia, ca să nu ruginească oțelele, pusese câte-un petec de blăniță de iepure. Ia mai strigă, Vasile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
țărmului. Își plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârșite depărtări răzbăteau vibrările melancolice ale cornului, tot mai strânse; bătaia copoilor amuțise; sara venea, și prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluțe. Căprioara avea un muget abia auzit, și ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Așa sta singură și murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ori printre frunzișuri, cu strecurarea vântului. Într-un rând, aproape de asfințitul soarelui, într-o zi liniștită de septemvrie, mă întorceam din luncă și veneam gânditor pe podul răsunător de fier. Apa râului curgea pe dedesubt largă și lină, cu strălucire întunecoasă. În stânga, pe malul dinspre Galați, o bulgărie își întindea răzoarele lungi și liniile negre ale șănțurelelor, cu sticliri de șuvițe de apă printre zarzavaturi. Stăpânul ei era un om cu mustățile mari, zbârlite, cu ochii abia zăriți sub sprâncenele late
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
fie casele cucoanei Roza, dar nu se văd... Și începu a râde înveselit. Satul era gol. Nici cânii nu lătrau. Oamenii erau undeva, la lucru, pe câmpiile întinse. Totuși, un om sta rezemat în băț la o cotitură, sub geana întunecoasă a pădurii și parcă ne aștepta. Un om! strigă doctorul, ca și cum ar fi făcut o mare descoperire. Stați! Bădișorule, ai putea să ne spui cât mai avem până la Hârlău? —Cum? — Cât mai avem până la Hârlău? strigă doctorul. —Pân’ la Hârlău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
la o cotitură, deodată, mă izbi mormăitul unei batoze. Și-n câmp, într-o curte fără arbori, plină parcă de un soare mai luminos și mai fierbinte, o casă se arăta, o casă mare, urâtă, cu acoperișuri vechi, cu ferestre întunecoase. După garduri de nuiele, pe lângă hambare lungi de scânduri, se mișcau câțiva oameni, printre saci, printre paie îngrămădite, și un glas ascuțit, ciudat, se urca, parcă sfredelea liniștea locurilor. —Iacă ș-o locuință omenească! zise doctorul. Și deodată, la o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în gând: sta lângă mine cu ochii neclintiți care mă atrăgeau, cu zâmbetul ei, și încercai din nou o înfiorare de plăcere. Târziu, când am ieșit, era întuneric. Mergeam încet, parcă pășeam la întâmplare. Așa am mers, până ce pe cerul întunecos se deslușiră aripile înălțate și neclintite ale morilor. Și sub două speteze ardea o luminiță, care clipea din când în când ca un ochi somnoros. Spre lumina aceea m-am urcat, cu pași repezi. Un câne, în lanț, începu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
vie, și ce mireasmă ascuțită, amețitoare, aveau florile din poienile de la margine! Ca-nspre o dragoste, cu dor, pornii, după două luni de lipsă spre codrul Antileștilor. Înaintea iernii, în toamnă târzie, voiam să mai văd o dată bolțile sărăcite de podoaba întunecoasă de frunze. Poate mă chemau și alte doruri spre Prisaca lui Ion, poate mă chemau, dar de atunci au trecut ierni multe și primăverile tinereței s-au dus cu soarele care le lumina atunci. Măriuca robotea prin căsuța întunecoasă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
podoaba întunecoasă de frunze. Poate mă chemau și alte doruri spre Prisaca lui Ion, poate mă chemau, dar de atunci au trecut ierni multe și primăverile tinereței s-au dus cu soarele care le lumina atunci. Măriuca robotea prin căsuța întunecoasă și tăcea, cum o știam. Din umbră nici fața nu i se deslușea bine și îi luceau numai ochii, când se întorcea spre ferestre. Voinea îmi ascultă liniștit dorința, își luă dintr-un colț, din întuneric, pușca, și ieșirăm. Cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
o orfană!... Se opri dintrodată, izbită; greutatea cumplită a pumnului îi zgudui oasele capului; ochii i se umplură de sânge. —Aista-i răspunsul tău, ticăloaso? Așa? Vra să zică-i adevărat? E adevărat?... Și cu ochii spărioși, crescuți pe fața întunecoasă, Ion Rusu se prăbuși asupra copilei. Începu s-o trântească cu capul de părete, o dată, de două ori; apoi o izbea cu palma peste obraji și peste ochi urlând. Fata dădu drumul la trei țipete prelungi, sfâșietoare, apoi amuți, pe când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ciudat în bătaia flăcărilor. Se alăturară de un foc. Simțeau mirosul mămăligii. Un cazan mare cu fiertură de carne de oaie scotea aburi deși. Muncitorii așteptau cina. Erau oameni de toate felurile, felurit îmbrăcați. Erau figuri blânde, balane; erau obrazuri întunecoase, cu ochi scăpărători. Erau straie albe, ca pe malul Moldovei, erau straie mohorâte ca ale locuitorilor câmpiei. Pălării largi de pâslă, clopote de paie împletite, cusute cu ață roșie, căciuli roase de vechime, roșii de ploi îndelungate și de soare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ocolul lor, le aduse cu băieții urluiala de ovăs, și femeile veniră cu donițele la muls. Se aprinseră luminile și focurile la bordeie și-n perdelele de stuh; apoi încet-încet se întinse liniștea, și deasupra se bolti un cer albastru întunecos, bătut cu ținte mari de aur. Lepădatu sta pe spate în preajma vitelor, pe un maldăr de paie, în cojocul lui. Se uita la cer. În minte socotea și murmura numele florilor celor mai mașcate ale cerului, învățate de la bătrânii pe lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
oaie. Adică ai pușcat vulpile, și eu am îngrijit pieile... adaose Isailă. —Gut, gut... făcu Anton cumpănindu-și luleaua. Moș Isailă puse la o parte cojocul pe care-l cosea și se ridică gemând de la locul lui. Trecu în colțuri întunecoase și scoase dintr-un cotlon pieile de vulpe. Le aduse la lumină și le întinse în fața călugăriței. În lumina leșietică luceau în ape roșcate și alburii. Au fost frumoase dihănii... zise încet cojocarul. Să mi le-aduci la curte... grăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ură. Șopti pripit: „Să vii, bădică...“ Și se strecură afară. Lepădatu rămase singur, amețit. Se cinchi jos iar, între blănile de oaie, lângă clitul de opinci. Încercă să lucreze cu custura și cu țăpușa, dar n-avea nici un spor. Bordeiul întunecos, în care trebuia să-l aștepte fata humelnicului, i se așeză în luminile ochilor. Moș Isailă îl găsi privind în gol. Când începu a vorbi, flăcăul tresări. — Am fost la curte... zise el. Să vezi ce odăiță are călugărița noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
acuș vine toamna și n-are nici de unele. Haideți și voi. Ba noi nu ne ducem la Mitrea; a venit un boier cu undița; la dânsul ne ducem. Grăind astfel, uncheșul sorbea câte puțintel din paharul verde. Pe fața întunecoasă i se veseliseră ochii și sticleau în lumină. Noaptea se lăsase deplin asupra bălții, asupra gârlelor, asupra pădurii și stufurilor în întreg acel cotlon al împărăției dunărene. Zborurile de paseri conteniseră; tăcuseră și broaștele, așteptând cu ochi bulbucați o apariție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
fiecare cameră, pentru orice eventualitate. Nu că aveam prea multe camere de verificat. Era un living din care o parte fusese convertită într-o bucătărioară anexă, o jumătate de baie (adică, un duș fără cadă) și, în spate, dormitorul nostru întunecos cu un ochi de geam care dă spre luminator (nu ne ajunseseră banii pentru o fereastră în toată regula). Dar îl făcusem primitor: un pat mare superb, cu tăblia sculptată, o canapea destul de lată ca să ne putem întinde amândoi pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
Îți dai seama când altcineva pătrunde în spațiul tău, totul pare diferit. Trebuia să fie Aidan. Se întorsese. Și, deși eram emoționată, mi-era și puțin teamă. Cu coada ochiului, am văzut ceva mișcându-se lângă fereastră, ceva rapid și întunecos. Am întors capul, dar nu era nimic acolo. M-am ridicat. Nu era nimeni în living, nici în bucătărioară, așa că trebuia să verific în dormitor. În timp ce deschideam ușa, m-au trecut toate apele. Am întins mâna spre întrerupător, aproape paralizată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
de speranță exaltată, mi-o imaginasem pe Morna purtând mai multe rânduri de haine unduitoare, acoperite de mărgele, cu un păr cărunt neîngrijit și cu un strat gros de creion negru în jurul ochilor bătrâni și înțelepți, trăind într-un apartament întunecos, plin de cuverturi de catifea roșie și de veioze cu franjuri. Dar aceasta era o femeie obișnuită - probabil pe la treizeci și cinci de ani - într-un trening albastru închis. Părul ei ar mai fi trebuit spălat și n-am putut să văd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
e un clișeu doar pentru că e adevărat. „Un apartament spațios, luminos, aerisit“ era sfântul Graal, dar plăteai de te usca pentru fiecare centimetru pătrat de parchet și de geam. Cei mai mulți oameni ajungeau să se mulțumească cu un „bârlog înghesuit și întunecos, la kilometri distanță de metrou“. După ce eu și Aidan ne-am logodit, începuserăm să căutăm o locuință, dar ne-a fost imposibil să găsim ceva. După câteva săptămâni în care am căutat în zadar, treceam pe lângă vitrina unei agenții imobiliare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]