2,179 matches
-
care-l ajută să supraviețuiască încercărilor brutale ce alcătuiesc însăși esența lumii în care a plonjat. Prizonieratul său ține și de un soi de magie căreia nu i se poate sustrage - așa cum, în opinia lui W.H. Auden, lectura romanelor polițiste ține mai degrabă de o vrajă bolnăvicioasă decât de arta autentică (vezi celebrul său eseu The Guilty Vicarage). Cu aceste atuuri de partea sa (or, mai degrabă, forțat de împrejurări să-și dezvolte propria sa... metafizică, opusă răului fizic produs
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
întrebare formulată de autor în mai multe împrejurări. Cel mai direct - ba chiar brutal - ea apare într-un comentariu pe marginea unui roman de Agatha Christie, And Then There Were None. Întrebându-se „dacă e posibil să scrii un roman polițist de formulă clasică absolut onest”, răspunsul cade ca un trăsnet: „Nu e”. Atacul este frontal și transgresează întâmplătorul dezinteres - ca să nu spun antipatia constantă - față de scrierile Agathei Christie în general. Chandler vorbește în numele obsesiei pentru plauzibil, adică al unui realism
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Din nefericire, prejudecățile publicului moștenite de la înainte-mergători funcționează și în cazul urmașilor. Deși aduce venituri serioase, deși e citită mai mult ca oricând, ficțiunea detectivistică e în continuare tratată cu dispreț: Oricât de bine și profesionist ai scrie o poveste polițistă, ea va fi tratată doar într-un paragraf, pe când orice evocare de mâna a patra, prost construită, batjocoritoare a vieții culegătorilor de bumbac din Sudul profund va beneficia de o coloană și jumătate plină de respect (Chandler, 1977, p. 49
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
beneficia de o coloană și jumătate plină de respect (Chandler, 1977, p. 49). Lăsând deoparte referința ușor rasistă și, în orice caz, yankeu-resentimentară - sau poate doar „incorectă politic” - la adresa „sudicilor”, marea problemă rămâne precaritatea estetică a majorității covârșitoare a romanelor polițiste. Chandler nu avea dreptate nici în privința prestigiului de care se bucură autorii de literatură cu detectivi. Lăsându-l deoparte pe Dashiell Hammett, Chandler însuși constituie un exemplu de transcendere a spațiului pseudocarceral în care se vede închis. A fost luat
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
atunci când vede în formula povestirii detectivistice un model epuizat sau chiar compromis: autorii onorabili ar avea, în acest caz, problema de a-și ascunde apartenența la grupul producătorilor de texte vândute la numărul de cuvinte. Senzațională prin premisele sale, literatura polițistă ajunge o marfă de mâna a doua, ca orice formulă de expresie unidirecțională. Din nou, explicația lui Chandler este riguroasă și convingătoare: Povestirea polițistă așa cum o cunosc și așa cum îmi place este o încercare nu prea încoronată de succes de
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
apartenența la grupul producătorilor de texte vândute la numărul de cuvinte. Senzațională prin premisele sale, literatura polițistă ajunge o marfă de mâna a doua, ca orice formulă de expresie unidirecțională. Din nou, explicația lui Chandler este riguroasă și convingătoare: Povestirea polițistă așa cum o cunosc și așa cum îmi place este o încercare nu prea încoronată de succes de a combina atributele a două tipuri de inteligență: inteligența care poate produce un puzzle gândit cu sânge rece nu poate, de regulă, furniza focul
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
care poate produce un puzzle gândit cu sânge rece nu poate, de regulă, furniza focul și para necesare unei scriituri vii (Chandler, 1977, p. 49). În principiu, lucrurile se prezintă extrem de simplu: pentru a scăpa de statutul de paria, literatura polițistă trebuie să-și abandoneze propria identitate - adică să nu fie „polițistă”, ci doar „literatură”! Un fel de cvadratură a cercului, din moment ce specificul acestui tip de creație este profund îndatorat subiectului. Raymond Chandler are însă destulă ingeniozitate pentru a muta discuția
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
de regulă, furniza focul și para necesare unei scriituri vii (Chandler, 1977, p. 49). În principiu, lucrurile se prezintă extrem de simplu: pentru a scăpa de statutul de paria, literatura polițistă trebuie să-și abandoneze propria identitate - adică să nu fie „polițistă”, ci doar „literatură”! Un fel de cvadratură a cercului, din moment ce specificul acestui tip de creație este profund îndatorat subiectului. Raymond Chandler are însă destulă ingeniozitate pentru a muta discuția din planul în care lucrurile sunt dinainte pierdute în cel al
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Ceea ce mă frapează șe vorba de romanul The Moving Target - n.m.ț este efectul mai degrabă impenetrabil al cărții. N-ai nici un punct de care să te agăți; iată un om ce-și dorește un public care să aprecieze povestirea polițistă în violența ei primitivă și care mai vrea să fie limpede că el, ca individ, e extrem de cultivat și un personaj sofisticat (Chandler, 1977, p. 54). Dacă citim cu atenție acest fragment, constatăm că distanța de la Ross Macdonald la T.S.
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
a formei. Iată motivul pentru care majoritatea celor care ocupă zona ficțiunii detectivistice sunt „eunuci literari”, întru nimic deosebiți de snobii care „mențin în viață revistele de avangardă”. Somat să dea o listă a celor mai buni scriitori de literatură polițistă, Chandler nu e mai generos decât fusese cu pletora de experimentaliști într-ale modernismului: Agatha Christie i se pare de necitit, cu Erle Stanley Gardner e prea bun prieten ca să-și dea cu părerea, Carter Dickson e la fel ca
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
aceleiași formule lipsite de originalitate (psycho-thriller, novel of murder, chase), nu fac decât să-i întărească mentalitatea de exilat într-o lume de o înspăimântătoare sărăcie conceptuală. Mare parte a corespondenței lui Chandler e dedicată analizei amănunțite a identității literaturii polițiste. Revolta țâfnoasă împotriva celor care văd în el un scriitor ce evoluează mult sub posibilitățile sale nu e deloc fondată. Excepțiile de la regulă nu motivează ridicarea indignată a sprâncenei și nici potopul de ironii revărsate în direcția celor care-i
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
una dintre țintele scriitorului trebuie să rămână transmiterea lucrurilor „delicate” (în engleză, cuvântul înseamnă și „gingaș”, dar acoperă și semnificația lui „sofisticat”). Or, acest aspect intră în directă coliziune cu orizontul fatalmente limitat al destinatarilor de primă instanță ai literaturii polițiste. E posibil ca o minoritate să fi căutat și satisfacții estetice în povestea elucidării unui mister. Majoritatea, însă, erau pe deplin satisfăcuți cu derularea mărgelelor lucitoare ale jocului, ale înscenării și exhibării pline de mândrie a soluției. Contradicția - și drama
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
căruia nu-i era străină prostituția (adică remunerarea pe baze cuantificabile contabilicește) trădează o proastă așezare în raportul cu îndeletnicirea de pe urma căreia își asigura existența. Așa se explică lipsa evidentă de simpatie pe care i-o trezesc majoritatea promotorilor literaturii polițiste. Cele câteva excepții - toate din familia de spirit a lui Dashiell Hammett - nu fac decât să confirme regula: Chandler a trăit aventura romanului polițist ca pe o aventură a literaturii înalte intrate într-o fază de decădere. În fond, nu
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
aceeași perioadă, protestează - cu delicată, dar nu totală ipocrizie - când editorul Hamish Hamilton îi trimite un exemplar „special copertat” al cărții The Little Sister: „Nu cred că operele mele merită coperte speciale”. Poate nu cărțile lui, dar cu siguranță Cartea Polițistă Ideală pe care se străduie s-o descrie ca într-un nou Decalog al unei lumi născute pentru a fi populate cu detectivi. Faptul că „poruncile” sunt chiar zece, lor adăugându-li-se încă șase, precum zilele în care a
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
a fost zidită lumea, nu e lipsit de importanță pentru cel ce urmărește cu orice preț o simbolistică înaltă. În ce-l privește pe Chandler, sunt sigur că el urmărea doar trasarea unei direcții ferme în lumea haotică a prozei polițiste. Primul precept are în vedere credibilitatea/plauzibilitatea: la ambele capete, în premisă și în deznodământ, proza „detectivistică” trebuie să prezinte o aderență perfectă la realitate, înfățișând „acțiuni plauzibile ale unor oameni plauzibili în împrejurări plauzibile” (Chandler, 1977, p. 63). Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
p. 63). Una dintre marile obsesii ale acestui autor cu o multitudine de meserii practicate mai degrabă la inspirație (jurnalist, poet, funcționar militar, soldat, om de afaceri dat afară din cauza bețiilor) o constituie profesionalismul. Oricine se aventurează în zona prozei polițiste trebuie să aibă, susține el, un perfect control al meseriei. Cu alte cuvinte, să fie stăpânul „metodelor crimei” și al „metodelor detectivistice”. Amatorismul, improvizația, încercarea de a înșela cititorul sunt fatale. Recuzita autorului de romane polițiste trebuie să fie alcătuită
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
aventurează în zona prozei polițiste trebuie să aibă, susține el, un perfect control al meseriei. Cu alte cuvinte, să fie stăpânul „metodelor crimei” și al „metodelor detectivistice”. Amatorismul, improvizația, încercarea de a înșela cititorul sunt fatale. Recuzita autorului de romane polițiste trebuie să fie alcătuită exclusiv din elemente la îndemâna oricărui individ. Întâmplătorul, accidentalul, improbabilul trebuie eliminate cu energie, ca elemente parazitare ale unei construcții bazate pe logică și plauzibilitate și nu pe libertatea de a fantasma a autorului. A nu se
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
unor doze nepotrivite de medicament etc. A nu se folosi pistoale cu amortizor (nu funcționează, deoarece încărcătorul și țeava nu sunt unite), nici șerpi care se cațără pe parâme (Ibidem) - iată câteva interdicții ce anulează o întreagă tradiție a povestirii polițiste britanice, sedusă frecvent de astfel de soluții exotice ori greu realizabile din punct de vedere tehnic. Conan Doyle ar fi avut toate motivele să se simtă insultat de pretențiile iconoclastului american, de vreme ce el nu s-a sfiit să populeze pagini
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
ale splendidelor edificii de stil victorian. Ca polițist de carieră, trebuie să se poarte ca un polițist și să aibă înzestrarea mentală și fizică potrivită cu slujba sa. Dacă e investigator particular sau amator, el trebuie să aibă destulă rutină polițistă pentru a nu se face de râs (Chandler, 1977, p. 63). Departe de a se conforma acestor cerințe, detectivii generației anterioare își cultivau excepționalitatea - ba chiar excentricitatea - cu un aer de antipatică superioritate: ei n-aveau nimic de învățat de la
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
predecesorii acordau prea puțină importanță psihologiei cititorului - în fond, de pe la 1700 până în zorii modernității, am avut cam un singur tip de cititor: credul, sentimental, participativ, gata să se identifice cu personajul și tribulațiile sale -, Chandler subliniază importanța diferenței culturale: Povestirea polițistă trebuie să țină cont de nivelul cultural al cititorilor săi: ceea ce era acceptabil la Sherlock Holmes nu este acceptabil la Sayers, la Christie sau la Carter Dickson (Chandler, 1977, p. 63). Până la el, nici un autor de proză „detectivistică” nu a
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
autorul nu poate picura puțină fantezie, chiar dacă ea îngreunează textul romanului. Orice îndepărtare de „premisa de bază” trebuie corectată prin respectarea „literală” a consecințelor ce decurg din ea. Probabil aici se află explicația slabului interes al majorității autorilor de literatură polițistă privind construcția interioară a personajelor, adică motivarea psihologică a comportamentului acestora. Dintre variatele metode de a construi armătura stilistică a personajului (de la „metoda subiectivă a pătrunderii în gândurile și emoțiile” acestuia, la „metoda obiectivă sau dramatică, ca pe o scenă
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
îl constituie disjungerea valorii povestirii de valoarea misterului. Firește, creația e un tot, însă narațiunea trebuie să stea pe propriile picioare dacă scriitorul are ambiția de a fi ceva mai mult decât un autor de texte perisabile. Or, un roman polițist se recitește - când se recitește! - pentru calitatea „scriiturii” și abia în al doilea rând pentru ingeniozitatea rezolvării enigmei. Povestirile polițiste care rezistă peste ani au, invariabil, calitățile ficțiunii de calitate. ș...ț Este necesară o mare îndemânare tehnică pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
picioare dacă scriitorul are ambiția de a fi ceva mai mult decât un autor de texte perisabile. Or, un roman polițist se recitește - când se recitește! - pentru calitatea „scriiturii” și abia în al doilea rând pentru ingeniozitatea rezolvării enigmei. Povestirile polițiste care rezistă peste ani au, invariabil, calitățile ficțiunii de calitate. ș...ț Este necesară o mare îndemânare tehnică pentru a compensa precaritatea stilului, deși trucul s-a mai folosit uneori, mai ales în Anglia - notează, pe bună dreptate, autorul (Chandler
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
bate misterul, cum s-ar spune. Concentrându-se pe latura compozițională a mystery-ului, Chandler atrage atenția asupra unei cerințe de căpetenie: simplitatea structurii. Arborescența, excrescențele dramatice inutile, suprapopularea cu personaje și întâmplări dăunează în cel mai înalt grad prestigiului povestirii polițiste. Pistele false își au rolul doar atunci când pot fi explicate în funcție de logica generală a textului. Altminteri, în viziunea autorului, deznodământul ideal este cel în care totul este clarificat printr-o acțiune scurtă, fulgerătoare (Ibidem). Cu alte cuvinte, povestirea ideală e
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
de Chandler: să posede acea „simplitate esențială” care să confere avantajul explicării depline a fiecărui segment aflat inițial în umbra sau penumbra elementului central al cărții - crima. Oarecum surprinzătoare este îngăduința arătată de Raymond Chandler părții „explicative” din orice roman polițist: Explicația nu trebuie să fie scurtă (cu excepția celei din filme) și adesea ea nici nu poate fi astfel. Important este ca ea să fie interesantă în sine, să fie ceva pe care cititorul este nerăbdător să-l audă, nu o
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]