1,020 matches
-
șederii, am scris creație. Singurul lucru pe care l-am creat În cele cîteva zile de vacanță cît am stat acolo a fost un joc de societate cu regulă fixă: ocuparea pe rînd a tuturor camerelor unde schimbam becurile, pernele, clanța, perspectiva. Am vrut să schimbăm și cîinele, dar nu era decît unul. Practicat Împreună cu superba femeie care nu știu ce-a scris la motivul șederii, jocul captiva și solicita În chip nebănuit. Mai ales că eram singuri În Întreaga vilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
Trebuia să-și facă un rînd nou de cravate. Acum, cu Sylvester Fitch, erau 3. Ideea lui Dudley: esprit de corps pentru cei de la Supraveghere. O chestie foarte șic, de mare efect asupra muierilor. Dudley era mintos și tare-n clanță. Îi datora mai mult decît Îi datora lui Dick Stens. Omul a mușamalizat povestea cu Crăciunul Însîngerat, iar pe el l-a adus la Supraveghere și apoi la Omucideri. Dar cînd Dudley Smith te-a adus undeva, ești al lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
gemete. Împinse geamul și sări Înăuntru. Hol Întunecat, gemete, alte gemete, o ușă mai Încolo. Bud se apropie și se uită Înăuntru. Cindy și un grăsan cu ciorapi În carouri, În patul gata-gata să se prăvălească. Pantalonii grăsanului agățați de clanța ușii. Bud șterpeli din ei un portmoneu, Îl goli și apoi fluieră tare. Cindy țipă, dar grăsanul continuă să pompeze. Bud: — NENOROCITULE, CE FACI CU MUIEREA MEA?!!! Lucrurile se precipitară. Grăsanul ieși În goană, ținîndu-se de socoteală. Cindy plonjă sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
Încît totul Începu să se desfășoare cu Încetinitorul și pre’ de o clipă, avu senzația că Înoată. Urcă treptele parcă Înotînd contra curentului. Micuța Kathy Îi tot spunea „OMOARĂ-L!“ Apartamentul: uși duble, filigran de aur - vulturi, steaguri americane. Apăsă clanța și ușile se deschiseră. Lucruri de mare clasă Încăpute pe mîinile unor mîrlani albi - trei tipi trotilați, Întinși pe podea. Sticle goale, scrumiere vărsate, nici urmă de Spade. Uși de legătură. Dinspre cea din dreapta se auzeau zgomote. Bud intră. Dublu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
casa lui Billy Dieterling. Resturi de piele și cartilagii pe verigile lanțului - punctele de sprijin pentru saltul peste gard. Pe asfaltul decolorat, puncte Întunecate - sînge. Ușor de urmărit. Traversă locul de joacă, apoi coborî treptele spre ușa boilerului. SÎnge pe clanță, o lumină aprinsă Înăuntru. Scoase pistolul luat de la Bud White și intră. Într-un colț David Mertens tremura. În Încăpere era foarte cald - omul nădușea, năclăindu-și hainele pline de sînge. Își rînji dinții la el și gura i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
a condus-o pe femeie acasă, nu mai știu când s-a înapoiat, adormisem ori el a intrat fără vreun zgomot. A doua zi, când a plecat la serviciu, a lăsat ușa cămăruței lui întredeschisă. Nu descuiată, întredeschisă. Poate scăpase clanța din lăcașul ei, n-ar fi avut rost s-o lase chiar așa. Dar bătrâna doamnă Marga Pop n-a rezistat tentației, a intrat, totul era în ordine, aranjat cum ar fi făcut-o ea însăși, lucrurile sărăcăcioase erau împachetate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
a rezemat apoi, gâfâind. Ce este? Ce s-a întâmplat? — Era acolo, afară - l-am văzut. I-am văzut fața între arbuști. — Cine era? — Pentru Dumnezeu, nu știu cine era. Stătea ghemuit acolo și se uita la noi. Am întins mâna spre clanță. — Dar e ridicol! Mă duc să mă uit. Nu, Michael, te rog! Mă opri apucând-mi mâna. I-am văzut clar fața și... l-am recunocut. — L-ai recunoscut? Și cine e? — Nu sunt sigură. De fapt, nu l-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
că vorbisem era ridicol În sine, dar și ce spusesem fusese de-a dreptul stupid. Mi-a părut bine de cunoștință? Nu-mi făcuse nimeni cunoștință cu nici unul dintre ei. — Emily! am auzit exact când mâna mi se Încleștase pe clanță. Emily, ai grijă să nu se repete asta și mâine. Nu vrem să fim Întrerupți. Clanța a acționat aproape singură și m-am pomenit În sfârșit afară, pe coridor. Toată povestea nu durase mai mult de un minut, dar aveam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
a părut bine de cunoștință? Nu-mi făcuse nimeni cunoștință cu nici unul dintre ei. — Emily! am auzit exact când mâna mi se Încleștase pe clanță. Emily, ai grijă să nu se repete asta și mâine. Nu vrem să fim Întrerupți. Clanța a acționat aproape singură și m-am pomenit În sfârșit afară, pe coridor. Toată povestea nu durase mai mult de un minut, dar aveam senzația că tocmai parcursesem Înot un Întreg bazin de olimpic fără să ies la suprafață să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
ora douăsprezece? Am bătut la ușă. Nici un răspuns. Am bătut ceva mai insistent și am auzit o voce de bărbat afirmând faptul extrem de evident că cineva bate la ușă. Când am constatat că tot nu răspunde nimeni, am apăsat pe clanță. — Alo? E cineva acolo? am Întrebat eu și am Încercat să nu mă uit Înăuntru, dar nu am reușit să rezist mai mult de cinci secunde. Privirea mea a trecut la repezeală peste două perechi de jeansi aruncate grămadă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
așa că se hotărî să se miște mai repede. Ieși din cameră și aruncă o privire pe culoar spre ușa domnului Mundy, apoi coborî În fugă. Casa era cufundată În Întuneric, dar știa drumul ca un orb, și Întinse mîna, găsi clanța ficărei uși, anticipă pașii pe care Îi avea de făcut și carpetele lunecoase. Nu se duse la ușa din față, pentru că știa că dormitorul domnului Mundy avea vedere spre stradă, iar el dorea să plece mai pe ascuns. Chiar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
cu grijă În coșul de sub chiuvetă. Tocmai Își punea pieptenul În poșetă, cînd cineva bătu la ușă. Se mai uită o dată În oglindă și strigă: — Bine! Persoana bătu Încă o dată, mai tare de data asta. — Bine! O secundă! Cineva Încerca clanța. Auzi o voce, una masculină, care se forța să vorbească În șoaptă. — Domnișoară! Deschideți, vă rog! — Dumnezeule! Își zise Viv. Presupunea că era doar unul dintre canadieni. Sau, În caz extrem, tatăl fetei Înnebunite după cai. Dar cînd trase zăvorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
De-abia așteptam să intru, să mă schimb în colanți și să mă ghemuiesc în pat. Când am ajuns în fața ușii, am scotocit în poșetă după chei. Dar, când am vrut să bag cheia în broască, am observat ceva ciudat. Clanța era slăbită, de-abia se mai ținea în locaș. Speriată, m-am uitat mai îndeaproape. În lumina slabă din hol am văzut că broasca fusese smulsă. Era zgâriată și, pe una din fețe, se vedeau urme de zimți. Cineva îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
care era ultima ușă. Binecuvântare! Somnul era aproape. În apropiere, o fi și un mini-bar, iar ideea asta a avut darul să mă învioreze. Am trecut cheia din plastic prin fanta de sub mânerul ușii camerei 607, apoi am apăsat pe clanță. Ușa nu s-a deschis. Am încercat din nou. Ușa era sfidător de rigidă. Dumnezeule, poate cei de la hotel au greșit, iar Calvin Klein încă nu plecase. Va trebui să cobor în hol. M-am întors și am văzut că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
mână o tavă de argint. Ceaiul meu! Slavă Domnului! — Camera 607? mă întrebă. —Mda. Dar nu pot să intru. Poți să-mi deschizi, te rog? —Desigur. Și-a scos propria cheie, a trecut-o prin fantă și a apăsat pe clanță. Nici o mișcare. S-a încruntat, și mi-a spus: — Îmi pare rău. Nu pot s-o deschid. Trebuie să chem pe cineva de la pază. Mă întorc în cinci minute. A lăsat tava pe o măsuță de pe hol și a plecat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
aceasta mai tare. Tot n-a venit nimeni. Acum nu mai puteam să mă întorc la fermă. Ca de obicei, pantofii Jimmy Choos mi-au blocat complet circulația sângelui la picioare și de-abia mi le mai simțeam. Am apăsat clanța. Nu m-a mirat să văd ușa deschizându-se. Filfizonii lasă întotdeauna ușa neîncuiată, de parcă ar locui la Cape Cod sau ceva de genul ăsta. Am intrat în holul imens. Încăperea era plină de stucaturi și coronamente. Parcă eram în interiorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
nelogodite și fără să le mai pună și ele sare pe rană cu planurile lor de nuntă? Totul s-a întâmplat prea repede. Speram să nu facă un pas nesăbuit. M-am dus la ușa încuiată și am tras de clanță fără nici un rezultat. Până la urmă, am renunțat și m-am așezat lângă ușă, pe un taburet tapițat. M-am întins și mi-am pus o ureche pe gaura cheii. Am auzit vag câteva cuvinte spuse de majordom: „...spune că a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
rostesc eu, cu o voce parcă stridentă, pe care mi se pare c-o aud răsunând în tot apartamentul. M-am îmbrăcat și mi-am netezit părul cum am putut. Poate-mi găsesc ochelarii, totuși, înainte de plecare. Pun mâna pe clanță, să ies. Eduard mă oprește. — Clara, uită-te în ochii mei! îmi spune, dar eu închid ochii, strâns. Să nu-ți pară rău! îmi șoptește, sărutându-mă ușor pe obraz. îmi placi foarte mult, îmi place totul la tine, ar
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
zice grăsuna. Mă împinge cu o mișcare executată decis, ca să-mi poată închide ușa liftului în nas. La Șef secție terapie, în cabinet, nu se aude nimic. Bat în ușă: cioc, cioc, cioc! Nu-mi răspunde nimeni, dar apăs pe clanță. Printre spițele de lumină, strecurate de un abajur din papură, vopsit verde, al unei lămpițe de birou, un bărbat cu sprâncene arcuite, mă scrutează nemulțumit. Cu un aplomb de care, însumi, mă mir, înfrunt fluidul mustrător. Să dau bună seara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
ține captiv, pe ultimii metri, împiedicându-i evadarea în spațiul râvnit. Împinge, împinge, împinge!... Cei doi puști în vestoane cafenii îi privesc cu mirare neputincioasele strădanii, apoi îl dau la o parte, fără fasoane, și cu mână fermă, apucară de clanța rablagită cu cățel de fier ostenit și trag de portiță în sens invers, către interior, deschizând-o. Prin larma care, din strada potopită de lume, irumpe cu spor de decibeli, puștii de la Școala de reeducare iscodesc într-o parte și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
semiîntuneric. Rămâne nemișcat câteva clipe, ascultând. Nimic. Liniște. Sau nu. Distinct, un scârțâit ajunge la urechile lui. Face câțiva pași, către sursa zgomotului, pipăind peretele cu degetele mâinii drepte până ce acestea se opresc în balamalele groase ale unei uși. Apasă clanța și lumina puternică a soarelui intrat pe fereastra mare aproape că îl orbește. Clipește de câteva ori să vadă mai bine, apoi privirea se oprește asupra unei fetițe de vreo nouă-zece ani, cu par scurt și breton. Îmbrăcată într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
bate către ruginiul frunzelor de toamnă. Holul strâmt, în penumbră, îl întâmpină cu aer răcoros în care se simte miros de busuioc și mentă. Remarcă patru uși, din care două etalează lacăte mari de fier. Ezită un moment, apoi apasă clanța celei din spatele căreia răzbate un murmur neclar de voci și râsete puternice. Așezat confortabil în spatele unui birou ros de vreme, șeful de post, un plutonier în vârstă, se întreține mai mult decât amical cu doi foarte tineri piloți americani, înalți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
maximum deapănă o romanță melancolică prin vocea catifelată, dar viril convingătoare a lui Cristian Vasile. Undeva, zgomotul ritmic al arcurilor unui pat interferează cu gâfâitul excitat al unei femei: "Nu te opri! Așaaa! Daaaa!" Cu infinite precauții, Manfred apasă pe clanță. Îndepărtează câțiva milimetri ușa de canat. Se oprește o clipă, apoi împinge brusc. Năvălesc în cameră cu forța unei divizii blindate, dar se opresc având întipărite pe față stupoarea cea mai adâncă, complet nepregătiți pentru spectacolul din fața lor. Dintr-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
pe ochi. Se apropie cu siguranța celor care știu unde trebuie să ajungă. În mâini leagănă automate nemțești. În nici un caz nu sunt clienți veniți după fete. Marius închide ușa iute, învârte cheia în broască și proptește un scaun în clanță. Ajunși în fața camerei Ricăi cei doi se privesc o clipă, apoi izbesc puternic cu picioarele în zona mânerului. Ieșită din balamale, ușa se prăbușește peste scaunul frânt și el în bucăți sub violența loviturii. Rafale lungi de automat ciuruiesc pereții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
oprit lângă o ușă capitonată, groasă ca blindajul unui cuirasat. Pe cine trebuie să anunț domnului maior? Cu o privire disprețuitoare, celălalt sprijină vârful cravașei pe umărul ofițerului, obligându-l să se îndepărteze de lângă ușă. Mă anunț eu singur! Apasă clanța cu un gest brusc și intră în cameră. Pătrunde într-o încăpere nu prea mare, cu pereți albi. În mijloc, o masă dreptunghiulară maro închis, înconjurată simetric cu șase scaune tapițate cu piele verzuie, pe colțul căreia se află o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]