13,698 matches
-
de strămoșii pustiiți prin iarba fără începuturile sacre în tremurul lor strâns și efemer, atât de aproape de cer. Și se mai spunea că nouăzeci și nouă de tați au crescut generații dezlegând lacătul porților lumii întregi! Aproape că le atingem obrazul și ochii spre înălțimi rămași deschiși, ca niște heruvimi! Se pare că sunt foarte aproape: cu aurul, cu fierul cu piatra, cu apa și aerul, cu drumul, cu vatra, cu cetățile bogate, cu inimi de frate sau de gheață. rămase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
s-a desprins din frumosul chip, inteligent și distins al mamei care m-a vegheat. Din zori și până-nserat. Al cui era blestemul în familia mea? Unde și cât s-a greșit în tăietura vieții? Cât a mai rămas în obrazul mic și schimonosit al durerii pe drumul care iese din comună să-i spună Mureșului ziua-bună? Poate la capătul lui va sta fiica mea. Aici s-a terminat cartea Despre poezie au mai rămas câteva gânduri în vitrine și la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
muls si ostenită de muncă, pentru că toată noaptea nu dormise din cauza drumului greu pe care îl străbătuse din Tara Făgărașului, ori din cauza lupilor ce dădeau târcoale turmei, adormise. Laptele se umflă “peste oală “, dădu în foc si o atinse pe obraz, lăsându-i semn, motiv pentru care toti semenii i-au spus “Breaza”. Alți bătrâni povestesc nepoților că băcița, fată deosebit de frumoasă, avea în păru-i negru o șuvita albă și era îndrăgostită de un Tânăr frumos, un fost haiduc, pentru
MONOGRAFIA ORAŞULUI BREAZA by DIANA ALDESCU () [Corola-publishinghouse/Administrative/91908_a_93221]
-
sub „pana” bătrânului scriitor basarabean. După îndelungi tatonări, asortate cu „aluzii fine”, „eschive glumețe”, „propuneri disimulate”, ea acceptă o „întâlnire secretă”. Iată-l dezbrăcând-o nerăbdător, precipitându-se în căutarea sânilor, a abdomenului ușor încordat, cu pielea întinsă. Atinge cu obrazul vegetația ce îi protejează floarea roz, încă închisă sub răcoarea trecutelor nopți de așteptare... Profesorul se dedă tuturor gesturilor de „florar împătimit”, încât femeia îl primește ca pe unvânt fierbinte de vară ce îi declanșează accente vitale nebănuite. Să fie
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
umane - androginul din mituri. Profesorul conchide că, de fapt, și dorința sa de „posesiune totală” este cam la fel, are aceeași finalitate subconștientă. Contemplând-o în momentele de dăruire, urmărindu-i destinderea feței, roșul buzelor întredeschise, pigmentarea în roz a obrajilor în preajma și în timpul orgasmului, el, bărbatul trecut demult de prima tinerețe, își dă seama că este oarecum indiscret, dar își găsește scuze în faptul că, urmărind-o, poate să-și controleze reacțiile proprii pentru a-i întreține cât mai mult
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
și orgasmic!), pe care mi-a inspirat-o pseudojurnalul romanticului scriitor basarabean. Este posibil ca multe reflecții ale sale să-și aibă originea în anii de recluziune în Gulagul sovietic, în lagărul siberian unde, încă tânăr, va fi poftit „dulce obraz de femeie” (ca să-l citez pe Sadoveanu) și va fi rămas doar cu visul... Acum, la vremea redactării acestor pagini, refulările (și frustrările!) sexuale de atunci încă își spun cuvântul. Legătura Profesorului cu Teodora cunoaște momente de „îngheț”, pauze lungi
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
agonie și preotul, făcându-l gelos (încă o dată) pe scriitorul îndrăgostit. Sarah avea un farmec aparte, izvorând dintr-o extraordinară putere de a iubi. Detectivul care o urmărea ajunge să o admire, ca și fiul lui, căruia i se vindecă obrazul (o mare pată roșie: angiom?) după ce ea îl sărută pe locul respectiv. Copilul este convins de puterea ei vindecătoare. Până și scriitorul, libercugetător, rememorând întâmplarea, abjură de la principiile sale ateiste. În fața despărțirii pentru totdeauna, Sarah încearcă să-l convingă pe
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
vezi, și cu toate acestea îl iubești! Un argument la care ateul Bendrix nu are răspuns. Sfârșitul femeii pare să întărească ideea, deja enunțată, conform căreia dragostea adevărată nu se termină odată cu moartea. Frumusețea ei durează, rămâne fie pe un obraz de copil, fie în sufletul celuilalt îndrăgostit, fie în pagina de roman. Concluzia mea: o iubire care se termină înainte de moartea celui îndrăgostit n-a fost iubire! Dragostea profundă, totală, ce transcende senzualitatea, se circumscrie ideii de eternitate. Orice amant
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
complet!”, își spune Profesorul, acum, după ce „aventura” lor a cunoscut o „cotitură decisivă”, cum a recunoscut el în ultima discuție. Stă așezat pe covor, lângă patul ocupat numai de Teodora, sprijinită pe două perne și mângâindu-i cu mâna stângă obrazul nebărbierit. O studiază discret, voind să ghicească ce anume o face atît de liniștită în fața viitorului apropiat. Oare să fie curajul inspirat de ființa aceea mică pe care o simte și el acum sub palma pusă pe abdomenul deja voluminos
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
de o necunoscută. (Sau mai ales în acest caz?!) I-a mărturisit totul Teodorei, inclusiv acest gând parșiv care, rațional și sentimental, i se pare aberant. Dar trebuie să scape de el! Ea îl ascultă zâmbind și îl mângâie pe obraz, matern. „De ce rămân bărbații mereu niște copii?” „Da, bună întrebare! Oare de ce? Nu cumva pentru că adesea îi avantajează?” - o dă el pe glumă. Au închis capitolul suspiciunilor, ca ținând de „firea lui cea păcătoasă”. Speră că nu a supărat-o
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
pe care tocmai a ridicat-o de subsuori până deasupra capului, îl trimit din nou în copilărie, când era „smuls în sus” de brațele vânjoase ale unui bărbat uriaș, căruia îi ajungea la genunchi. Simțea imediat pe față apăsarea unui obraz rece și țepos, al tatălui bucuros de regăsirea familiei după o zi de muncă în toiul iernii, la pădure. Își amintește perfect de clipa când se deschidea ușa și vedea mai întâi, uimit, o gambă înfășurată în jambiere militărești și
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
toată de o bucurie pe care n-o mai trăise. Mulțumesc mult, Virgil... mult de tot, mă-nțelegi? Ești cel mai... Dar nu mai continuă. Îmbrățișă iedul cît mai strîns și începu să-l mîngîie și cu palmele și cu obrazul. Frumosule... dragule... scumpule... măi moțoflicule... O să te duc acasă și o să... Ba să-l ducem la școală, la colțul viu, propuse Bărzăunul. Ce te bagi tu? îl repezi Virgil. Ba-i cel mai bun lucru, interveni Vlad. La colțul viu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
încercare? Nu putea să le lase la locul lor, sau să le acopere cu pămînt, ori să le arunce în mlaștina de lîngă izvor? Pe cine l-ar mai fi durut capul de ele? Iar ei ar fi rămas cu obraz curat și nu le-ar mai fi avut nimeni grija. Dar așa?... Mă, parcă a fost un făcut: Bărzăunul cu insulta adresată Ilincăi, el cu speriatul iedului și căprioarei și tot el cu luatul tăbliței! Păi să nu-ți vină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
despre asemenea lucru! Ce-ar mai fi rîs Vlad și Virgil dacă ar fi auzit de așa ceva! Iar Ilinca, precis i-ar fi întors spatele! Așa că se hotărî să mintă, deși nu-și putea da seama cum va ieși cu obraz curat din încurcătură. Își luă, totuși, inima-n dinți și spuse: Ți-o dau... cum să nu ți-o dau... Cred c-o mai am, dacă n-o fi luat-o fratele meu, Matei... Mulțumesc frumos, zîmbi dulce Ilinca, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
ar fi vrut să înghită un bostan și mai mult scînci vorbele decît le spuse: Nici dacă mă t-t-tai nu mă mai duc în p-p-pădure! Atunci cine să se ducă, eu? întrebă doctorul făcîndu-i lui Nuțu semne cu degetul la obraz. Dr-dr-dracul să se ducă, c-c-că eu nu mă mai duc! Și ieși din casă luînd-o la fugă spre casa bunicilor. Dați-o-ncolo de canistră, zise Matei a lehamite. Găsesc eu alta pînă dimineață. Bine c-am scăpat cu viață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
se-ntîmplă în uliță. Cînd colo dădu cu ochii de Bărzăun. În primul moment începu să rîdă, apoi se apropie miloasă de el. Ce-i cu tine, Ticule?... Ți s-a întîmplat ceva? Eh, nimic deosebit, răspunse cu indiferență Bărzăunul, deși obrajii începură să-i ardă. Mi s-a desfăcut un șiret și tocmai îl legam. Numai că a sărit javra ta să mă rupă, nu altceva. Dar unde te duci? La pădure. Pe-aici? Uite că pe-aici. Ce, nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
bărbăție, încît Ilinca începu să dea din cap minunîndu-se de asemenea curaj. Mi-aduci și mie un păstrăv, Bărzăune? se rugă ea cu voce înceată și tainică, pătrunzînd prin ochii Bărzăunului pînă-n adîncurile sale cele mai îndepărtate. Și numaidecît în obrajii pescarului înfloriră doi bujori. Se ridică de pe bancă și vru să spună ceva, dar parcă amuțise. Și nici ochii nu-l mai ascultau! Nu putea deloc să-i ridice din pămînt pentru a se uita iar la Ilinca. Mi-aduci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
să nu fii supărată pe mine. Cum să fiu supărată pe tine?... Doar noi sîntem prieteni și nu ne uităm la copilăriile altora! Și Ilinca revărsă asupra sa toată căldura ochilor, zîmbindu-i prietenoasă și lovindu-l încet cu palma peste obraz: Blegule! Tomiță lăsă ochii în jos pierdut, dar grozav de fericit că Ilinca i-a vorbit mai apropiat ca niciodată. După două ore și mai bine de la acest schimb de vorbe întregul grup se pomeni, sfîrșind un urcuș cumplit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
Poartă a Infernului, în arta lui Brâncuși retrăim Ziua Dintâi a formelor originare, a Începuturilor. De cealaltă parte a lumii, statuile lui Buddha ne insuflă pacea nirvanică a unei a treia stări, dincolo de ființă și neființă. Amintim acea "lacrimă de pe obrazul veșniciei", cum a denumit Rabindranath Tagore templul iubirii Taj Mahal de la Agra, India, replică sublimată a efervescențelor erotice de pe pereții exteriori ai diverselor temple hinduse, iar pe de altă parte, seninătatea solemnă, augustă pe care o degajă Parthenonul, chiar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
De asemenea, numai în moarte va lua sfârșit marea neliniște a regelui Lear după ce, purtând pe Cordelia ucisă în brațe, strigă naturii răsculate un adevăr infinit de tragic: " Nimeni nu este de vină, nimeni !" Suflați voi, vijelii, până ce vă crapă obrajii ! Urlați ! Și izbucniți, voi, ploilor în cascade, Potopiți clopotnițele noastre !... Voi, flăcări de pucioasă, iuți ca gândul, Iscoade ale trăsnetelor ce despică puternicii stejari, Ardeți cărunta-mi țeastă! Tu, tunet, care zgudui tot, Turtește-a lumii groasă rotunjime, Sparge al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și la începutul coapsei, va atârna de pe carnea moale de-a binelea a brațului, acolo unde el se lipește de trunchi, îi va brăzda gâtul cu dune șerpuite ca drumurile berberilor în furtuna de nisip. Și așa va fi și obrazul ei, acum fin ca năframa care n-a șters de sânge chipul vizigotului. Granulat. Nisipiu. Fără urmă de strălucire alta decât cea dată de sulemenelile pe care Riya i le pregătește de pe acum, în fiecare dimineață. Nu e frumoasă. Dar
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
cu fasciculele de lumină tomnatecă. O vreme, își spuse că era teama de a-i pierde. Pe ei, miezul ființei lui. Oaza lui de liniște. Știa, însă, că nu fusese așa. Nu întru totul. Simțise sângele scurgându-i-se din obraji, până când rămăsese palid ca o frunză scofâlcită, ea singură semeață sub o pală de vânt. Simțise încăperea răcindu-se brusc, ca și când s-ar fi deschis o ușă inexistentă până atunci în interiorul lui, acolo unde frigul își găsea, cu fiecare clipă
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
Știa. Știuse de la început. Erau tot ce-și dorise. Îl apăsau. Îl sufocau ca o bucătărie îmbâc sită de carne arsă. Fiecare moment tihnit, de... să fi fost fericire?, îl apropia puțin de moarte. Fiecare suflare a copilului lui cu obraji bucălați îi aducea aminte că într-o zi, poate peste un an, poate peste zece, poate peste cincizeci, el, Ivan, nu va mai sufla deloc. Ei doi îl vor găsi într-o dimineață țeapăn, încovrigat și rece. Finitudine. Fi-ni-tu-di-ne. Îl
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
la culcare tăcuți, fără să fi fost obosiți. Își sim țeau gâturile uscate de iubire și limbile legate. Nu dormiseră. Se îmbrățișaseră mut, își mângâiaseră cutele din jurul ochilor, își muiaseră buricele degetelor fiecare în lacrimile celuilalt, râuri fără murmur pe obrajii înveliți de întuneric. Și tăcuseră. Tăcuseră mult, fiecare atent la gândurile celui de lângă el, la inima care bătea în noapte ca după o spaimă din copilărie. Își împletiseră degetele în cuvinte fără trupuri de sunet, cu d și l și
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
ai mortului de la Guadalete, în fața umbrelor ce-i vesteau sfârșitul. Ascuțit, durerea își făcea loc printre gânduri, amorțindu-le brusc, năclăindu-le purulent. Din când în când, degetele îi zburau necontrolat în aer, în încercarea disperată de a-și atinge obrazul. Nu știa dacă, sub pleoapele umflate, ochii ei dormitau sau fuseseră smulși din orbite, nu putea ști. Nici dacă nu cumva îi tăiaseră nasul sau limba sau, pur și simplu, îi crestaseră chipul din tâmplă în tâmplă, cum făceau adesea
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]