8,042 matches
-
Romană este dedicat raportului dintre filosofie și materie în căutarea artistică a uneia dintre cele mai vizibile artiste a panoramei creative internaționale: Georgeta Ștefănescu. Artista are naționalitate română și este cetățean francez, rezidentă în Elveția. Talentul său transcende orice schemă conceptuală și orice mișcare artistică, exprimându- se printr-o totală independență ideologică și tehnico-executivă. Georgeta Ștefănescu este un artist sincer, care, cu versatilitatea și tehnica sa inovativă se distinge prin particularitatea stilului propriu. În plină ascensiune Realizate cu materiale inedite și
Uniunea Ziariştilor Profesionişti [Corola-blog/BlogPost/92458_a_93750]
-
plastice “Geometrii lirice” de Voicu Dragomir. Proiectul reprezintă retrospectivă ultimilor 4 ani de activitate ai artistului, concretizați în lucrări de grafică, pictură și sculptură. Voicu Dragomir ne invită la a doua să expoziție personală, într-o lume misterioasă, geometrica și conceptuală, proprie lui. Seriile de lucrări construiesc o poveste în sine, transmițând multe despre percepțiile, trăirile și modul de a gândi și a relaționa al artistului. Seriile au în comun tendința către abstractizarea ideilor și a formelor și crearea unui univers
A avut loc vernisajul Expoziţiei de arte plastice “Geometrii lirice” – Voicu Dragomir [Corola-blog/BlogPost/92965_a_94257]
-
Mircea Cantor (36 de ani) e printre cei mai apreciați artiști conceptuali ai lumii. În 2011 a primit Prix Marcel Duchamp, cea mai înaltă disticție artistică franceză acordată unui tânăr artist, după ce în 2004 câștigase Prix Ricard. Lucrările sale se află în colecția permanentă a unor instituții că MoMA (New York) sau Centre
Ce mai are Mircea Cantor de demonstrat? [Corola-blog/BlogPost/93329_a_94621]
-
și frica de iad și Dumnezeu.//(... ) Adesea nebunie, o stare de mister/ Un șarpe care mușcă și din pământ și cer.” (Iubirea). Gavril Moisa este un sentimental, frisonat uneori de un romantism optimist, chiar și atunci când scrie poezie cu nuanțe conceptuale și filozofice, scoțând un efect dintr-un sens cu tendință cifrică, inteligibilă în trepte, dezvoltând intelectualicește aluzia, mai ales în parodiile din ultima parte a cărții, dar efectul descoperindu-l, mai ales, în poeziile romantice, ce face să crească efectul
CRONICĂ DE CARTE – GAVRIL MOISA: “ARHIPELAGUL IUBIRII” de AL FLORIN ŢENE în ediţia nr. 1838 din 12 ianuarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383187_a_384516]
-
Mai mult, mi-am dat seama că hazardul, În cosmica lui parșivenie, a făcut din comentatorul detașat care fusesem un martor și un participant implicat la consumarea acestui moment grav, Încărcat de amenințări, prin care trece omenirea. Nu omenirea abstractă, conceptuală, cu a cărei reprezentare foarte vagă și aproximativă ne mulțumim atunci când vorbim sau scriem despre ea, când o anvizajăm ca obiect de studiu; una extrem de concretă, de fragilă și de vulnerabilă, alcătuită din milioane de ființe vii care respiră, mănâncă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
vis coșmaresc“, cu atît mai puțin „totemuri“, ci, efectiv, suprapunerea a două imagini: În acea zi Mendel Osipovici citise Într-o revistă de popularizare a științei că ar exista așa-numitele stele canibalice, așadar un canibalism stelar, iar pe plan conceptual un dualism astronomic, un tip de afinitate astrală (de unde și versul: „Stelele care se ating cu fruntea, cu fălcile“), prin care stelele se Înghit una pe alta În Îndepărtări Încețoșate, undeva Înspre Calea Lactee. Asta i-a provocat o primă revelație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
în ochii marelui public, cu ceea ce spun despre el Platon și Xenofon. Până și Aristofan, în Norii, își bate joc de un Socrate platonizat, cu nasul pierdut în cerul ideal al cucilor... Asemeni lui Zarathustra, Socrate evoluează ca un personaj conceptual, o figură, un pretext, o creație a spiritului, departe de modelul său în carne și oase, căruia i se asociază un discurs posibil opus celui al personajului istoric. Tot așa, Diogene și Aristip funcționează și ei ca niște personaje conceptuale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
conceptual, o figură, un pretext, o creație a spiritului, departe de modelul său în carne și oase, căruia i se asociază un discurs posibil opus celui al personajului istoric. Tot așa, Diogene și Aristip funcționează și ei ca niște personaje conceptuale: unul exprimă cinismul, celălalt hedonismul. Figurile lor, asemenea cu niște personajele de teatru, par a-i servi, dar, de fapt, cel mai adesea îi deservesc. Paradoxal, eu aș spune că Diogene nu era cinic, nici Aristip hedonist, dacă ne limităm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
lupte cu atât mai ușoare cu cât își fabrică adversari mult sub categoria sa pentru a-i învinge lesne, înțelegem ce precauții trebuie să ne luăm atunci când ne punem întrebări asupra interlocutorilor lui Socrate, înlocuitorul său pe vecie, sclavul său conceptual pentru totdeauna. Philebos și Protarh, care-i servesc drept saci de box asupra cărora se năpustește fără menajamente, nu au decât foarte puține legături cu filosofii hedoniști demni de acest nume... Avertizați asupra acestor precauții de rigoare, am avea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de câștigat dacă i-am privi pe Gorgias, Protagoras și alți sofiști cu alți ochi; la fel și pe Alcibiade și, bineînțeles, pe Socrate, confiscat complet de Platon. Prăpastia dintre figura istorică reală și ceea ce, după Deleuze, voi numi personajul conceptual este de o adâncime insondabilă. Absența detaliilor asupra unuia sau a altuia ar putea face să se creadă că filosoful Academiei profesează cuvinte evanghelice: să luăm mai degrabă travestirea platoniciană ca pe o nefastă perdea de fum interpusă între realitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
cea mai mare impostoare. între extreme, el oscilează, evoluând în voia valurilor, legănat de verbul socratic - sau cel puțin platonician. Filosoful idealului ascetic își alege cel mai bun rol pentru a evita comunicarea, dialogul și dezbaterea. Alegând un personaj sărac conceptual, teza sa va suferi de aceleași lipsuri. Dar procedeul își arată limitele! Socrate evoluează într-un decor în care celorlalți le revine un rol egal cu cel al unei mese ori al unui scaun. Curios, el poartă straiele dușmanilor lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
spune tradiția. Cel care voia să ardă operele lui Democrit crezând că în felul acesta nu va mai trebui să atace tezele și concluziile materialismului abderitan procedează la fel și cu hedoniștii cirenaici. Luptătorul își alege adversarii dintre sfrijiți - personajele conceptuale ale dialogului - pentru a evita să înfrunte, cu arme egale, un concurent de categoria sa - Aristip din Cirene: refuzarea luptei trădează lipsa de probitate. Cotonogirea unui țap ispășitor n-ar putea ține loc de luptă dreaptă: Platon excelează în reconstituiri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
ascunde nu atât pe Aristip din Cirene și tezele cirenaice, cât pe Eudoxiu din Cnidos î395-343?/408-356 î. Hr.) și opțiunile lui hedoniste. Dovezile care să permită identificarea cu certitudine a interlocutorului vizat de Platon lipsesc. De altfel, poate că personajul conceptual ascunde un compus acoperind o sinteză a pozițiilor hedoniste care preocupă spiritele în Atena momentului... Cel mai nostim e că Eudoxiu trece drept un prieten, un discipol al lui Platon. Dar să precizăm... Eudoxiu îi întâlnește mai întâi pe sofiști
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
niciodată în viața lui ceea ce Nietzsche numește Marea Sănătate. Bolnav, plăpând, slăbănog, incapabil de excese care pot dăuna imediat carcasei sale de hidropic: dușmanii îi reproșează că nu și-a părăsit așternutul ani întregi din puturoșenie, trândăvie congenitală ori lene conceptuală, când, de fapt, el rămânea acolo țintuit de durere, crucificat de suferință. Oare trebuie să ne mirăm că un astfel de om își construiește un sistem care pune mai presus de orice arta de a nu suferi? De a scăpa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de la cei mai vechi presocratici. Pentru Epicur, care n-o spune în acești termeni, Platon gândește ca un Anaximandru sau ca un Xenofon, mai apropiați de o poetică decăt de o dialectică a evenimentelor... Propunerea fizică epicuriană oferă o globalitate conceptuală compactă: nu există loc pentru îndoială, interogație, inexplicabil sau neexplicat, din care s-ar putea hrăni religiosul, fantasma sau miturile. Nicio zonă de umbră genealogică a zeilor. Atomi și vid, mișcare, iată leitmotivul din care decurge totul. A ieși din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
această temă: durerea, suferința, necazul, negativitatea, întristarea? De altfel, ce se ascunde sub acest termen la Epicur? Cuvântul nu apare niciodată, epicurismul nu este câtuși de puțin o filosofie prescriptivă care ar prezenta Binele și Răul, dezvoltând apoi un arsenal conceptual pentru a-i salva pe adepții primului și a-i afurisi pe complicii celui de-al doilea. Epicur nu gândește atât în termeni de bine și de rău, cât în termeni de bun și de rău. în această ordine de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
suferința, care se reduce la niște condiții existențiale reperabile în viața cotidiană. Unde? Și când? în dezechilibrul atomic, în pierderea de materie, în distrugerea naturii. Epicur o știe, el experimentează la modul cotidian și este nu atât pentru o definiție conceptuală detașată de real, cât pentru o extrapolare teoretică plecând de la experimentarea lui. Cele cinci simțuri îl informează, trupul i-o spune: suferința trece mai întâi prin agregarea atomică algică. Foamea și setea, de exemplu, semnalează necesitatea de a recompune forma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
unui instrument muzical sau chiar a practica filosofia și a te construi pe tine însuți mergând către înțelepciune cu ajutorul unor exerciții spirituale exigente, iată tot atâtea exemple care ne permit să apreciem în ce măsură hedonismul presupune un mecanism mai fin, mai conceptual, mai imaginativ, mai puțin sumar decât cred detractorii lui. -12- Cinetică, dinamică, catastematică? în mod obișnuit, istoria filosofiei reține faptul că Epicur opta pentru o plăcere imobilă, statică, în repaus, pe când Aristip din Cirene practica o plăcere dinamică. De o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
vorbele nu servesc la nimic dacă nu anunță sau enunță un mod de viață, un stil existențial, o convertire în registrul vieții de toate zilele. Tot antiplatonism și aici, mereu... Or, Grădina îmi pare a fi un fel de personaj conceptual, o configurație, o comunitate în care se incarnează ideile pe care un filosof demn de acest nume le practică pentru ceea ce se află dincolo de ele. Dacă la Academie se predau un discurs, o teorie care par foarte departe de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
dintre indivizi, fie că fac parte sau nu din comunitate, este contractul. Trei Maxime capitale vorbesc de el, altfel spus o cantitate ridicol de mică de cuvinte, și totuși un tezaur. Filosofia politică epicuriană se sprijină doar pe acest trepied conceptual. Restul rămâne o problemă de interpretare, de extrapolare, cum se întâmplă adesea în corpusul antic. Gândirea politică modernă - Hobbes și Rousseau, evident - constă, s-ar putea spune, în comentarea acestor trei faze laconice care ne învață: 1) că există un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
unei comunități filosofice plasate sub semnul lui Epicur. Ea dovedește că, în Antichitate, filosofia este o problemă existențială, practică și vizibilă în toate sectoarele realității. Casa hedonistă - și comunitatea care o locuiește - merită crearea unui concept sau elaborarea unui personaj conceptual: de altfel, ea este personaj conceptual... Vila lui Piso trece drept una dintre cele mai somptuoase din întreaga lume latină. Structurile arhitecturale grandioase, decorațiunile magnifice, picturile prețioase, bibelourile de valoare, operele de artă de mare calitate, ieșite din cele mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
lui Epicur. Ea dovedește că, în Antichitate, filosofia este o problemă existențială, practică și vizibilă în toate sectoarele realității. Casa hedonistă - și comunitatea care o locuiește - merită crearea unui concept sau elaborarea unui personaj conceptual: de altfel, ea este personaj conceptual... Vila lui Piso trece drept una dintre cele mai somptuoase din întreaga lume latină. Structurile arhitecturale grandioase, decorațiunile magnifice, picturile prețioase, bibelourile de valoare, operele de artă de mare calitate, ieșite din cele mai pricepute mâini, semnifică un nou mod
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
zeii răzbunători, religiile castratoare, speranțele legate de viața de apoi, mecanica sentimentelor, prejudecata monogamică, logica amoroasă. Pe pământ ca și în cer, el sacrifică himerele pe imensul rug al filosofiei sale materialiste și mecaniciste. El își așază printre primii palatele conceptuale dincolo de bine și de rău. Lumea merge, târâș-grăpiș, pentru că majoritatea oamenilor se mint, se iluzionează, construiesc decoruri de teatru în care-și spun povești. Pentru a nu privi în fața mizeria propriei lor existențe, tragismul destinului lor, ridicolul oricărui divertisment social
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
ideilor își descoperă mai târziu coerența, istoricul tinde să se confunde cu logical. Ipoteza hegeliană trebuie căutată în poetica simbolistă și postsimbolistă. Tot aici trebuie căutat raporturile între poezie și filosofie. Ideeia “purificării “ și cea a “reîntoarcerii “ se integrează în conceptual de complex al poeziei moderne. Dar nu fără să servească unor rosturi metafizice. Resping în acest context speculația versificată ori a pledoariei sentimentale fiindcă funcția cognitivă a artei rămâne la fel și rafinarea și adecvarea ei la posibilitățile specifice. Un
ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIE ŞI FILOSOFIE de AL FLORIN ŢENE în ediţia nr. 340 din 06 decembrie 2011 [Corola-blog/BlogPost/364559_a_365888]
-
își împrumută reciproc mijloacele.Nu contează dacă, de pildă, „poetul-filosof “ renunță la funcția lirică a poeziei pentru a exprima idei sau speră ca abia prin conceptualizare să ajungă la adevărata poezie, confuzia mijloacelor și pierderea funcției specifice subminează inițiativa lui. Conceptual modern al poeziei se constituie, în genere, prin renunțarea la sintaxa rațională, la gândirea discursivă în genere, evoluția de la simbolism la suprarealism se confundă cu o îndepărtare treptată de filosofie. Poezia modernă nu ni se pare a fi mai departe
ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIE ŞI FILOSOFIE de AL FLORIN ŢENE în ediţia nr. 340 din 06 decembrie 2011 [Corola-blog/BlogPost/364559_a_365888]