KorAP: Find »[drukola/base=conviețuire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...34 35 36 ...117 >

2,909 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

din cele mai interesante momente din istoria spațiului mediteranean este considerat secolul al IV-lea, căruia îi este propriu un adevărat "dualism religios". Un interval de graniță, revendicat de două lumi: păgână și creștină, veche și nouă, un tărâm al conviețuirilor tolerante și al ostilităților deschise, al continuității și rupturii, al tradiției și înnoirii. Acest secol încheie un "ciclu istoric" început încă din secolul al II-lea"Antichitatea târzie"definit de antropologia istorică, când s-au pus fundamentele civilizației creștine. Viața

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
păgânismului în Dobrogea. Actul de martiraj al Sf. Aemilianus de la Durostorum arată că, la mijlocul secolului al IV-lea, templele păgâne erau deschise și se desfășurau ceremonii, sub Constantius (337-361). Cercetarea arheologică din Dobrogea ne oferă imaginea supraviețuirii păgânismului și a conviețuirii acestuia cu creștinismul în ofensivăla Dinogetia (Garvăn-jud. Tulcea), este atestată continuitatea cultului familiei, zeii locali și credința în zeii tradiționali ; la Histria, un grup îl înfățișează pe Hercule. Sf. Augustin spune într-o scrisoare: deși templele erau distruse, slujitorii au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării. Într-un ținut ca cel nord-dunărean al fostei provincii Dacia, rămas politic-administrativ și bisericesc în afara Imperiului, un conflict acut între vechea și noua credință a fost puțin probabil, dimpotrivă, putem presupune, intuitiv, că n-a fost teritoriu mai propice conviețuirii păgâno-creștine ca cel din nordul Dunării. Este adevărat, limba română conservă cuvântul "zănatic"-dianaticus, adorator al Dianei, "drac" ș.a., dar zelul eroic al apostolilor sud-dunăreni contra "zănaticilor" (de la zână), de care vorbea Pârvan, nu este verosimil, dar nici idilică n-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sud și est de Carpați Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpați, linia limesului Transalutanus și Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia și din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăți multietnice, datorată conviețuirii geților (autohtonilor), cei mai numeroși, cu semințiile germanice (vizigoți, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmați, roxolani, alani), daco-romani și alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de MureșCerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
învățături diverse, ceea ce a avut consecințe însemnate pentru începuturile creștinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat și urme arheologice, dar acestea sunt puține și nesemnificative. Specificul vieții creștine la est și sud de Carpați era, în acest interval, conviețuirea bisericii (comunității) ortodoxe cu biserici (comunități) heterodoxe, ariană și audiană-aspectul cel mai interesant este reprezentat de elementele locale, aparte, ceea ce a dus la anumite particularități ale creștinismului nostru. Între comunitatea ortodoxă și cea ariană au existat mai multe afinități în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
învățătura ariană aceasta a dus la cuvântul "Crăciun" contribuția cea mai importantă și singura la geneza creștinismului popular al românilor. Creștinii de la sud și est de Carpați nu abandonaseră complet vechile credințe, în secolul al IV-lea, ba mai mult, conviețuirea în cadrul acelorași forme de habitat cu păgânii, înrudirile, condițiile sociale au dus la conservarea îndelungată a unor obiceiuri vechi, reveniri la practicile tradiționale. Se pune întrebarea dacă, pe lângă cele arătate mai sus, a existat realmente o viață creștină în teritoriile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
daină, doini, dăini), iele (traco-dac), dolf, dulf, duf ("duh de mare"), vatră, zgripțor (animal fantastic, înaripat), zgripțuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecință a unor semnificații avute de aceste cuvinte în mitologia, credințele și superstițiile autohtonilor, perpetuate după creștinare. În plus, conviețuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creștinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte și interferențe spirituale, dar și accentuarea diferențelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus paganus, romanitatea și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Transilvania). Raportul dintre creștinismul gepizilor și cel al populației romanice, în perioada dominației gepide (454-568) este greu de determinat, după înfrângerea lor, în 568, de avari și longobarzi, a avut loc o pătrundere masivă a gepizilor în interiorul arcului carpatic (Transilvania), conviețuirea dintre romanici și gepizi aici a fost o realitate. Evoluția creștinismului romanic, în secolele V-VI, a pus problema organizării comunităților locale și raporturile lor canonice cu biserica din Imperiu. În teritoriile de la sud și est de Carpați, pentru secolele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
animale și umane, iar în domeniul funerar, slavii distingeau sufletul de trup și practicau incinerația. Studiul comparativ al spiritualității slave și al celei arhaice românești i-a condus pe etnologi la concluzia că cea slavă a îmbogățit pe cea autohtonă. Conviețuirea româno-slavă, a fost o realitate, care s-a accentuat din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, așa cum indică descoperirile din așezări și necropole, și s-a prelungit până în secolele X-XI, cu slavii care viețuiau în interiorul voievodatelor din vestul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștini, divinitățile noilor veniți erau idoli vulgari. Ca urmare, așa-zisul adstrat slav al culturii populare românești, mai ales cel mitologic și religios, trebuie înțeles drept niște calcuri pe un fond străvechi, care în anumite condiții social-politice (dominații străine), demografice (conviețuiri, asimilări) și spirituale (moșteniri indo-europene) a putut îmbrăca o nuanță de factură slavă. Dar bogata zestre romană și traco-dacă (a se vedea bazele creștinismului) a constituit adevăratul fundament al universului spiritual românesc. 62 Etimologia slavă a multor vocabule ce vizează

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
latin sau indo-european, întrucât fenomenul își are originea în realitățile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credințe, superstiții, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferențele și conviețuirile spirituale dintre romanici și slavi. De pildă, terminologia daimonologiei românești: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelnițe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripțor, zgripțuroaică, dar și latinul drac (draco) alături de care stau "cohorte" întregi de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lat. magister. Bogăția patrimoniului cultural romanic și rezistența sa în fața celui slav se observă și din influența exercitată de latină asupra slavei, elementele de origine latină din limbile slave referitoare la credințe, cutume, superstiții sunt o consecință a bilingvismului și conviețuirii spirituale. De pildă: luna (lat.)-luná (slv), lunaticus-lunátik, Rosalia-rusalja, Calendae-Koljada, Creatio-Creciune, Crăciune-Kračun (bg.), Troian-Trojanu. Singura populație creștină, dar eretică (ariană), care a trăit, la începutul secolului al VII-lea, alături de romanicii din Crișana, Banat și Transilvania o reprezentau gepizii, dar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aureliană și până la așezarea slavilor (275-602), autohtonii au avut contacte directe, au conlocuit și au conviețuit, în anumite forme, cu migratorii. Dintr-o serie de izvoare istorice (literare), precum Pătimirea Sf. Sava, din secolul al IV-lea, reiese că o conviețuire a migratorilor (alogenilor) cu autohtonii era nu doar posibilă, ci și necesară. Astfel, când normanzii au venit în Franța, căpetenia lor spune regelui: Nu putem face pace cu tine, căci pământul ce vrei să ni-l dai, nu este cultivat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub aparența libertății". Și el adaugă: Ei caută la barbari omenia romană, căci la romani nu mai pot suferi neomenia barbară". În perioada de sfârșit a Imperiului Roman se constată o scădere a populației, părăsirea terenurilor agricole, descompletarea armatei.1 Conviețuirea daco-romanilor cu barbarii (germanici) întâmpină două obiecții: 1. în alte provincii, elementul roman a pierit, deci și în Dacia, și în limba română nu s-a păstrat influențe germane (în Dacia nu a fost o colonizare masivă germană) și 2

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arheologice nu pot fi atribuite, în secolele III-IV, autohtonilor sau iazigilor. Totuși, elementul etno-cultural autohton este predominant, iar în estul Banatului prezența daco-romanilor este copleșitoare. Raporturile concrete dintre autohtoni (daco-romani) și sarmați (iazigi) nu le cunoaștem prea bine, dar în conviețuirea dintre ei împrumuturile au fost reciproce. Goții, veniți din Moldova și Muntenia, așadar de la est și sud de Carpați, s-au așezat pe teritoriul fostei provincii romane doar în Transilvania, și anume în nordul și sud-estul acesteia. În Oltenia și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dus la sfârșitul civilizației Sântana de Mureș-Cerneahov.15 Hunii În ceea ce privește dominația hunilor, N. Iorga o rezumă, în sinteza sa, într-o metaforă, "În umbra lui Attila". Asupra lumii sătești dunărene ce trăia în tiparele ei vechi (obișnuite) și în bună conviețuire cu goții, se întindea, la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, stăpânirea hună, un nou tip de dominație barbară. Anume, acela din lagărul închis care strângea pe toți ostașii în ring, grupare concentrată de oameni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Deși asimilarea nu a avut aceeași intensitate pe întreg teritoriul vechii Dacii, stadiul de dezvoltare social-economică a avut consecințe nete în favoarea populației romanice-cea mai evoluată, cea mai numeroasă și cea mai veche etnică și creștină. În secolele VII-X, în cursul conviețuirii româno-slave, majoritatea slavilor se vor topi (contopi) treptat, etnic și lingvistic, în marea masă a românilor-autohtonii și stăpânii pământurilor de la Dunăre, Carpați și Mare. Chiar dacă în unele regiuni periferice ale spațiului românesc, anumite comunități slave vor fi supraviețuit până în secolele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
migratoare. În secolele VII-X, asimilarea de către români a unor grupuri de slavi este dovedită concret nu numai de prezența unor elemente culturale specifice fiecărei populații, în așezări și cimitire, ci și prin folosirea în comun a acelorași așezări și cimitire. Conviețuirea îndelungată între români și populațiile nomade, slavi mai ales, eterogene sub aspect etnic și lingvistic, s-a încheiat cu o sinteză culturală unitară (civilizație), specifică unor teritorii întinse. Superioritatea numerică, caracterul autohton și sedentar, ca și trăsăturile generale ale civilizației

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
militare slave de lungă durată, a avut consecințe profunde asupra societății romanice autohtone. Limba slavilor rămași în Dacia (nordul Dunării), după 602, s-a stins (a dispărut), dar aceste influențe slave au persistat în limba romanicilor din nordul Dunării, în urma conviețuirii timp de secole cu aceștia (vezi cap. VII). Slavii din Dacia, care locuiau în Carpați și la Dunăre, nu au alcătuit state (regate), precum neamurile germanice și turanice (goți și huni), iar organizarea lor politică era cea gentilică (bazată pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sud. Procopius, în Istoria secretă, spune că de pe urma actelor de pradă ale slavilor, 20.000 de romani sunt duși anual în robie în părțile scitice, adică în nordul Dunării.19 O importantă mărturie contemporană despre romanicii din nordul Dunării și conviețuirea lor cu slavii, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, este Strategiconul împăratului Mauriciu. Astfel, aflăm că prizonierii luați de slavi, după un timp, sunt lăsați liberi, fie să se întoarcă în țara lor (în Imperiu), fie să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavi, după un timp, sunt lăsați liberi, fie să se întoarcă în țara lor (în Imperiu), fie să rămână în nordul Dunării, ca oameni liberi și amici ai lor (slavilor). Și din această mărturie, autorizată, rezultă că era posibilă o conviețuire a populației daco-romane cu slavii. În acest timp, slavii instalați în Dacia (nordul Dunării) trăiau în sate și aveau pământuri cultivate-ei cunoșteau agricultura, susține Panaitescu, dar baza economiei lor nu era cultivarea pământului, ci creșterea vitelor, folosite și ca unitate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavii din Dacia duceau o viață stabilă de crescători de vite și agricultori (cultivatori). Erau organizați sub forma "democrației militare", având mulți regi-conducători ai unor uniuni de triburi. Așadar, în secolele VI-VII, în nordul Dunării, erau condiții favorabile unei conviețuiri a romanicilor cu slavii. Strategiconul lui Mauriciu este cel mai vechi document (text) despre existența unei populații romanice în nordul Dunării: bizantinii știau bine că între slavii din Dacia (nordul Dunării) locuia o populație romanică care conviețuia cu slavii. Este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
A.D. Xenopol ș.a.). Dar, în acest fel, nici germanii, nici slavii sau hunii n-ar fi putut trăi (supraviețui) pe pământurile ocupate fără acei producători care munceau pentru ei. Astăzi, concluzia judicioasă care s-a impus este aceea a unei conviețuiri între dominatorii nomazi (alogeni) și autohtonii romanici. Mai direct spus: acolo unde au fost barbari în Dacia, trebuie să fi fost și autohtoni, căci nefiind vorba despre o colonizare masivă germană sau slavă, mai curând putem vorbi despre o pătură

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
supusă nici unei stăpâniri monarhice sau senioriale feudale. Aceasta avea să ducă la asimilarea slavilor și a altor populații de alogeni din nordul Dunării de către români. Două concluzii se impun: 1. Influența slavă în limba română-fenomen cultural și etnic, se datorește conviețuirii roimâno-slave care a durat mai multe secole (VII-XI) și care a sfârșit prin asimilarea slavilor de către români-colonizarea slavă era sporadică în nordul Dunării. 2. În schimb, în sudul Dunării, unde s-au constituit state slave, lucrurile au evoluat altfel: aici

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unui proces ce se întinde de-a lungul mai multor secole și terminat abia în secolul al VIII-lea (Panaitescu). Doar în acest fel, prin teoria pânzelor de populație, care treptat se cristalizează pe un anumit teritoriu, printr-o lungă conviețuire, în aceleași regiuni, se clarifică înrâurirea slavă asupra limbii române, marele număr de cuvinte împrumutate și unele elemente gramaticale slave în limba noastră și, totodată, puternica influență a limbii latine sud-dunărene asupra limbii bulgare, inclusiv în gramatică (vezi mai jos

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]