939 matches
-
între lingviști), infinitivul lung trece în categoria lexico-gramaticală a substantivelor, având forme de caz, putându-se articula și putând fi determinat de adjectiv. Totuși, conform unor cercetări, infinitivul lung nominal (alături de alte nume de acțiuni, cu structură de supin sau participiu) are statut gramatical intermediar între substantiv și verb. Natura lui verbală se manifestă prin compatibilitatea la nivel sintactic și/sau semantic cu unii determinanți ai verbului, ca și prin natura referentului. Natura substantivală a infinitivului îi permite acestuia să îndeplinească
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
nu "înainte să sosească trenul" (conjunctiv). Din cauza cvasidispariției formelor și a construcțiilor verbale cu infinitivul lung, numeroase gramatici consideră că formele cu terminația "-re" constituie derivate substantivale, "-re" fiind un sufix substantival (o situație paralelă este interpretarea morfemelelor din construcția participiului ("-at", "-ut", "-it"/"-ât") ca sufixe adjectivale). În contra acestei afirmații se află infinitivele lungi ale unor verbe de dată recentă, formate concomitent cu infinitivul scurt al acelorași verbe: "disponibilizare", "edictare", "nominalizare" vs. "a disponibiliza", "a edicta", "a nominaliza".
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
un sufix: "nyugtalan „neliniștit”, "olvashatatlan „neciteț”. În limba română, cuvântul de negație principal este "nu", cu varianta fonetică "n-" (înaintea cuvintelor cu inițială vocalică), considerat adverb în gramatica tradițională. Alte cuvinte de negație sunt: Pentru negarea verbelor la modurile gerunziu, participiu și supin, se poate folosi prefixul negativ "ne-" (neștiind", nefăcut", "de necrezut"), dar sensul propozițiilor ce rezultă astfel este diferit de cel în cazul folosirii lui "nu" cu aceleași forme verbale: Nu muncind s-a îmbolnăvit" (= s-a îmbolnăvit din
Negație (gramatică) () [Corola-website/Science/316336_a_317665]
-
În gramatică tradițională, participiul este o formă derivată din rădăcina verbului, existentă în mai multe limbi, care are trăsături atât verbale, cât și adjectivale. Numele său provine tocmai de la faptul că „participa” la cele două domenii. În unele gramatici este considerat mod, în altele
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
faptul că „participa” la cele două domenii. În unele gramatici este considerat mod, în altele formă nominală a verbului. În general este considerat nepersonal și nepredicativ. În gramaticile diferitelor limbi se iau în seamă una, două sau trei forme ale participiului. În gramaticile limbii române se ia în seamă o singură formă de participiu, cu valoare de trecut, definit că forma nominală a verbului sau ca mod nepersonal și nepredicativ, care exprimă o acțiune suferită sau îndeplinită de un obiect, o
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
în altele formă nominală a verbului. În general este considerat nepersonal și nepredicativ. În gramaticile diferitelor limbi se iau în seamă una, două sau trei forme ale participiului. În gramaticile limbii române se ia în seamă o singură formă de participiu, cu valoare de trecut, definit că forma nominală a verbului sau ca mod nepersonal și nepredicativ, care exprimă o acțiune suferită sau îndeplinită de un obiect, o acțiune concepută că o expresie a stării obiectului, ca o însușire statică a
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
nominală a verbului sau ca mod nepersonal și nepredicativ, care exprimă o acțiune suferită sau îndeplinită de un obiect, o acțiune concepută că o expresie a stării obiectului, ca o însușire statică a acestuia. l românesc provine din formă de participiu pasiv perfect din limba latină: "cantatus, -a, -i, -æ" > "cântat, -ta, -ți, -te". Din punct de vedere formal, este marcat de sufixul "-ț" (la majoritatea verbelor) sau "-s" (la cele mai multe verbe cu perfectul simplu în "-se-"): "zis, -să, -și, -se
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
limba latină: "cantatus, -a, -i, -æ" > "cântat, -ta, -ți, -te". Din punct de vedere formal, este marcat de sufixul "-ț" (la majoritatea verbelor) sau "-s" (la cele mai multe verbe cu perfectul simplu în "-se-"): "zis, -să, -și, -se". Cu valoare adjectivala, participiul are forme de gen, număr și caz că adjectivele variabile de tipul "bun", precum și grade de comparație: "La bunici era mai iubita decât acasă", " El a fost cel mai lovit". l are valoare verbală sau adjectivala în diferite grade, în funcție de
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
adjectivele variabile de tipul "bun", precum și grade de comparație: "La bunici era mai iubita decât acasă", " El a fost cel mai lovit". l are valoare verbală sau adjectivala în diferite grade, în funcție de rolul său: Din punctul de vedere al diatezelor, participiul folosit autonom poate avea: Valoarea temporală a participiului este totdeauna de trecut, acțiunea pe care o exprimă fiind prezentată că terminată, cu efecte care persistă sau nu în momentul vorbirii. Complinirile și funcțiile sintactice ale participiului țin atât de natură
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
comparație: "La bunici era mai iubita decât acasă", " El a fost cel mai lovit". l are valoare verbală sau adjectivala în diferite grade, în funcție de rolul său: Din punctul de vedere al diatezelor, participiul folosit autonom poate avea: Valoarea temporală a participiului este totdeauna de trecut, acțiunea pe care o exprimă fiind prezentată că terminată, cu efecte care persistă sau nu în momentul vorbirii. Complinirile și funcțiile sintactice ale participiului țin atât de natură să verbală, cât și de cea adjectivala. Participiul
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
de vedere al diatezelor, participiul folosit autonom poate avea: Valoarea temporală a participiului este totdeauna de trecut, acțiunea pe care o exprimă fiind prezentată că terminată, cu efecte care persistă sau nu în momentul vorbirii. Complinirile și funcțiile sintactice ale participiului țin atât de natură să verbală, cât și de cea adjectivala. Participiul poate avea următoarele compliniri: Participiul poate exprima părți de propoziție care țin de natură să adjectivala, adică poate fi: În gramaticile limbii franceze se iau în seamă un
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
participiului este totdeauna de trecut, acțiunea pe care o exprimă fiind prezentată că terminată, cu efecte care persistă sau nu în momentul vorbirii. Complinirile și funcțiile sintactice ale participiului țin atât de natură să verbală, cât și de cea adjectivala. Participiul poate avea următoarele compliniri: Participiul poate exprima părți de propoziție care țin de natură să adjectivala, adică poate fi: În gramaticile limbii franceze se iau în seamă un participiu prezent și unul trecut. Participiul prezent provine din gerunziul latinesc, aceeași
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
acțiunea pe care o exprimă fiind prezentată că terminată, cu efecte care persistă sau nu în momentul vorbirii. Complinirile și funcțiile sintactice ale participiului țin atât de natură să verbală, cât și de cea adjectivala. Participiul poate avea următoarele compliniri: Participiul poate exprima părți de propoziție care țin de natură să adjectivala, adică poate fi: În gramaticile limbii franceze se iau în seamă un participiu prezent și unul trecut. Participiul prezent provine din gerunziul latinesc, aceeași formă care este la originea
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
țin atât de natură să verbală, cât și de cea adjectivala. Participiul poate avea următoarele compliniri: Participiul poate exprima părți de propoziție care țin de natură să adjectivala, adică poate fi: În gramaticile limbii franceze se iau în seamă un participiu prezent și unul trecut. Participiul prezent provine din gerunziul latinesc, aceeași formă care este la originea formei numite gerunziu în gramaticile românești: "cantandum" > "chantant". La verbele regulate la acest mod, se formează din rădăcina formei de indicativ prezent, persoana I
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
verbală, cât și de cea adjectivala. Participiul poate avea următoarele compliniri: Participiul poate exprima părți de propoziție care țin de natură să adjectivala, adică poate fi: În gramaticile limbii franceze se iau în seamă un participiu prezent și unul trecut. Participiul prezent provine din gerunziul latinesc, aceeași formă care este la originea formei numite gerunziu în gramaticile românești: "cantandum" > "chantant". La verbele regulate la acest mod, se formează din rădăcina formei de indicativ prezent, persoana I plural (aceeași că a indicativului
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
românești: "cantandum" > "chantant". La verbele regulate la acest mod, se formează din rădăcina formei de indicativ prezent, persoana I plural (aceeași că a indicativului imperfect), cu sufixul "-ant". În una din clasele de conjugare, numită a doua, înaintea sufixului de participiu prezent există sufixul "-iss-": În limba vorbită, forma de participiu prezent este folosită mai mult ca adjectiv calificativ, acordându-se în gen și număr: De multe ori, participiul prezent este substantivat, desemnând persoane: "commerçant, commerçante" „comerciant, comercianta”, "passant, passante" „trecător
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
formează din rădăcina formei de indicativ prezent, persoana I plural (aceeași că a indicativului imperfect), cu sufixul "-ant". În una din clasele de conjugare, numită a doua, înaintea sufixului de participiu prezent există sufixul "-iss-": În limba vorbită, forma de participiu prezent este folosită mai mult ca adjectiv calificativ, acordându-se în gen și număr: De multe ori, participiul prezent este substantivat, desemnând persoane: "commerçant, commerçante" „comerciant, comercianta”, "passant, passante" „trecător, trecătoare”. Participiul prezent are valoare verbală în limba scrisă. Poate
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
În una din clasele de conjugare, numită a doua, înaintea sufixului de participiu prezent există sufixul "-iss-": În limba vorbită, forma de participiu prezent este folosită mai mult ca adjectiv calificativ, acordându-se în gen și număr: De multe ori, participiul prezent este substantivat, desemnând persoane: "commerçant, commerçante" „comerciant, comercianta”, "passant, passante" „trecător, trecătoare”. Participiul prezent are valoare verbală în limba scrisă. Poate avea același subiect că verbul căruia i se subordonează, și în acest caz există construcții participiale echivalente cu
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
există sufixul "-iss-": În limba vorbită, forma de participiu prezent este folosită mai mult ca adjectiv calificativ, acordându-se în gen și număr: De multe ori, participiul prezent este substantivat, desemnând persoane: "commerçant, commerçante" „comerciant, comercianta”, "passant, passante" „trecător, trecătoare”. Participiul prezent are valoare verbală în limba scrisă. Poate avea același subiect că verbul căruia i se subordonează, și în acest caz există construcții participiale echivalente cu două tipuri de propoziții subordonate: Există și construcții în care participiul prezent are propriul
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
passante" „trecător, trecătoare”. Participiul prezent are valoare verbală în limba scrisă. Poate avea același subiect că verbul căruia i se subordonează, și în acest caz există construcții participiale echivalente cu două tipuri de propoziții subordonate: Există și construcții în care participiul prezent are propriul său subiect, fiind atunci echivalent cu gerunziul românesc: "La neige n’arrêtant pas de tomber, la circulation était très difficile" „Zăpadă neîncetând să cadă, circulația era foarte dificilă”. În acest caz este considerat predicatul unei așa-numite
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
propriul său subiect, fiind atunci echivalent cu gerunziul românesc: "La neige n’arrêtant pas de tomber, la circulation était très difficile" „Zăpadă neîncetând să cadă, circulația era foarte dificilă”. În acest caz este considerat predicatul unei așa-numite „propoziții participiale”. Participiul prezent participa la formarea altei forme considerate mod, numit "gérondif", care nu poate avea subiect propriu, fiind echivalent cu gerunziul românesc fără subiect propriu. Diferă formal de participiul prezent numai prin cuvântul "en" care îl precede: "Elle aime travailler en
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
dificilă”. În acest caz este considerat predicatul unei așa-numite „propoziții participiale”. Participiul prezent participa la formarea altei forme considerate mod, numit "gérondif", care nu poate avea subiect propriu, fiind echivalent cu gerunziul românesc fără subiect propriu. Diferă formal de participiul prezent numai prin cuvântul "en" care îl precede: "Elle aime travailler en écoutant de la musique" „(Ei) îi place să lucreze ascultând muzică”. Participiul trecut francez are aceeași origine că participiul românesc. Se formează de regulă de la rădăcina perfectului simplu, cu
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
care nu poate avea subiect propriu, fiind echivalent cu gerunziul românesc fără subiect propriu. Diferă formal de participiul prezent numai prin cuvântul "en" care îl precede: "Elle aime travailler en écoutant de la musique" „(Ei) îi place să lucreze ascultând muzică”. Participiul trecut francez are aceeași origine că participiul românesc. Se formează de regulă de la rădăcina perfectului simplu, cu sufixe diferite în funcție de clasă de conjugare: Și participiul trecut este mult folosit că adjectiv calificativ: "une porte ouverte" „o ușă deschisă”. Că în
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
echivalent cu gerunziul românesc fără subiect propriu. Diferă formal de participiul prezent numai prin cuvântul "en" care îl precede: "Elle aime travailler en écoutant de la musique" „(Ei) îi place să lucreze ascultând muzică”. Participiul trecut francez are aceeași origine că participiul românesc. Se formează de regulă de la rădăcina perfectului simplu, cu sufixe diferite în funcție de clasă de conjugare: Și participiul trecut este mult folosit că adjectiv calificativ: "une porte ouverte" „o ușă deschisă”. Că în română, cu valoare verbală, participiul trecut este
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]
-
precede: "Elle aime travailler en écoutant de la musique" „(Ei) îi place să lucreze ascultând muzică”. Participiul trecut francez are aceeași origine că participiul românesc. Se formează de regulă de la rădăcina perfectului simplu, cu sufixe diferite în funcție de clasă de conjugare: Și participiul trecut este mult folosit că adjectiv calificativ: "une porte ouverte" „o ușă deschisă”. Că în română, cu valoare verbală, participiul trecut este folosit în primul rând drept component al formelor temporale compuse: "elle a parlé" „(ea) a vorbit”, "îl est
Participiu () [Corola-website/Science/316330_a_317659]