2,559 matches
-
găsește în Școala hermeneutică germană 1. Prefigurate de analizele lui Edmund Husserl (1859-1938) asupra dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale, tezele lui Martin Heidegger (1885-1976) despre structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) le-a perfectat în magistrala sa operă Adevăr și metodă (1960). De mai bine de patruzeci de ani, demersul său a stârnit numeroase ecouri importante, influențând decisiv reflecția teologică sau culturală a zilelor noastre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
istoric al lumii care provoacă interpretarea. Fuzionarea acestor orizonturi nu poate avea loc decât într-o conștiință individualizată. Pentru a sesiza orizontul apariției unei voci, interpretul trebuie să facă efortul localizării rădăcinilor noastre istorice. Tradiția funcționează ca un participiu prezent. Hermeneutica lui Gadamer devine o fenomenologie a întâlnirii sinelui prin celălalt. Universalitatea dimensiunii hermeneutice a tradiției se datorează elementului lingvistic (Sprachlichkeit) specific oricărei comunicări între oameni. Suntem întotdeauna susținuți de o memorie comunitară, iar elementul lingvistic reprezintă factorul de unitate și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
personal”. Acest tu idiomatic este rezultatul unui efort colectiv, întreprins pe parcursul mai multor secole, de a formula cele mai profunde idei ori stări sufletești. Sein, das verstanden kann, ist Sprache („Ființa care poate fi înțeleasă este limbă”) - acesta este corolarul hermeneuticii ontologice gadameriene, pentru care „moartea subiectului” rămâne imposibilă. Ergotc "Ergo" Dincolo de tradiție, vom putea descoperi în tăcere conturul propriilor mărginiri. Suntem întotdeauna parte a unui proces de transmitere și transformare alchimică a trecutului în prezent. Limba este interfața acestei medieri
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pelerinajele și apoi citaniile sfinte - exprima de fapt nevoia profundă de regenerare lăuntrică și dorul de lumină, de inefabil sau de căldură vindecătoare 1. Vârsta etică a adolescenței confirmă așadar prioritatea intuiției holistice față de decupajul analitic, a gestului fondator față de hermeneutica întârzierilor savante. Confruntarea dintre religia seculară a comunismului și oamenii liberi ai rezistenței românești ne arăta că integritatea se câștigă printr-o păzire temeinică a locului inimii. Închisoarea era locul unde pofta de profanare a călăilor conducea la macularea gesturilor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
n’y a pas de hors-texte. Socotim că toate percepțiile alterității sunt tot atâtea moduri ale lecturii. Tratăm univoc realitatea, ca pe o ciornă ce poate fi mereu transcrisă „pe curat”. Totuși, ne înșelăm dacă așteptăm ca din această practică hermeneutică să rezulte „identitatea narativă” a unui subiect vital. Orice discurs poetic, filozofic sau religios avansează tema unei contemplații imediate. Dacă invocăm poezia sau tabloul ca repere ale unei „formări umaniste”, se schimbă oare ceva în destinația tristei noastre derive? Analfabeți
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
practicată de întreaga tradiție monastică, aproape că nu mai trebuie subliniat. După mărturia Sf. Augustin (Confesiuni 6.3.3), un început al modernității lecturii apare odată cu Sf. Ambrozie de Milan, care renunță la cititul în șoaptă. Dimensiunea audio-tactilă presupusă în hermeneutica scrierilor sacre de odinioară dispare. Textul este mut. Tiparul modifică nu doar mecanismele transmiterii unei eredități teologice sau culturale, ci însuși modul de manifestare în lume a cunoașterii. Organizarea lineară a codexului ascunde structura de palimpsest a textualității. Ideea că
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
poate fi indiferent. Oricât de dificilă ar fi asimilarea deconcertantelor sale monumente de realitate, întâlnirea cu trecutul reprezintă o obligație pentru orice conștiință trează. Înțelegerea configurației polimorfe a experienței sacrului în istoria umanității ar putea solicita acel tip de generozitate hermeneutică pe care nu puțini cărturari ai Bisericii, de la Clement Alexandrinul (150-211/216) la Serghei Bulgakov (1891-1944), l-au exersat. Într-o epocă a uitării, dominată de prejudecăți și stereotipii, o asemenea confruntare ar putea revela criteriile teologico-politice ale identității (pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ca actualitate, cât și ca posibilitate 2. Sentimentul modern al triumfului puterii umane asupra puterii naturii alungă orice umilință 3. Pentru a învia Dumnezeul adevărat al Evangheliei, era, așadar, necesar ca „Dumnezeul filozofilor” invocat de Blaise Pascal (1624-1662) să moară. Hermeneutica modernității are, prin urmare, un sens terapeutic. El consemnează disoluția unei subtile, dar foarte răspândite forme de idolatrie. Trecerea de la idolul conceptual al metafizicii la icoana doxologică a liturghiei nu este deloc facilă. „Moartea lui Dumnezeu” nu implică neapărat un
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
îndoială posibilitatea cunoașterii în genere, în timp ce stoicii și epicureicii au admis-o din perspectiva postulatului evidenței percepției. Prolepsis - sau prejudecata, în termeni moderni - a fost acceptată ca o componentă indispensabilă a oricărui discurs (la această concluzie revenind în secolul trecut hermeneutica fenomenologică)3. Clement Alexandrinul a văzut un simplu act de credință în recursul filozofilor la întemeierea principiilor ultime pe o percepție subiectivă 4. În polemica sa cu arianul Eunomie din Cyzic (†393), Sf. Grigorie de Nyssa își exprimă același scepticism
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
expresiei înalte. În locul unei rostiri alese, întâlnim pretutindeni în spațiul public bombăneala, desfrâul nerușinat al flecărelii și elogiul smintit al bârfei. Amputarea imaginarului prin formatarea algebrică a inteligenței face din cei mai înzestrați moderni recenți niște oameni lipsiți de sensibilitatea hermeneutică naturală a anticilor. Nu mai învățăm proverbe, dar citim sloganuri; nimeni nu mai memorează poezii sau ghicitori, dar toți cunosc riturile de trecere televizate: suntem niște bieți devoratori de publicitate. Am pierdut neliniștea în fața totalității pentru câteva competențe strict calculatorii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
suficient în acest sens. Pentru orice creștin, întâlnirea cu Hristos se transformase într-o judecată de apoi a istoriei umanității și în apocalipsa unei biografii personale. Toată biografia creștinului capătă un sens din perspectiva botezului întru Hristos. Acest tip de hermeneutică teleologică va fi proiectată asupra istoriei vechiului Israel sau a întregii umanități căzute. Părinții Bisericii vor aplica o lectură spirituală (anagogică) memorialului iudaic al izbăvirii. „Egiptul” devine metafora captivității idolatre, „exodul” reprezintă eliberarea de patimi și botezul curățitor, iar „Canaanul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
aplica o lectură spirituală (anagogică) memorialului iudaic al izbăvirii. „Egiptul” devine metafora captivității idolatre, „exodul” reprezintă eliberarea de patimi și botezul curățitor, iar „Canaanul” este imaginea paradisiacă a întoarcerii acasă. În tradiția patristică, succesul alegoriei - care nu este o metodă hermeneutică, ci o exigență a vieții „în Duh și adevăr” - n-a încurajat niciodată suspiciunea istoricului umanist de mai târziu, grăbit să găsească falsuri sau contradicții în texte pe care Biserica le considera urme ale unei descoperiri dumnezeiești, iar nu surse
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Mircea Eliade - și încununată de trilogia Istoria ideilor și credințelor religioase (1978-1984) - confirmă viziunea exprimată de școala germană despre istoricitate ca orizont indepasabil al cunoașterii existențiale a omului modern. După J.G. Herder (1744-1803), W. Dilthey (1833-1911) și M. Heidegger (1889-1976), hermeneutica fenomenologică din școala lui H.-G. Gadamer (1900-2002) a confirmat efectivitatea conștiinței istorice prin analiza limbajului ca mediu al oricărei reflecții și comprehensiuni. Atât încărcătura subiectivă, cât și depozitul de echivoc al rostirii - de la mimică și intonație până la expresiile verbale
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nutrit de un paradoxal optimism eshatologic: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (I Corinteni 13, 12). O hermeneutică generală a istoriei incomplete poate fi făcută numai sub o rezervă eshatologică, în speranța că sfârșitul va conferi deplina iluminare despre lucrurile veacului. Teologia istoriei n-ar trebui să devină niciodată o metaphysica specialis ce înlocuiește inspirația Duhului cu „omeneasca
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
să reconstruiască paternitatea și mediul genetic ale textului. Urmează apoi competența psihologică, însărcinată cu „arta divinației” sau a intuiției spontante. Aceasta nu l-a făcut însă pe Schleiermacher să se despartă de idealul kantian, după care cele trei straturi ale hermeneuticii (intentio auctoris, intentio operis, intentio lectoris) puteau fi unificate. Distincțiile marcate de Schleiermacher vor fi recunoscute ulterior de W. Dilthey (1833-1911) în celebrul său manifest intitulat „Die Entstehung der Hermeneutik”. Aici, explicația și înțelegerea acoperă distanța dintre Naturwissenschaften și, respectiv
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de Schleiermacher vor fi recunoscute ulterior de W. Dilthey (1833-1911) în celebrul său manifest intitulat „Die Entstehung der Hermeneutik”. Aici, explicația și înțelegerea acoperă distanța dintre Naturwissenschaften și, respectiv, Geisteswissenschatfen. Cu alte cuvinte, „neînțelegerea” trebuie dezlegată prin operațiile sintetice ale hermeneuticii. De „înțelegerea greșită” se ocupă științele exacte. Este un pas înainte, căci Dilthey sesizează haloul indeterminării în care întreaga facticitate a vieții umane vibrează. Totuși, celălalt pas rămâne pe loc, împreună cu nostalgia progresist-istoristă, conform căreia orice relectură a realității trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
căci Dilthey sesizează haloul indeterminării în care întreaga facticitate a vieții umane vibrează. Totuși, celălalt pas rămâne pe loc, împreună cu nostalgia progresist-istoristă, conform căreia orice relectură a realității trebuie să fie neapărat „mai bună” decât cea precedentă. Pentru Martin Heidegger, hermeneutica nu va putea ieși de sub stigmatul inautenticității care configurează, cel mai adesea și cel mai ușor, raporturile dintre oameni. Distanțarea de alteritatea alterată de anonimat (das Man) este, de aceea, un act incomplet de violență, care nu epurează efortul interpretării
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
va refuza orice echivalență între caracterul aparent imediat al vorbirii și gândirea total transparentă. Evitând identificarea caracterului nemijlocit al rostirii cu „prezența pură” (autoconsistentă) a sensului sau, altfel spus, refuzând conceperea interpretării scrierii după modelul dialogului verbal, Derrida vede în hermeneutică o știință arheologică. Limbajul este structurat ca un sistem de trimiteri poștale: întrucât totul e semn, nimic nu e lipsit de însemnătate. Nu doar pluralitatea, ci orice mediere lingvistică e suspectă. Derrida contestă nu doar paradigma teologică a „înțelegerii nemijlocite
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Derrida contestă nu doar paradigma teologică a „înțelegerii nemijlocite” în revelația Cuvântului. El refuză să creadă că ar putea exista o realitate căreia să-i revină în mod exclusiv un nume propriu. Va fi nevoie de inserția fenomenologiei în câmpul hermeneuticii pentru ca Hans Georg Gadamer să alunge definitiv mitul progresului hermeneutic și să descrie procesul prin care „înțelegem mereu altfel, niciodată mai bine”. Pentru discipolul lui Heidegger, structurile anticipatoare ale comprehensiunii capătă, ca borne ale finitudinii, un sens pozitiv. Din acest
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
făgăduințeitc " Celălalt sau tărâmul făgăduinței" Există însă și o altfel de „neînțelegere”, consumată ca mirare dezamăgită sau resemnare surdă în fața aparenței. O asemenea ecuație se rezolvă nu prin „reducerea la absurd”, ci prin „reducția la tăcere”. Cea din ultimă decizie hermeneutică suspendă judecata valorică asupra integrității morale a celuilalt. Votul „ascultării”, care nu ține de acustică, devine aici imperativ. Celălalt este, prin însăși natura sa, tărâmul făgăduinței. În această nesfârșită posibilitate dată fiecăruia - dacă omul este „un animal care promite” (Nietzsche
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
spera și a iubi sunt singurele forme de neutralizare a „absurdului” în limitele neînțelesului care, iată, promite sublimarea cunoașterii. A cunoaște fără a înțelege nu este o situație contradictorie, ci doar paradoxală. Ajunsă în acest plan de imanențe complementare, restituția hermeneutică a „infinitului” celuilalt coincide perfect cu adâncimile apofatice ale „misterului” alterității despre care vorbește teologia patristică. Avem aici de-a face cu mai mult decât o simplă întoarcere la epistemologia „slabă” a adevărului „non-manifest” (K. Popper). Citită în cheia revelației
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
patristice tinde astfel să se estompeze. Acestei grupări moderate i se adaugă pletora de cercetători americani din școala lui Peter Brown (ne gândim în primul rând la Elisabeth A. Clark 2 sau D. Brakke 3). Abordând spiritualitatea deșertului printr-o hermeneutică a suspiciunii, în care relațiile dintre episcop și „omul sfânt” evidențiază doar niște mecanisme ascunse ale voinței de putere, mai precis un amestec de politică, ideologie ecleziastică și psihanaliză avant la lettre, acești exegeți radicali caută și, fapt deloc mirabil
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Bădiliță la literatura monastică a Răsăritului dovedește acest dureros adevăr. Nu orice traducător este un savant și nu orice savant este un bun interpret al teologiei patristice. Când este vorba mai ales despre tâlcuirea textelor misticilor, atunci premisele unei reale hermeneutici simpatetice nu trebuie desconsiderate. Rostul scrierilor duhovnicești ale Părinților deșertului nu este acela de a hrăni polemici contemporane sau de a excita câteva curiozități intelectuale 1. Scopul Părinților era zidirea comunității ecleziale și, în lumea modernă chiar, aceasta trebuie să
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Emilianos conservă fina acustică a prelegerilor originale. Nimic nu pare pierdut: căldura respirației, ezitările intermitente, exclamații neașteptate, jocuri de cuvinte, ironii și puncte de suspensie. Cele douăsprezece cuvântări devin tot atâtea repere tematice pentru o dublă lectură: mai întâi lectura hermeneutică (speculatio), iar apoi citirea repetată, duhovnicească (ruminatio)1. Renașterea permanentătc "Renașterea permanentă" Luate în întregime, catehezele părintelui Emilianos par o glosă prelungită la un verset din Sf. Pavel: „Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în singurătate. Tot la St. Genèvieve-de-Bois își adâncește lecturile teologice și oferă îndrumare unor tineri doritori de îmbunătățire duhovnicească. În noile condiții, părintele Sofronie desfășoară o susținută activitate publicistică și literară. Aici va redacta o introducere personală - mai precis, o hermeneutică a scrierilor Sfântului Siluan, stimulat de conversațiile uneori contradictorii cu teologul Vladimir Lossky. Ulterior, acest volum va primi o largă recunoaștere internațională. La un moment dat, părintele Sofronie a avut chiar intenția de a se înscrie la doctorat la Institutul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]