1,397 matches
-
ideologie. Ecumenismul tinde să idolatrizeze birocrația de tip socialist, interiorizând standardele relativismului secular. Apologeții săi vorbesc doar despre dialog și niciodată despre convertire; abundă estetica politeții și arareori apare acribia discernământului; sunt rescrise incertitudinile fondatoare ale ereziei și este abandonată asceza reîntoarcerii la tradiție. Ecumenistul voiajor nu iubește vigilența și preferă în locul reacției spontane în conversație doar stereotipia, mimetismul, sloganul călduț sau aproximația stearpă. Ecumenismul se consumă adesea într-o foarte veselă atmosferă de sindrofie fără cauză - o perpetuă prefață la
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Cum vom găsi pacea care „covârșește toată mintea”, lăsând sufletul să adaste într-o „margine de tăcere” (Vladimir Lossky)? Acolo, „exigente și vertiginos atemporale, teologia și propensiunea mistică” se vor dovedi drumuri către adevărata și singura noastră cetate: Ierusalimul ceresc. Asceza mărturisirii creștine. Scrisoare către un prieten de departetc "Asceza mărturisirii creștine. Scrisoare către un prieten de departe" Poate că, în afara conversației libere, nu există pentru confesiuni o gazdă mai bună decât epistolarul. În scrisori se dezlănțuie cu ușurință și în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sufletul să adaste într-o „margine de tăcere” (Vladimir Lossky)? Acolo, „exigente și vertiginos atemporale, teologia și propensiunea mistică” se vor dovedi drumuri către adevărata și singura noastră cetate: Ierusalimul ceresc. Asceza mărturisirii creștine. Scrisoare către un prieten de departetc "Asceza mărturisirii creștine. Scrisoare către un prieten de departe" Poate că, în afara conversației libere, nu există pentru confesiuni o gazdă mai bună decât epistolarul. În scrisori se dezlănțuie cu ușurință și în abundență întrebări imprudente, neliniști sacre și dragostea îndrăzneață de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
vieții comunitare, îndeosebi, nu pot fi ușor schimbate. Rămâne însă întrebarea: poate avea modernitatea un efect seductiv mai puternic pentru oamenii moderni decât Antichitatea pentru oamenii antici? Implica oare, pentru primii creștini, ieșirea din lumesc un efort mai mic decât asceza creștinilor de astăzi? Înclin să cred că nu, întrucât înaintea modernității sau Antichității, căderea lui Adam este condiția noastră transcendentală. La această observație teologică poate fi adăugat un apăsător contraexemplu istoric, oferit de cultura și civilizația musulmană, de o impresionantă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
suferințeitc "Memoria suferinței" Interesul pentru istorie - slujit atât de bine în teologia ortodoxă de autori ca George Florovsky (1893-1979) sau John Meyendorff (1926-1992) - nu reprezintă doar prilejul unei „pogorâri la iad” din care putem desprinde mai bune temeiuri pentru smerenie. Asceza lecturii este întotdeauna un test al integrității conștiinței noastre morale. Cititul impune uitarea de sine și virtutea monastică a ascultării celuilalt. N-am putea face cu adevărat un sondaj într-o mină de perplexități fără să ne asumăm riscul destabilizării
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
individuale și comunitare, psihologice și ontologice. Travaliul memoriei este o formă de răscumpărare a unui impresionant capital de violență și injustiție istorică. Cunoașterea din academii ar fi un lux meschin dacă n-ar atrage după sine exercițiul compasiunii comunitare, al ascezei individuale și al deciziei politice. Ne ascundem prea adesea demisiunea morală sub pretextul unor preocupări birocratice pentru ca pilda ecumenică a „iubirii nebune pentru aproapele” dată de câteva femei exemplare ale veacului trecut (precum Simone Weil, Maica Tereza de Calcutta sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
terestră. Spre a evita creșterea unor tensiuni cu implicații catastrofale, omul este obligat să inventeze (dacă nu cumva ar vrea să redescopere) un decalog aspru, în care regula de aur n-ar putea fi decât renunțarea la sine printr-o asceză luminată. Acesta este scandalul peren al crucii, imposibil de cosmetizat în cuvinte. Tradiția monastică a reflectat îndelung asupra premiselor slujirii aproapelui și a întregii creații într-un cadru teologic care exclude ab initio falsul oricărei idolatrii. Ceea ce Serghei Bulgakov numește
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Jean-Luc Marion sugerează că apariția unui asemenea fenomen este posibilă în situații de dăruire în contumacie (e.g., o moștenire), inconștientă (e.g., iubirea) sau în anonimat (e.g., epistolarul). În aceste situații, atât donatorul, cât și destinatarul suportă „ingratitudinea” asimetriei cauzale. Această asceză nu este foarte departe de curajul cu care sfinții îndură ispita (peirasmos), adică experiența (empeiria) limitei (peras). Suspendarea relației de cauzalitate între donator și destinatar nu este însă suficientă pentru a putea vorbi despre donația fenomenologică intrinsecă. Ne putem da
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în speculațiile cosmologice de inspirație origenistă, care compun Kephalaia gnostica. Acestea sunt „doar o tentativă (discutabilă adeseori) de a contrapune o gnoză ortodoxă gnozei heterodoxe, o încercare cifrată de a umple, cu mijloacele intelectuale și specifice ale epocii, spațiul dintre asceza «practică» și mistica «teologică». Ele și numai ele în ansamblul corpusului evagrian sunt într-adevăr o operă de speculație intelectuală, dar privată, asupra unui spațiu cosmologic cu valoare de interval între om și Dumnezeu, și deci nu se situează nicidecum
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
program de viață duhovnicească lipsit de relaxări și comodități, chiar dacă e trăit la o vârstă înaintată. Nu știm întotdeauna că tot ceea ce primim în predica sa, dar mai ales în conferințele susținute curtenitor și afabil, e fructul unei ortopraxii nevăzute: asceză continuă, fără crispare, dar sinuoasă. Monahul care recită poezii nupțiale este înconjurat ocrotitor, pretutindeni, de tineri. Remarcabil este faptul că tocmai acest monah - părintele Teofil - le arată calea spre lumină. Nu este întâmplătoare această apropiere și nici neutră ca semnificație
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de la izvorul său de viață. Poruncile dumnezeiești nu fixează legea ca reper ultim, ci reprezintă doar o călăuză în redescoperirea inocenței prunciei. „Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17). Asceza decizieitc " Asceza deciziei" Limbajul concret al autorului trădează un interes practic. Bătrânul duhovnic vrea să retrezească curiozitatea creștinilor pentru complexitatea parcursului mistagogic asumat la botez. Nu este întreaga noastră viață o încercare de restaurare a demnităților pierdute de primul om
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
său de viață. Poruncile dumnezeiești nu fixează legea ca reper ultim, ci reprezintă doar o călăuză în redescoperirea inocenței prunciei. „Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17). Asceza decizieitc " Asceza deciziei" Limbajul concret al autorului trădează un interes practic. Bătrânul duhovnic vrea să retrezească curiozitatea creștinilor pentru complexitatea parcursului mistagogic asumat la botez. Nu este întreaga noastră viață o încercare de restaurare a demnităților pierdute de primul om? Începuturile repatrierii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Înstrăinarea nu mai are nici o determinare psihologică, cum ar crede mizantropii. Solitudinea este aici teologică: „eu singur cu Dumnezeu singur”; un lucru deloc simplu, de vreme ce „am învățat să trăim cu simțiri trupești” care se cer transfigurate (nu suprimate) printr-o asceză „în orice caz și orice chip”. Urmând învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, pentru care lanțul plăcerilor sensibile înrădăcinate în iubirea de sine (philautia) trebuie rupt cu tăișul nevoinței liber asumate (philoponia), arhimandritul Emilianos lămurește sensul ascezei dintr-o perspectivă teandrică. Lucrarea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
transfigurate (nu suprimate) printr-o asceză „în orice caz și orice chip”. Urmând învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, pentru care lanțul plăcerilor sensibile înrădăcinate în iubirea de sine (philautia) trebuie rupt cu tăișul nevoinței liber asumate (philoponia), arhimandritul Emilianos lămurește sensul ascezei dintr-o perspectivă teandrică. Lucrarea curățitoare a harului divin completează activitatea umană și, prin urmare, exclude orice derivă pelagiană. Asceza nu este un manifest al voinței de putere, ci o necesitate practică, ce corelează dorințele cele mai adânci ale inimii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
plăcerilor sensibile înrădăcinate în iubirea de sine (philautia) trebuie rupt cu tăișul nevoinței liber asumate (philoponia), arhimandritul Emilianos lămurește sensul ascezei dintr-o perspectivă teandrică. Lucrarea curățitoare a harului divin completează activitatea umană și, prin urmare, exclude orice derivă pelagiană. Asceza nu este un manifest al voinței de putere, ci o necesitate practică, ce corelează dorințele cele mai adânci ale inimii cu incertitudinile corporalității. Ținta finală a omului - unirea cu Dumnezeu - presupune stabilirea unor reguli de apropiere față de Cel „în jurul” Căruia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a fost depășită. La fel se întâmplă și cu alte gesturi ascetice (i.e., postul). Două persoane pot asuma, cantitativ și calitativ, același comportament plecând de la două (invizibile) rațiuni contrare. Iluzia exteriorității ne poate proiecta în ceremonialul etalării „virtuților”, în timp ce esența ascezei ține de adâncirea lăuntrică a chenozei. „Instituind posibilitatea permanentă a amăgirii și minciunii”, spune Michel Henry, „duplicitatea apariției desfășoară un univers al cărui principiu e ipocrizia. Nu că aceasta s-ar stabili aici sub forma unei stări de fapt întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
tautologia sterilă și disprețuind osteneala creatoare. Mondenitatea se definește prin apologia indirectă a nerușinării. Inconsecvențe abuzive și repetate definesc adevărul lumii. Câtă vreme suntem în lume, credem că nimic nu supraviețuiește morții și ne comportăm ca atare. Darurile ascezeitc "Darurile ascezei" Asceza anulează tocmai acest triumf al exteriorității și al fugii de adevăr. Nerușinarea mondenității suferă acuzația crucii. Mărturisirea rușinată a păcatului și amintirea morții curmă lanțul trofic al iluziei. Minciuna patimilor este demascată. Futilitatea vechilor preocupări se spulberă în fața recunoașterii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sterilă și disprețuind osteneala creatoare. Mondenitatea se definește prin apologia indirectă a nerușinării. Inconsecvențe abuzive și repetate definesc adevărul lumii. Câtă vreme suntem în lume, credem că nimic nu supraviețuiește morții și ne comportăm ca atare. Darurile ascezeitc "Darurile ascezei" Asceza anulează tocmai acest triumf al exteriorității și al fugii de adevăr. Nerușinarea mondenității suferă acuzația crucii. Mărturisirea rușinată a păcatului și amintirea morții curmă lanțul trofic al iluziei. Minciuna patimilor este demascată. Futilitatea vechilor preocupări se spulberă în fața recunoașterii radicale
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Dumnezeu. Practicile ascetice nu vor decât să sporească în noi aptitudinile muzicale care ne permit să fim în acord cu poemul simfonic al Providenței. Urcușul sufletului perfecționează acea acustică interioară în care sunetele lumii își regăsesc plinătatea și coerența fundamentală. Asceza creștină nu pune în practică un program al ambiției. Scopul ascezei nu este eroismul individualist, ci umilința. Nu satisfacția de sine ne orientează înspre răsăritul renașterii noastre duhovnicești, ci smerenia lui Hristos. Cei obișnuiți să se înalțe dintru slavă deșartă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
muzicale care ne permit să fim în acord cu poemul simfonic al Providenței. Urcușul sufletului perfecționează acea acustică interioară în care sunetele lumii își regăsesc plinătatea și coerența fundamentală. Asceza creștină nu pune în practică un program al ambiției. Scopul ascezei nu este eroismul individualist, ci umilința. Nu satisfacția de sine ne orientează înspre răsăritul renașterii noastre duhovnicești, ci smerenia lui Hristos. Cei obișnuiți să se înalțe dintru slavă deșartă întru slavă deșartă vor descoperi, în plin picaj, că, fără smerenia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
îmbelșugat, încât ochii revarsă lacrimi.” Prin suspine se naște în noi o rugăciune izbăvitoare; germenii îndreptării au prins rădăcini în tainițele inimii noastre. Mai ager sau mai opintit, ceva se schimbă în fondul ființei omului. Harul lui Dumnezeu împlinește neputințele ascezei. Când simți apropierea lui Dumnezeu, te simți „în fața unui leu care doarme înaintea ta”. N-ai vrea să-l trezești pentru că frica te-a pătruns până în măduva oaselor. Ne temem de Cel care ne-ar putea adresa întrebarea: „Voi cine
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
decorul fastuoasei gratuități a harului. Monahul se plimbă în grădina Raiului așa cum un arcuș vibrează peste corzile solare ale iubirii dumnezeiești. Lumea monahului este luminată de binecuvântări. Adâncimea privirii ieșind de sub pecetea inelară a unor cearcăne pământii este agonisită prin asceza privegherilor de noapte. Cunoașterea duhovnicească nu poate fi dobândită printr-un efort suprauman al voinței. Fără smerenie și răbdare, excesul de voință întunecă mintea văzătoare. Monahul ține cu orice preț la continuitatea revelației. Experiența paradisiacă rimează cu apofatismul sui generis
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pedagogică, ascetică și morală. În acest punct, credința îi oferă omului încredere, dar nu și cunoașterea din vedere a lui Hristos. Îndrumarea părintelui duhovnic, lucrând în cadrul organizat de slujbele și tainele Bisericii, își vădește treptat efectele terapeutice. În această perioadă, asceză este indispensabilă, iar libertatea doar pregustată, după îndepărtarea de sursele pierzării. Ucenicul, comentează arhimandritul Zaharia, „descoperă că nu își stăpânește firea și că ea a rămas nepătrunsă de harul lui Dumnezeu, așa încât se predă, pe cât îi este cu putință, unei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Acceptând liber spovedania, vom recunoaște că izolarea atomistă sau autarhică a individului conduce spre catastrofă. Omul, atunci când se mărturisește, contestă mitul arogant al infailibilității. Astfel practicată, pocăința încetează să fie un act de mărturisire egocentrică, preocupată de grabnica dobândire prin asceză a unor virtuți subiective, însă indiferentă la soarta lumii pentru care Hristos, chip de rob luând, a suferit moarte pe cruce. Îndată ce constituția eclezială a persoanei este prezentă în gesturile oamenilor, revelația catolicității vieții în Hristos este și ea aproape
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
margini a Domnului. Numai în libertate omul poate iubi și atinge desăvârșirea. Numai iubind, pe de altă parte, omul găsește libertatea adevăratei sale firi, devenind astfel un ipostas al lui Hristos. Natura și persoana, generalul și particularul, porunca și libertatea, asceza și harul - toate se descoperă într-o luminoasă osmoză abia atunci când suntem, precum Zaheu vameșul, pe calea lui Hristos, iar El ne răsplătește cu găzduirea. Rezumând deci, „prin pocăința în planul ontologic, omul aduce drept jertfă lui Dumnezeu libertatea și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]