6,257 matches
-
apă! Arhimandritul cârmuia obștea: Aici, ava Ioan leagă și dezleagă, eu sunt cu managementul, bă! Unde iscălește tataia, curge lapte și miere. Hotărârea arhimandritului Ioan era poruncă pentru toată suflarea. El spovedea toți monahii, împărțea ascultări după puterea fiecăruia, alegea canoanele mânăstirii. Slujirea, după sfântul munte, prăznuirile de-asemenea, dezlegări doar acolo unde boala sfredelea osul. Stârlici peste castronul cu borș, în postul mare, niciodată; vin de "Buna Vestire" și de "Întâmpinare", jumătate de cană; miros de pește nici în cutiile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
mumele voastre în bocancii statului?! Era vremea Vecerniei. Arhimandritul a coborât din duba jandarmeriei, a pășit în pronaos (mai departe se simțea necurat să treacă, chiar dacă biserica semăna cu un schelet devorat de corbi), a căzut în genunchi, a rostit canonul sfântului Efrem Siru, psalmii 50, 103, 140: "Soarele și-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric și s-a făcut noapte. Cât s-au mărit lucrurile tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut." A privit cerul: "Doamne, cât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Curentul majoritar al comunității ioaneice s-a dizolvat după schismă în curente secundare: gnosticism și montanism. Curentul minoritar s-a lăsat asimilat de „orthodoxie”. Acum, se știe că Evanghelia lui Ioan a ridicat mari probleme înainte de a fi acceptată în canonul eclezial. Sectele gnostice o foloseau cu aviditate, primul ei comentariu datorându-se, de altminteri, gnosticului Herakleon. Brown susține că pre-evanghelia inițială aparține fazei în care comunitatea ioaneică forma un tot unitar și solidar, în vreme ce faza finală, Evanghelia lui Ioan, ajunsă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ordin metodologic. Întâi de toate trebuie spus că denumirea de „apocrife” (apocrypha: „ascunse”, „tăinuite”, prin urmare „dubioase”) își are originea în mediile ecleziale, ortodoxe, nu în mediile care au dat naștere scrierilor respective. „Problema apocrifelor” este strict legată de „problema canonului” creștin și apare în a doua jumătate a secolului al II-lea, mai ales în Adversus haereses, importantul tratat al lui Irineu 71. Cu riscul de a luxa prejudecăți și de a leza comodități, voi spune că afirmația „creștinismul este
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
conțin mesajul mântuitor într-un limbaj omenesc, nu înseamnă altceva decât reafirmarea implicită a transcendenței lui Dumnezeu și nelegitimitatea faptului de a-L reduce pe Fiul lui Dumnezeu la conținutul unei Cărți. Astfel vom înțelege mai just și dezbaterea din jurul canonului Scripturii, precum și soarta rezervată apocrifelor. * Constituirea canonului Noului Testament s-a întins pe o perioadă de aproape două secole, între jumătatea secolului al II-lea și sfârșitul secolului al IV-lea (Sinodul de la Cartagina, 397). Nu voi intra în detalii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nu înseamnă altceva decât reafirmarea implicită a transcendenței lui Dumnezeu și nelegitimitatea faptului de a-L reduce pe Fiul lui Dumnezeu la conținutul unei Cărți. Astfel vom înțelege mai just și dezbaterea din jurul canonului Scripturii, precum și soarta rezervată apocrifelor. * Constituirea canonului Noului Testament s-a întins pe o perioadă de aproape două secole, între jumătatea secolului al II-lea și sfârșitul secolului al IV-lea (Sinodul de la Cartagina, 397). Nu voi intra în detalii istorice sau tehnice, mulțumindu-mă pentru aceasta
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Campenhausen 75, Gamble 76, Metzger 77 sau Tardieu 78. Doresc să atrag numai luarea-aminte asupra ezitărilor Părinților din această lungă perioadă și asupra fluctuațiilor din interiorul listei de titluri. „Lista lui Muratori”, Irineu, Origen, Tertulian propun versiuni diferite ale „canonului”, în vreme ce însuși termenul kanon, cu sensul de „conținut normativ al Scripturii”, nu apare decât târziu, în anul 360, în Actele Sinodului de la Laodiceea 79. Până la această dată, termenul desemnează pur și simplu „regula de credință”. Or, ce observăm privind aceste
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
gnostici. Evanghelia lui Petru, multă vreme aflată pe listele canonice, a dispărut din ele din cauza interpolărilor docetiste tardive, așa cum mărturisește Serapion, episcop al Antiohiei, la începutul secolului al III-lea. Prin urmare, într-o perioadă când încă nu exista un canon cert al Noului Testament, unele dintre scrierile numite astăzi „apocrife” nu deranjau pe nimeni, ba chiar puteau sta alături de cele trei evanghelii sinoptice sau de corpusul epistolelor pauline. * Last but not least, denigratorii au tendința să minimalizeze ori chiar să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
răscumpărarea fiilor lui Israel”. și a așezat-o pe a treia treaptă a altarului, iar Domnul Dumnezeu a pogorât har asupra ei. Atunci Maria începu să danseze și toată casa lui Israel o îndrăgi. Coborârea lui Isus în iad În Canonul slujbei de Sâmbăta Mare, în cântarea a cincea, se spune: „Biruind Tu cu puterea Dumnezeirii, sufletul Tău de trup s-a despărțit; căci a rupt amândouă legăturile: a morții și a iadului, cu puterea Ta, Cuvinte. Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Ioan este primul text cu acest titlu, iar în urma ei vor fi numite astfel toate scrierile genului, chiar dacă multe dintre ele îi sunt anterioare. Germenii trebuie căutați în fenomenul profetic 89. Curentul apocaliptic apare după încetarea profețiilor, adică după stabilirea canonului Scripturii iudaice de către Ezdra (la întoarcerea din exilul babilonian, în 538 î.Hr.; ultimii trei profeți, contemporani cu Ezdra, au fost Agheu, Zaharia și așa-numitul Malachia 90). Între cele două experiențe există diferențe și similitudini. Experiența profetică se produce adesea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
astfel cum ideologia a structurat textul. A doua parte (cap. 6-11) - de fapt, cea mai veche - provine de la o grupare profetică integrată unei comunități creștine din preajma Antiohiei. Această grupare practica o lectură inspirată a Sfintelor Scripturi, încă neorânduite într-un canon. Membrii săi își considerau viziunile ca fiind tot atât de inspirate precum textele comunității. Treptat, structurile din ce în ce mai închegate ale Bisericii au înăbușit sau, oricum, au marginalizat asemenea tipuri de mișcări autonomiste. Prima parte (cap. 1-5) constituie răspunsul indirect, dar usturător pe care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
din ediția E. Hennecke, W. Schneemelcher, R. Wilson 128. Patru sunt caracterele formale, de compoziție ale genului: recurgerea la pseudonimie, importanța acordată viziunilor, vaticinium ex eventu și combinarea formelor (caracter hibrid). Apocalipsele pot fi considerate reacții individuale și revizioniste la canonul biblic. Conform tradiției iudaice, profeția a încetat odată cu secolul al V-lea î.Hr. Dumnezeu nu mai comunică direct cu poporul Său, ci numai prin riturile sacre întreținute de preoți în Templu. Religia iudaică se instituționalizează și se clericalizează. Totuși, în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
patruzeci de zile, profetul a dictat câtorva scribi conținutul revelațiilor primite de la Dumnezeu și că numărul cărților obținute la sfârșit a fost de nouăzeci și șase. Dintre acestea, doar douăzeci și două au fost publicate imediat (adică numărul scrierilor din canonul iudaic), restul de șaptezeci fiind păstrate pentru mai târziu. Autorul justifică prin acest artificiu originea divină a scrierilor apocrife, printre care se numără și 4Ezdra. Apocalipticii primesc revelațiile prin intermediul viziunilor și prin aceasta ei se deosebesc de profeți, beneficiarii unor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mișcărilor milenariste; Noul Ierusalim. După această rapidă enumerare, se impune următoarea observație: fără apelul la literatura intertestamentară, Apocalipsa lui Ioan rămâne fără contextul ei conatural și imediat. Faptul că decenii de-a rândul Părinții au ezitat să o preia în canonul oficial și definitiv al Bisericii dovedește că situația ei a fost ambiguă de la bun început și că a continuat să fie ambiguă o bună bucată de vreme. Dacă Marcion sau gnosticii păgânizanți ar fi biruit, probabil astăzi nici n-am
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
merită discutat și nuanțat). Aceasta nu zdruncină sub nici o formă legătura ombilicală dintre ultima scriere din Noul Testament și corpusul apocaliptic intertestamentar. Câteva reflecții finale Iudaismul rabinic, instituționalizat va privi cu suspiciune textele apocaliptice. Cartea lui Daniel a fost cooptată în canon datorită pasajelor exegetice care urmează după fiecare vis sau viziune extatică. O viziune fără interpretare poate deveni primejdioasă pentru neinițiați. și nu numai atât. Argumentul cel mai tare al rabinilor este de natură teologică: ascensiunile de-a lungul cerurilor suprapuse
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
o comunitate eseniană probabil) au scos la iveală manuscrise ebraice foarte vechi ale tuturor cărților VT, cu excepția cărții lui Esther. Dar manuscrisele ca atare, necuprinse într-o carte canonică (recunoscută așadar de autoritățile religioase), nu au decât o valoare intrinsec-științifică. Canonul integral al scripturii iudaice se formează abia prin secolul I d.Hr., prima tentativă serioasă de sistematizare fiind întreprinsă la așa-numitul „conciliu de la Iamnia”, în anul 90 d.Hr. Evident, constituirea unui „canon” parțial s-a realizat cu mult înainte
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
religioase), nu au decât o valoare intrinsec-științifică. Canonul integral al scripturii iudaice se formează abia prin secolul I d.Hr., prima tentativă serioasă de sistematizare fiind întreprinsă la așa-numitul „conciliu de la Iamnia”, în anul 90 d.Hr. Evident, constituirea unui „canon” parțial s-a realizat cu mult înainte. 2Regi 22-23 pomenește despre existența unui asemenea canon în timpul domniei lui Iosias (evenimentul a avut loc în anul 622 î.Hr.). Regele Iosias îl trimite pe un secretar al său la Templu, ca să se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
prin secolul I d.Hr., prima tentativă serioasă de sistematizare fiind întreprinsă la așa-numitul „conciliu de la Iamnia”, în anul 90 d.Hr. Evident, constituirea unui „canon” parțial s-a realizat cu mult înainte. 2Regi 22-23 pomenește despre existența unui asemenea canon în timpul domniei lui Iosias (evenimentul a avut loc în anul 622 î.Hr.). Regele Iosias îl trimite pe un secretar al său la Templu, ca să se intereseze dacă cei care au participat la restaurarea edificiului au fost plătiți cum se cuvine
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
regat, contaminată de idolatrie, magie, vrăjitorie etc. Pe noi însă nu ne interesează aici decât mărturia despre existența unei cărți sfinte care instituie și reglementează viața cultică în Iudeea la începutul secolului al VII-lea î.Hr. Ulterior, este admisă în canon și literatura profetică, atât de importantă în perioada de restriște a exilului babilonian. Ageu, Zaharia și Malachia formează ultima serie (în viziunea rabinică) de profeți inspirați de către Duhul sfințeniei (ruah ha-qodesh). În perioada elenistică, se vorbește despre structura tripartită a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
formează ultima serie (în viziunea rabinică) de profeți inspirați de către Duhul sfințeniei (ruah ha-qodesh). În perioada elenistică, se vorbește despre structura tripartită a Bibliei ebraice: Pentateuhul (Torah), Profeții (Neviim), celelalte cărți sau hagiografii (Ketuvim). Urmează perioada „creștină”, când disputele asupra canonului Bibliei ebraice se radicalizează. Abia la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr. se ajunge la recunoașterea de către toate comunitățile evreiești a unei structuri definitive a Sfintei Scripturi. Dar să revenim cu cinci secole în urmă! Evreii din diaspora, și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
felul în care Stăniloae și-a condus proiectul până în 1992 mă face să cred că, dacă Dumnezeu i-ar mai fi dăruit zile, el și-ar fi îmbogățit antologia cu încă vreo câteva tomuri. Pentru că, în ciuda unui anumit respect datorat canonului și tradiției, Filocalia este, prin chiar spiritul ei, un parcurs fără sfârșit, o cercetare a Absolutului, care nu prevede sau impune limite, o opera aperta prin excelență. Atunci când vorbea despre propria teologie, lui Stăniloae îi plăcea să folosească termenul „dinamic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
altora, competenți, recuperarea textelor gnostice. Dacă scoatem din literatura creștină Protoevanghelia lui Ioan sau Discursul lui Ioan Teologul, nu mai rămâne absolut nici o mărturie despre nașterea Fecioarei Maria sau despre Adormirea ei, două episoade reprezentate în mai toate bisericile ortodoxe. Canonul după care citim astăzi Noul Testament n-a existat de la început. Procesul canonizării anumitor texte în detrimentul altora a început efectiv în a doua jumătate a secolului al II-lea și s-a încheiat abia spre sfârșitul secolului al IV-lea. Până în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
primise prea bine și binevoise a-și pleca urechea la plângerile ei cu multă blândețe și îngăduință. "Știu, maică, îi răspunsese prea fericitul, după ce o ascultase, cumpănind lucrurile așa cum se cuvine, știu prea bine că viața mănăstirească e plină de canoane și de griji, mai cu seamă-n timpurile de-acum, dar și aici primul păstor al bisericii își înălțase ochii spre cer asta ne este crucea, trebuie să ne silim cu toții s-o purtăm, întru dragostea creștinească și întru mântuirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
Cu aceeași prețuire, A... Așa ar arăta noua epistolă? Și dacă până când voi primi noul răspuns voi părăsi această lume? Intrăm într-un domeniu doctrinar foarte delicat. Cum, unde voi fi înmormântată? Sinucigașii ortodocși sunt înmormântați în mahalaua cimitirului, iar canoanele spun că slujba trebuie să fie făcută numai de către un singur preot, care nu poartă epitrahilul, dar nu în interiorul bisericii, ci pe marginea gropii, trasul clopotelor fiind interzis. Dar eu nu voi avea calitatea de sinucigașă, ci doar de ființă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
să joc rolul autodidactului. Am vizitat în ultimul timp multe mănăstiri și biserici creștine, peșteri cu picturi murale, am discutat îndelung cu pictori din multe așezăminte religioase. Am însă o problemă: sfinții din capela mea nu respectă niciun fel de canon. Dacă ar mai exista Inchiziția, aș fi hrană sigură pentru pofta rugului. Pictez după schițe aproximative. Pe măsură ce înaintez în proiect, mă îndepărtez foarte mult de schițe. Chiar uit de ele uneori. Ucenicii mei privesc aproape uluiți, dacă nu înspăimântați, către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]