1,250 matches
-
fervoare impostura din jur. Convingerile, credințele, iluziile altora, pentru că nu le poate el însuși trăi, i se par consecința unei mimări. Cu o ferocitate aproape dementă, acuză lumea de prefăcătorie și de mistificare. Iată: „În toate și în toți simt impostura, peste tot văd iluzie și minciună. În consecință, relațiile mele cu ceilalți sunt grav compromise. Când întâlnesc un om adevărat, primul impuls este să cred că-i o neînțelegere sau că am halucinații” (I, 167-168). Este motivul pentru care, într-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ochilor” (I, 350). Multe din reacțiile lui Cioran sunt consecința acestei neputințe de a vedea în ceilalți ceea ce el nu poate fi. Reducând totul la sine, identifică, nu numai în poporul din care a plecat, dar și în umanitate, propria impostură, adică neputință. Uneori, într-adevăr, joacă deliberat un rol, dar după ce cortina cade, cel mai adesea se disprețuiește pentru asta. E la mijloc complicata sa relație cu ceilalți, asupra căreia vom reveni. Deocamdată, iată un exemplu care are legătură cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adică neputință. Uneori, într-adevăr, joacă deliberat un rol, dar după ce cortina cade, cel mai adesea se disprețuiește pentru asta. E la mijloc complicata sa relație cu ceilalți, asupra căreia vom reveni. Deocamdată, iată un exemplu care are legătură cu impostura: „Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbacul în situația mea, nefericit și trist până la depravare!” (I, 207). Altădată, e la polul opus, dar consecința este aceeași: „Azi după-amiază, Celan va fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ai fost atât de laș, că l-ai menajat în așa hal și că n-ai explodat în cele din urmă” (264). Problema aceasta, a violențelor abia reținute sau declanșate energic, constituie subiectul unei alte dezbateri. De reținut doar că impostura e și un mijloc de a proteja, dacă nu din generozitate, atunci din lașitate. Un alt motiv pentru Cioran de a se incrimina. Pe cât de mult ipocrizia existențială a celor din jur e cauza unei revărsări de nihilism, tot pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
continuă: „Ură de sine vecină cu urletul și lacrimile” (II, 57). În alt loc, aceeași poltronerie: „În anxietate intră timorare și chiar poltronerie” (I, 168). Doar că prezentul acesta, al explorării de sine, este și unul al denunțării falsului. Adevărata impostură aparținuse tinereții. La doar câteva rânduri după ce susține că înșelăciune este cuvântul care îi exprimă „filozofia”, Cioran constată cu nostalgie și dezamăgire: „Cu cât îmbătrânesc, cu atât îmi vine mai puțin să trișez. Vârsta anulează toate șansele farsorului ce-aș
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de vitalitate era, în tinerețe, o mască: masca celui care voia să fie altul. În altă parte, el e convins că adevărata sa identitate, netrucată, aparținuse exact tinereții. Abia după aceea a venit vârsta lipsei de credință, a inautenticității, a imposturii: „La vârsta când scriam în românește Cartea amăgirilor (douăzeci și cinci de ani?) trăiam cu o asemenea intensitate că îmi era literalmente teamă să nu sfârșesc ca întemeietor de religie... La Berlin, la München, am trăit extazuri frecventeă ce vor rămâne pentru
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
celui din anii aceia îndepărtați, „de febră și de nebunie”. Așadar, bănuit că e un impostor, Cioran se denunță el însuși drept un „melc prefăcut” (II, 232). Îi blamează pe toți cei care trișează și își denunță, la rându-i, impostura. Față de vremea febrei și a nebuniei, acum se întemeiază prin absență, căci impostura este imposibilitatea de a se identifica cu un crez și, prin urmare, este și iluzia propriei prezențe. Cât despre sensul defavorabil al imposturii, de care e acuzat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e un impostor, Cioran se denunță el însuși drept un „melc prefăcut” (II, 232). Îi blamează pe toți cei care trișează și își denunță, la rându-i, impostura. Față de vremea febrei și a nebuniei, acum se întemeiază prin absență, căci impostura este imposibilitatea de a se identifica cu un crez și, prin urmare, este și iluzia propriei prezențe. Cât despre sensul defavorabil al imposturii, de care e acuzat, Cioran mărturisește într-un loc: „Dacă n-aș crede în autenticitatea obsesiilor mele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
denunță, la rându-i, impostura. Față de vremea febrei și a nebuniei, acum se întemeiază prin absență, căci impostura este imposibilitatea de a se identifica cu un crez și, prin urmare, este și iluzia propriei prezențe. Cât despre sensul defavorabil al imposturii, de care e acuzat, Cioran mărturisește într-un loc: „Dacă n-aș crede în autenticitatea obsesiilor mele, m-aș socoti cel mai mare impostor din câți au fost vreodată” (II, 236). Peste două pagini, o afirmație asemănătoare: „Fără conștiința nefericrii
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mele, m-aș socoti cel mai mare impostor din câți au fost vreodată” (II, 236). Peste două pagini, o afirmație asemănătoare: „Fără conștiința nefericrii, aș fi cel mai mare impostor din câți există”, pentru ca, imediat, într-o paranteză să expliciteze: „Impostura se manifestă acolo unde excesul de luciditate nu e însoțit de conștiința nefericirii” (II, 238). Or, în aceste notații pentru sine (ce altceva sunt, chit că nu le-a dat foc, Caietele?), Cioran aduce în apărarea sa luciditatea și conștiința
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de luciditate nu e însoțit de conștiința nefericirii” (II, 238). Or, în aceste notații pentru sine (ce altceva sunt, chit că nu le-a dat foc, Caietele?), Cioran aduce în apărarea sa luciditatea și conștiința nefericirii. Ba chiar, conștiința acestei imposturi: „Un impostor conștient că-i impostor e negreșit mai înaintat în cunoaștere decât un om serios, plin de merite și dintr-o bucată” (III, 325). E aceasta felul lui Cioran de a-și asuma identitatea precară și precaritatea lumii. Și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fără suferință, ea nu-i decât bufonerie” Ă I, 250), sau i-am așeza pe compatrioții săi, cu care se identifică în zonele de adâncime; îi numește „escroci sentimentali” (III, 400). Oricum, departe de a fi voință de a înșela, impostura este la Cioran fatalitate. O fatalitate a inautenticității, alienării și suferinței. În drumul către adevăr, Cioran trăiește această experiență a propriei inconsistențe. Așa încât, Cioran trebuie crezut pe cuvânt atunci când spune că «sinceritatea» e „prima calitate pe care eu însumi mi-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adevăr” (I, 267). Să-l fi urmărit și pe el o astfel de teamă? Să-l fi ajutat și pe el Ă nu în scris, ci în viața cotidiană Ă momentele de ipocrizie? Acesta să fie sensul „ipocriziei” cioraniene? Al imposturii? „Nu sunt chiar atât de impostor”, îi spune cuiva care îi reproșează că mai ține la părerile celorlalți. Și continuă: „Voiam să spun că scepticismul meu nu e total, că mai cred în demnitate, că mai am prejudecăți, că încă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai cred în demnitate, că mai am prejudecăți, că încă prețuiesc un lucru ca respectul de sine. Într-adevăr, teoria mea este că, dacă ai înțeles anumite lucruri, tot ce faci după aceea e lipsit de sinceritate și deci frizează impostura” (III, 89). Or, Cioran a înțeles. Mai mult, știe că, printre „literatori și artiști”, ipocrizia este o metodă frecventă. De aceea refuză să scrie literatură și îi disprețuiește pe „literatori”. Sunt multe fragmentele în care Cioran vorbește despre literatură ca
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acces de febră” (III, 204). Pe Valéry, de care fusese contaminat în tinerețe, îl dezavuează. Până la un moment dat, când își înțelege nedreptatea: „Eu, care n-am scris nici măcar un vers, desființez dintr-o trăsătură de condei Cimitirul marin! Ce impostură!” (III, 205). Mai târziu: „Citit ieri cu imensă neplăcere într-o revistă englezească o «execuție» a lui Eliot care seamănă cu cea pe care i-am aplicat-o lui Valéry. E într-adevăr prea comod să fii nedrept. Cum am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ia calmante: „Nu pot să scriu decât sub imperiul febrei, al furiei. Or, din cauza gastritei și a altor beteșuguri, mă îndop cu calmante; astfel, îmi sabotez eu însumi activitatea, «inspirația», «opera»” (I, 309). Și neputința își asociază sentimentul acut al imposturii Ă impostura proprie și impostura celorlalți. Cioran nu suportă poltroneria și teatrul pe care simte că toți, în Franța, îl joacă. „Iubesc totul, în afară de om. Când mă gândesc la el, văd roșu înaintea ochilor” (I, 350), spune la un moment
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Nu pot să scriu decât sub imperiul febrei, al furiei. Or, din cauza gastritei și a altor beteșuguri, mă îndop cu calmante; astfel, îmi sabotez eu însumi activitatea, «inspirația», «opera»” (I, 309). Și neputința își asociază sentimentul acut al imposturii Ă impostura proprie și impostura celorlalți. Cioran nu suportă poltroneria și teatrul pe care simte că toți, în Franța, îl joacă. „Iubesc totul, în afară de om. Când mă gândesc la el, văd roșu înaintea ochilor” (I, 350), spune la un moment dat. Altundeva
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
scriu decât sub imperiul febrei, al furiei. Or, din cauza gastritei și a altor beteșuguri, mă îndop cu calmante; astfel, îmi sabotez eu însumi activitatea, «inspirația», «opera»” (I, 309). Și neputința își asociază sentimentul acut al imposturii Ă impostura proprie și impostura celorlalți. Cioran nu suportă poltroneria și teatrul pe care simte că toți, în Franța, îl joacă. „Iubesc totul, în afară de om. Când mă gândesc la el, văd roșu înaintea ochilor” (I, 350), spune la un moment dat. Altundeva: „Ca orice individ
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
permit, în ce-l privește, luxul celei mai mici iluzii” (III, 136). Peste câteva pagini: „Orice prezență umană îmi inspiră, în funcție de dispoziție, jenă sau groază. Niciodată nu mă simt normal înaintea unei ființe umane” (III, 148). De fapt, îl exasperează impostura: „E un mare cusur acela de a vrea să pari mai inteligent decât ești. // Să fii exasperat de vanitatea altora înseamnă să dai dovadă că ai și tu la fel de multă vanitate ca și ei” (III, 323). Disprețul față de ceilalți merge
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi în situația de a-și mistifica prezența: „Orice om, indiferent de înzestrare, de îndată ce dobândește importanță în ochii semenilor săi, devine sclavul lor, în orice caz, își pierde libertatea. Și nu-și mai poate păstra poziția în fața lor decât frizând impostura la fiecare pas” (I, 249). Abia așa, necunoscut, și-ar recuceri paradisul originar: „Poate că nu există fericire adevărată decât în renunțare. Să nu mai ai nevoie de această lume” (I, 106). Doar că renunțarea e primul pas spre acceptarea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să ader decât la o religie în care Creatorul și-ar râde de Creațiune Ă un Dumnezeu zeflemitor. // Totul ar fi atât de simplu dacă am accepta un Dumnezeu zeflemitor” (idem). Dar uneori trăiește sentimentul că, totuși, suferința hrănește numai impostura sensului: „Mă gândesc tot mai mult la suferințele ce n-au nici un sens, ce nu servesc la nimic, și mă revolt contra iluziei creștine ce le conferă tuturora o mare, o adâncă semnificație” (II, 183). În fine, când se hrănește
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
el ar fi fost poate posibilă. Iată: „Sunt prea mulți oameni, prea multe chipuri Ă nu mai putem rămâne față în față cu Dumnezeu” (I, 251). El însuși vorbește continuu, ore în șir, flecărește, pierde vremea, și-apoi își reproșează impostura; știe că nu are nimic de spus oamenilor: „N-am de spus nimic nimănui, am intrat de multă vreme în Incomunicabil” (I, 350). Într-un loc, mărturisește că a invidiat „singurătatea insului odios” (I, 105). Or, el nu poate fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
multă vreme în Incomunicabil” (I, 350). Într-un loc, mărturisește că a invidiat „singurătatea insului odios” (I, 105). Or, el nu poate fi nici odios, cum vrea, nici singur. Preferă, caragialean, aglomerările, pentru că-și găsește în rolurile pe care cu impostură le joacă, salvarea: „Nu am nimic să le spun oamenilor, iar ce-mi spun ei nu mă interesează. Cu toate astea, sunt sociabil, e neîndoielnic, căci de îndată ce sunt în tovărășia cuiva mă însuflețesc” (I, 111). De unde, încă, nevoia celorlalți în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
grăbit, acești vecini funcționează, și anume, se instalează în textura unei vieți de familie ușor fisurată și-și dau acolo legea lor, legea unei solidarități și a unei "cumințenii" acuzate, inamovibile. Sub această acțiune echivocă, în același timp bunăvoință și impostură, crevasele familiei "protejate" se adîncesc, caracterele se disparizează, conflictele se ascut, capul familiei afectat de eșec devine țintă de sarcasm și vindicte, membrii familiei oscilează între panică și înverșunare contestatară, și-o iau în cap, cum s-ar zice, și
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de pe urma "tranziției", ar fi trebuit să dea socoteală. Cînd colo, ce să mai vorbim... Cu vehemența și clamorile lui, Octav e vocea noastră, a celor exasperați, a celor descurajați, a celor obosiți de spectacolul ignoranței, pe de o parte, al imposturii nerușinate, pe de alta. Intoleranța lui erupe dintr-o exigență ale cărei cote urcă absolut. Marea lehamite care îl surprinde e încărcată de toate drojdiile unei dezamăgiri de nelecuit. Ar vrea, ah, cît ar vrea să-ți zgîlțîie semenii cu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]